• Leu / EUR4.9461
  • Leu / GBP5.7088
  • Leu / USD4.7286
Ziarul de Duminică

Brâncuşi şi reveriile materiei (IV). Reveriile aeriene/ de Lucian Gruia

Brâncuşi şi reveriile materiei (IV). Reveriile aeriene/ de Lucian Gruia

Autor: Ziarul de Duminica

22.08.2014, 00:08 551

Motto:

„Eu nu am căutat, în toată viaţa mea, decât esenţa zborului!”

„Zborul – ce fericire”

„Eu aş vrea să creez aşa cum respir”

„Eu nu creez Păsări – ci zboruri.”

(Constantin Brâncuşi)

 

Aerul e substanţa libertăţii noastre. Mişcându‑ne prin aer simţim o minimă constrângere comparativ cu înotul sau alergarea prin nisip. Extazul dansului ne face să ne închipuim că plutim. Privind păsările ne copleşeşte dorul zborului. Trăirea primordială a zborului o reprezintă imponderabilitatea aerostatică, fără aripi, cu toată fiinţa – ceea ce dovedeşte că imaginaţia şi percepţia pot fi antitetice. Aripile simbolice sugerează călătoria. Hermes, Mercur aveau aripi la călcâie, dinamizând doar o mică suprafaţă de contact cu solul. Sfinţii tibetani aveau pantofi zburători. Aripile apar mai târziu la îngerii Renaşterii. Gaston Bachelard observă că aripile în sculptură mai mult încurcă, sunt greoaie, mai sugestive rămân formele aerodinamice şi suprafeţele minime de contact dintre sculptură şi soclu. În povestirile arabe întâlnim covoare zburătoare.

Extazul spiritual provoacă levitaţia şamanilor sau a yoghinilor iniţiaţi. Acum zborul se împleteşte cu transcendenţa.

La Brâncuşi ovoidele parcă plutesc imponderabile. Au suprafaţă minimă de contact cu soclul, iar forma parcă palpită, se trezeşte din reverie sau încă visează dar tresare în somn. Nietzsche susţine că: „Cine vrea să înveţe să zboare trebuie mai întâi să înveţe să stea drept, să meargă, să alerge, să sară, şi să danseze”... La Brâncuşi această temă este întruchipată în seria/ciclul: Primul pas, Micuţa franţuzoaică, Platon.

Părintele sculpturii moderne a folosit succesiunea verticală de ovoide columnare pentru a sugera ascensionalitatea în: Proiect arhitectonic (2 ovoide), Planta exotică (3 ovoide), Coloanele fără sfârşit (3, 6, 9, 12, 15 module romboedrice ale căror muchii rotunjite sugerează faptul că ele pot fi încadrate în ovoide). Ţestoasa zburătoare, reprezentată printr‑o jumătate de ovoid răsturnat, pare o farfurie zburătoare. Reflexele în discul polisat confirmă senzaţia de imponderabilitate. Oglindirea formelor, prin dublare verticală şi dematerializarea părţii oglindite, înalţă columnar/clepsidric ansamblul realizat de obiect şi imaginea sa reflectată, mijlocind plutirea între pământ şi cer.

Se poate detecta o izbitoare asemănare morfologică între Animalele nocturne, Peştii şi Păsările în văzduh. Toate sunt felii ovoidale, ca de pepene, convexe, în cazul deplasării Animalelor nocturne, sugerând adâncirea în pământ, concave în cazul Peştilor care parcă înoată spre suprafaţa apei, ori despicând aerul în cazul Păsărilor în spaţiu.

Animalele amfibii mediază între regimul chtonian şi celest. Tehnica realizării lor parcă alungeşte ovoidul întruchipat de Începutul lumii, plastifiindu‑l şi apoi modelându‑l cilindric, în cazul Focilor îndoite la 90 de grade; iar Ţestoasele sunt calote ovoidale aşezate cu secţiunea eliptică spre pământ; pe când Ţestoasele zburătoare, calote ovoidale răsturnate, marchează calea de la levitaţie la zbor. Păsările în spaţiu, fără aripi, sunt forme ascensionale perfecte, ce prefigurează rachetele. Seria Păsărilor a fost comentată integral de Athena Tacha Spear care a inventariat pentru prima oară într‑o planşă sinoptică: Păsăruica, Măiestrele, Pasărea de aur şi Păsările în văzduh.

În sculptura brâncuşiană avem două serii de înălţare: a bestiarului şi a fiinţei umane. Aventura bestiarului brâncuşian, în ridicarea spre cer, este redată în următoare sculpturi: Animal nocturn, Peştele, Foca, Ţestoasa, Ţestoasa zburătoare, Păsăruica, Măiastra, Pasărea în văzduh.

Aventura omului spre transcendent se regăseşte în sculpturile Adam şi Eva şi Regele regilor, iar formele lor columnare sugerează că omul a fost făcut pentru înălţare, după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.

Păsările sugerează ascensiunea, zborul sufletelor, Măiestrele pot fi protectoarele îndrăgostiţilor, cât şi păsări psihopompe (Ion Pogorilovschi).

G. Bachelard sintetizează astfel reveriile, psihologia şi terapia aeriană: „În imperiul imaginaţiei, infinitul este regiunea în care imaginaţia se afirmă ca imaginaţie pură, în care ea este liberă şi singură, învinsă şi victorioasă şi înfricoşată. Atunci imaginile zvâcnesc şi se pierd, se înalţă şi se zdrobesc în însuşi înaltul la care ajung. Atunci se impune realismul irealităţii. Figurile pot fi înţelese prin transfigurarea lor. (...) Imaginaţia e astfel un dincolo psihologic. Ea capătă înfăţişarea unui psihism precursor care‑şi proiectează fiinţa (...) În psihismul aerian uneori imaginaţia proiectează fiinţa totală.”

„Du‑te!... Îmbrăţişează Columna infinirii cu palmele mâinilor deschise. Apoi, înălţându‑ţi ochii, priveşte‑o – şi vei cunoaşte, astfel, într‑adevăr, sinele cerului...” (Aforismul 140) – va spune Brâncuşi.

Aserţiunea este realizată de Brâncuşi prin Măiestrele şi Păsările în văzduh. Primele se pregătesc de zborul eliberator: „Pasărea măiastră este un simbol al zborului ce îl eliberează pe om din limitele materiei inerte. Aici am avut de luptat cu două mari probleme. Trebuia să arăt în formă plastică sensul spiritului, care este legat de materie. Concomitent, trebuia să fuzionez toate formele – într‑o unitate perfectă. Chiar formele contradictorii trebuiau să se unifice într‑o comuniune nouă, finală. În filosofia mea asupra vieţii, separarea materiei de spirit şi orice soi de dualitate rămâne o iluzie. Sufletul şi lutul formează o unitate. Prin acest oval al trupului Păsării măiestre eu am separat şi am combinat două mişcări imperioase – una deasupra ovalului şi alta – dedesubt. Mă întrebam singur: cum trebuie să balansez oare formele pentru a da Păsării un sens al zborului – fără efort? După cum observaţi, am reuşit cumva să fac ca Pasărea măiastră să plutească.” (Aforismul 102)

Pasărea în spaţiu sintetizează esenţa zborului spre transcendent, devenind arhetipul/prototipul ascensionalităţii, noua fiinţă născută de zbor: „Spre imensitatea văzduhului – aceasta este Pasărea mea. Copil fiind, am visat totdeauna că aş fi vroit să zbor printre arbori, spre ceruri. De 45 de ani port nostalgia visului acestuia şi continui să creez Păsări măiestre. Eu nu doresc să reprezint o pasăre, ci să exprim însuşirea în sine, spiritul ei: zborul, elanul... Nu cred că voi putea izbuti vreodată... Dumnezeirea este pretutindeni; şi când uiţi cu desăvârşire de tine însuţi, şi când te simţi umil, şi când te dăruieşti. Divinitatea rămâne în opera ta; ea este magică... Ei bine, o doamnă de la New York, care a simţit într‑adevăr acest lucru, a îngenuncheat şi a plâns în faţa uneia dintre Măiestrele mele. Iubesc tot ce se înalţă.” (Aforismul 95)

Zborul realizează marea descătuşare de teluric, senzaţia catharctică de eliberare cosmică şi contopirea cu lumina divină: „Păsările măiestre m‑au fascinat şi nu m‑au mai eliberat din mreaja lor niciodată.” (Aforismul 97) „Eu nu am căutat, în toată viaţa mea, decât esenţa zborului! Zborul – ce fericire!...” (Aforismul 100)

Bachelard leagă extazul zborului continuu de transcendent, ceea ce se potriveşte perfect Păsărilor brâncuşiene. Filosoful francez afirmă: „S‑ar părea că fiinţa zburătoare depăşeşte până şi atmosfera în care zboară; că un alt văzduh se oferă întruna, care transcende întruna aerul; că un absolut desăvârşeşte conştiinţa libertăţii noastre (...) După ce vom fi practicat psihologia aerului infinit, vom înţelege mai bine că în aerul infinit se şterg toate dimensiunile şi că astfel ajungem la acea materie nondimensională care ne dă impresia unei schimbări intime absolute”.

Această schimbare spaţială o resimţea şi Brâncuşi când spunea: „Eu văd această Pasăre de aur foarte departe – la o sută de kilometri depărtare şi de o asemenea măreţie, încât să umple întreaga boltă cerească.” (Aforismul 101)

„Sculptura mea Cocoşul nu mai este cocoş; iar Păsărea măiastră nu mai este o pasăre: au devenit simboluri. Eu am căutat mereu naturalul, frumosul primar şi direct, nemijlocit şi etern!... Doresc ca Păsările mele şi Cocoşii mei să umple odată întreg Universul şi să exprime marea Eliberare!”... (Aforismul 162)

Păsările măiestre sunt o serie de obiecte diferite, născute dintr‑o căutare unică, rămasă prin timp în continuu aceeaşi. Idealul realizării acestor sculpturi ar fi o mărire care să umple întreaga boltă cerească. În ultimele două variante ale Păsărilor – cea albă şi cea neagră, m‑am apropiat cel mai profund de o dreaptă măsură – şi am realizat acest lucru cu atât mai mult cu cât reuşeam ca să mă detaşez de persoana mea.” (Aforismul 106)

Şi Bachelard continuă: „Când ajungi atât de departe, atât de sus, te recunoşti în stare de imaginaţie deschisă. Imaginaţia, în întregimea ei, avidă de realităţi ale aerului, dublează fiecare impresie printr‑o nouă imagine”.

Este ceea ce a simţit Brâncuşi şi a redat în repetarea modulelor Coloanelor fără sfârşit.

Pentru Bachelard, psihologia zborului înseamnă: ascensionalitate, purificare, sublimare, extaz, curajul de a trăi vertical, zborul inteligenţei, morală, spiritualizare, dematerializare. Zborul poate fi trăit deplin numai după prăbuşire. În cazul lui Brâncuşi, prăbuşirea în artă însemna redarea aparenţelor, a carnalului/„bifteck”‑ului, ascultarea instinctului, etapă parcursă de sculptor la începuturile naturalist‑impresioniste ale artei sale.

Pentru André Chevrios: „În zbor obiectul îşi pierde una câte una caracteristicile individuale şi aspectul solid, transformân­du‑se într‑o fantomă vagă şi luminoasă”. Acesta este scopul şlefuirii bronzurilor şi marmorelor brâncuşiene, alămirii modulelor de fontă ale Coloanei fără sfârşit – pentru a le da acea strălucire de aură care le face imponderabile, le sacralizează şi le înalţă spre contopirea cu divinul: „Ceea ce legi tu aici pe pământ – se leagă şi în ceruri.” (Aforismul 49)

Aerul dă puritate sculpturilor din atelier, parcă fluturi de marmură albă ar depune polen pe hainele vizitatorilor: „Aţi putut vedea, oare, acei fluturi? (vizitatorii din Atelierul sculptorului) Toţi au plecat pătaţi pe haine de polenul marmorelor mele.” (Aforismul 89)

Robert Desoille vorbeşte despre o terapie ascensională. Zborul purifică, eliberează, provoacă extazul fizic şi spiritual, te face să uiţi de tine şi să te integrezi în spaţiul cosmic. Lumina contribuie la crearea atmosferei de sacralitate.

Tot de ascensionalitate/verticalizare ţine mitologia arborelui cosmic, cel care în coroana sa susţine cerul, făcând totodată legătura între pământ şi văzduh, trunchiul său simbolizând o scară la cer. E cazul Coloanelor brâncuşiene fără sfârşit (confecţionate toate din lemn, cu excepţia celei de la Târgu‑Jiu). În cosmogonia indiană a germenelui de aur, naşterea lumii din forma primordială ovoidală se face prin separarea a două jumătăţi din coaja oului, între ele aşezându‑se un stâlp de susţinere/coloană/Indra – germenele cosmic. „Natura zămisleşte o vegetaţie vânjoasă care creşte drept în sus, de la pământ înspre ceruri. Iată, Coloana mea fără sfârşit trăieşte într‑o grădină frumoasă – din România... De jos şi până sus, ea are aceeaşi formă şi nu îi trebuie nici piedestal şi nici soclu – ca să se sprijine; iar vântul nu o va dezrădăcina niciodată, căci ea va rezista pe propriile‑i puteri...” (Aforismul 135)

„Coloana infinirii se aseamănă şi cu o plantă exotică – la care vor să viseze (veşnic) adolescenţii. Sau cu însuşi pendulul timpului, răsturnat.” (Aforismul 142)

Tema ascensionalităţii transcendente o descoperim transfigurată deplin în proiectul Templului eliberării pe care Brâncuşi voia să‑l realizeze la Indor pentru prinţul Yeswant Rao Holkar, templu pe care l‑am descris în capitolul 4 al prezentei lucrări. Dacă apa juca rolul hotărâtor în etapa dematerializării corporale, imaginea reflectată joacă rolul hotărâtor în contopirea sufletului individual cu divinitatea.

În acest proiect, raza soarelui la zenit ar fi jucat rolul Coloanei fără sfârşit pentru urcarea sufletului la cer şi poate rolul germenelui de aur.

În doctrinele yoghinice, reveriile ascensionale sunt legate şi de respiraţie, fapt resimţit şi de Brâncuşi: „Eu aş vrea să creez aşa cum respir”. (Aforismul 37)

„Elementele Coloanelor mele infinite nu sunt altceva decât însăşi respiraţia omului, propriul ei ritm.” (Aforismul 141)

Ultima sculptură originală a lui Brâncuşi a fost Ţestoasa zburătoare care reprezintă, de altfel, cântecul său de lebădă. De ce a imaginat în reveriile sale această formă stilizată (cu o singură pereche de picioare contopite în aripi)?

Forma simbolizează o ţestoasă răsturnată şi totuşi cu capul ieşind elansat din carapace şi adulmecând cerul. Legenda spune că ţestoasele, la bătrâneţe, când devin neputincioase, se răstoarnă pe spate, aşteptându‑şi moartea, întrucât nu se mai pot redresa din această poziţie. Să‑şi fi simţit şi Brâncuşi sfârşitul aproape? Pe cel fizic nu, întrucât a mai trăit peste un deceniu, dar pe cel sufletesc cu siguranţă, pentru că proiectul vieţii sale, Templul eliberării, comandat de maharadjahul Yeswant Devi Holkar, a eşuat.

Dar ce legătură poate avea ţestoasa greoaie cu zborul? Orice animal a trecut în evoluţia speciei prin stadiul de pasăre şi poate că, în inconştientul său rudimentar, mai visează să zboare! În legătură cu ţestoasa, ne ajută mitologia şi ideea sculptorului care a creat această formă anume. În mitologiile orientale şi oceanice, ţestoasa reprezintă o imagine a lumii: carapacea inferioară – pământul, cea superioară – cerul, iar carnea dintre ele – viaţa. Aşadar, în cazul unei „ţestoase zburătoare”, întreg pământul cu viaţa pe care o poartă s‑ar înălţa spre transcendent. Brâncuşi spunea, la bătrâneţe, că se simte foarte aproape de bunul Dumnezeu. Prin şlefuirea marmurei albe şi pure a Ţestoasei sale zburătoare, aceasta pare că se contopeşte cu lumina divină. La fel, prin aspectul elansat, vietatea pare să se înalţe spre cer. Prin ce spaţiu pluteşte ea? Ţestoasa este răsturnată şi îşi aşteaptă moartea. Aşadar ea zboară prin aerul morţii? Dar ce înseamnă extincţia în concepţia lui Brâncuşi? Să ne amintim de proiectul Templului eliberării sufletului de corp, care ar fi trebuit să devină mausoleul prinţesei indiene Sanyogitta Devi Holkar. În interiorul acestui templu, pelerinul, datorită ambientului creat – un bazin cu apă înconjurat de trei Păsări în văzduh şi de Regele regilor – ar fi trăit sentimentul eliberării sufletului de corp şi contopirea cu lumina care ar fi căzut asupra lui, la zenit, printr‑un orificiu practicat în tavan.

Cel mai subtil simbol al aerului îl constituie faptul că el este mediul sufletului prin care vietăţile respiră, deci trăiesc. Aşadar sufletul Ţestoasei zburătoare, care simbolizează sufletul bătrânului Brâncuşi şi al întregii lumi vii, se va elibera prin moarte de corpul efemer, se va contopi cu divinul şi va trăi veşnic. Cu Brâncuşi, prin ceea ce a realizat, aşa s‑a şi întâmplat.

Din volumul în pregătire la Editura Limes

AFACERI DE LA ZERO
Principalele valute BNR - ieri, 13:15
EUR
USD
GBP
CHF
Azi: 4.9461
Diferență: 0,0142
Ieri: 4.9454
Azi: 4.7286
Diferență: -0,291
Ieri: 4.7424
Azi: 5.7088
Diferență: -0,7597
Ieri: 5.7525
Azi: 4.9311
Diferență: -0,3133
Ieri: 4.9466