Ziarul de Duminică

Brâncuşi şi reveriile materiei (V). Reveriile phirice/ de Lucian Gruia

Brâncuşi şi reveriile materiei (V). Reveriile phirice/...

Autor: Ziarul de Duminica

29.08.2014, 00:05 226

Primul contact al omului primitiv cu focul s‑a datorat trăsnetelor care au incendiat copacii şi soarelui care a aprins vegetaţia uscată sau vaporii de hidrocarburi din aflorimente de ţiţei. Imaginea unui copac aprins de trăsnetul venit din cer a întemeiat credinţa că focul este de sorginte divină. Părerea a fost întărită de lumina nocturnă a flăcării. Vâlvătaia versatilă a generat ideea că focul este o fiinţă vie. Datorită trupului său imaterial, focul simbolizează chiar sufletul nemuritor. Blând, violent, clocotitor, viclean, răzvrătit – focul exprimă zbuciumul sentimentelor.

Pentru filosofii materialişti ai Greciei Antice, Leucip şi Democrit, atomii sufletului au aceeaşi formă cu ai focului, sunt sferici. Şi pentru Brâncuşi sufletul/spiritul (esenţa fiinţei) este un foc veşnic viu: „Orice lucru – fiinţă sau nefiinţă are un spirit. Atunci, la răspântia meseriei mele, mi‑am spus: acest spirit al subiectului trebuie să îl redau eu. Căci spiritul va fi veşnic viu. Sau, dacă doriţi, ideea subiectului: aceea care nu moare niciodată... Ea creşte, în privitori, ca viaţa din viaţă. De la gândul acesta ajungi în chip firesc la concluzia că nu amănuntul creează opera, ci ceea ce este esenţial... Am lucrat mult ca să găsesc modul prin care să mi se uşureze calea spre a afla pentru fiecare subiect forma‑cheie, care să rezume cu putere ideea acelui subiect. Desigur că aceasta m‑a dus spre o artă non‑figurativă. Este un rezultat. Eu niciodată nu mi‑am propus să uimesc lumea – printr‑o trăznaie!... Am judecat simplu, aşa cum vedeţi, şi am ajuns la ceva tot simplu: la o sinteză care să sugereze ceea ce voiesc să reprezint. Am ajuns să scot din bronz, din lemn şi din marmură acel diamant ascuns – esenţialul... (Aforismul 79)

Putem menţiona şi alte aforisme: „Muncind asupra pietrei, descoperi Spiritul – tăind în materie, măsura propriei ei fiinţe. Căci mâinile sculptorului gândesc întotdeauna şi urmăresc gândurile materialului.” (Aforismul 25)

„...Artistul trebuie să ştie să scoată la suprafaţă fiinţa din interiorul materiei şi să fie unealta care dă la iveală însăşi esenţa sa cosmică, într‑o existenţă cu adevărat vizibilă.” (Aforismul 18)

„...Sculptorul trebuie să îşi pună spiritul în armonie cu spiritul materialului.” (Aforismul 19)

Focul a fost perceput foarte complex. Paleta interpretativă se desfăşoară de la cele mai banale aplicaţii materialiste (pentru încălzirea căminului şi prepararea hranei) la cele mai înalte viziuni spirituale (Dumnezeu îi apare lui Moise ca un stâlp de foc). Vom urmări reveriile phirice în această ordine.

Căldura focului a condus la imagini domestice. Focul potolit încălzea/încălzeşte peştera/locuinţa, producea/produce coacerea mâncării.

În postura flăcării ce arde în cămin şi coace, distruge, reînnoieşte/regenerează, purifică/sublimează, focul a fost, în concepţia lui Bachelard, primul element de reverie al omului. Complexul lui Empedocle (după numele celui care şi‑a ales moartea aruncându‑se în craterul vulcanului Vezuviu aflat în erupţie) denominează cea mai cosmică dintre morţi. Ipostaza domestică a vulcanului este reprezentată de cuptorul de gătit. Brâncuşi avea un cult al preparării bucatelor specifice tradiţiei noastre ţărăneşti. Şi‑a construit singur soba din atelierul său locuinţă, la care pregătea sortimente culinare delicioase (sarmale, pui prăjit, mititei etc.) cu care îşi uimea prietenii în Impasse Ronsin nr. 11.

Până să înveţe să aprindă focul, primitivul trebuia să‑l întreţină cât mai mult posibil pe cel descoperit întâmplător. Această necesitate a condus la întemeierea unui cult al focului, a cărui supraveghere necesita efortul celor care îl întreţineau. Mai târziu, după ce focului i s‑au atribuit caractere zeieşti, în Roma Antică, vestalele romane, provenite din fecioare caste, au devenit preotesele focului veşnic viu.

Descoperirea aprinderii focului prin lovirea a două corpuri tari sau prin frecarea a două lemne a fost revoluţionară pentru omenire. Modul de aprindere a focului prin lovirea a două pietre dure a avut probabil model natural în surpările de stânci şi bolovăniş. Şi cioplirea directă a pietrei, în sculptură, provoacă uneori scântei. Senzaţia virilă a procedeului a fost resimţită de Brâncuşi când a ales procedeul cioplirii directe care a determinat cotitura stilistică a artei sale.

Mai târziu, s‑a constatat că anumite materiale (lemne uscate) se încing prin frecare şi pot aprinde fire de iarbă uscată. Bachelard este de părere că aprinderea focului prin mângâiere/frecare precum şi şlefuirea obiectelor prin polisarea cu ţesături adecvate produce reverii intime şi amintiri domestice, iar formele şlefuite/lustruite devin oglinda care memorează şi reflectă lumina. Despre procedeul lustruirii brâncuşiene şi despre oglindirea ambientului în suprafeţele polisate am vorbit în capitolul Reveriile acvatice.

Focul pământului coace metale şi pietre preţioase în retortele vulcanice subterane. Şi turnarea metalelor (bronzuri, oţeluri) produce capodopere sinonime ca efect cu cele provocate de pietrele preţioase.

Lui Jean Cocteau, Brâncuşi lucrând la forjă i se pare un titan: „Atelierul lui Brâncuşi se aseamănă cu un peisaj preistoric: trunchiuri de copaci, blocuri de piatră, un cuptor în care stăpânul casei, om primitiv, îşi prăjeşte carnea în vârful unei ţepe de fier. În cele patru colţuri, brontozaurul şi‑a depus ouăle, iar statuile strălucitoare le atrag pe frumoasele americance, ca pe nişte păsări (…)”. Iar Gaston Bachelard întăreşte afirmaţia: „luptând cu dalta, ciocanul, nicovala, forja ne călim voinţa şi dobândim un destin cosmic, demiurgic – fierăria subterană a lui Vulcan = imago mundi”. Forjarea metalelor în cuptor face din fierar un demiurg, iar cântecul nicovalei pare al unei toace cosmice. Călirea, ca rezultat (creşterea durităţii), reprezintă un fenomen masculin, pe când apa în care se cufundă metalul încins constituie partea feminină a procedeului.

La forjă, artistul confecţiona unelte de uz casnic/gospodăresc şi unele accesorii pentru sculpturile sale (ochiul metalic pentru medalionul sculpturii Sărutul etc.).

În psihanaliză, dragostea/sexualitatea domină viaţa omului. Creaţia artistică reprezintă un fel de procreaţie spirituală. Inspiraţia şi dragostea conduc şi ele la reverii phirice. Focul sexual, flacăra falică, dragostea pasională, instinctuală, focul închis în cămin, familial, domolit aparţin recuzitei libido‑ului. Pentru Novalis: „iubirea ne dă aripi şi flăcări care ne transpun în patria noastră celestă.”

Focul exprimă şi zbuciumul sufletesc. Sufletul arde ca flacăra unei lumânări. Focul viu – Agnis (în mitologia indiană) – poate fi: blând, violent, clocotitor, viclean, răzvrătit.

În tradiţia noastră populară, folcloristul Ion Muşlea menţionează tradiţia pastorală a focurilor vii (aprinse de Sfântul Gheorghe, dată ce marca începutul anului pastoral) al cărui fum proteja vitele de boli. Maria Golban menţionează: Focul lui Sâmedru (de Sfântul Dumitru), Focul de Măcinici, Focurile de Joimari şi, cel mai important pentru tradiţia creştină (binecunoscută lui Brâncuşi), Focul Învierii (de Paşti).

În statuara brâncuşiană întâlnim numeroase portrete feminine inspirate de focul dragostei. Doina Lemny a dedicat un capitol femeilor din viaţa lui Brâncuşi („Femeile”: muze, prietene, amante).

Sculptorul a fost mereu tandru cu femeile şi adulat de acestea. Căutând esenţele, el voia să le cultive şi sufletul. Era curtenitor, le acorda atenţie deosebită, le explica despre artă în general şi despre sculptura sa în special. Despre legăturile sale amoroase păstra o totală discreţie. Femeile din viaţa lui Brâncuşi i‑au fost: muze, prietene ori amante.

a) Muze:

– baroneasa Renée Irana Franchon, care îi cere artistului să‑i realizeze portretul, pentru care îi pozează deseori, dar Brâncuşi nu va face un bust, ci o serie de capete culcate, Muzele adormite.

– Léonie Ricou (al cărei prim soţ a fost ambasadorul Franţei în China) nu‑i poza, iar Brâncuşi îi face un portret extrem de stilizat;

– Domnişoara Pogany, de care Brâncuşi era îndrăgostit, dar care păstra distanţa (între ei era şi o diferenţă mare de vârstă);

– Agnes Eugen Mayer, căreia îi face un portret sofisticat.

b) Prietene: Otilia Cosmuţă, surorile Codreanu, ucenicele Miliţa Pătraşcu şi Sanda Kesler, pictoriţa Natalia Dumitrescu şi toate vizitatoarele (scriitoare, balerine, pictoriţe etc.);

c) Amante:

– Pictoriţa Titina Bărbulescu, prezenţă obişnuită în atelier, în perioada 1912- 1913 (lui Walter Pach, care vine des la atelier pentru alegerea operelor pentru expoziţia de la Armory Show din 1913, i‑o prezintă drept verişoară);

– Eileen Lane, cu care are o scurtă (dar intensă) aventură în 1922, când o aduce şi în România, după care ea pleacă în SUA şi se mărită în anul următor;

– Marthe Lebhnitz, pe care o angajează ca secretară şi‑i scrie scrisori focoase de dragoste când e plecat în SUA cu expoziţiile (1926). Brâncuşi vrea să publice un volum epistolar de dragoste cu scrisorile lor, ilustrat de el, povestea lor o intitulează cu numele de alint: Tonton şi Tantan;

– Florence Meyer (dansatoare până când a avut un accident la picior), una din cele trei fiice ale doamnei Agnes Meyer), care l‑a inspirat pe Brâncuşi în lucrarea Foca/Miracolul şi căreia Brâncuşi i‑a redat încrederea şi pofta de viaţă când ea voi să se sinucidă, dezamăgită în dragoste;

– Pianista Verra Moore (născută în Noua Zeelandă), cu care are un copil, John Moore, pe care Brâncuşi nu‑l va recunoaşte niciodată: cu toate acestea, Vera nu se supără.

În mitologia greacă, focul a fost furat de la zei de către Prometeu şi dăruit oamenilor, motiv pentru care a fost pedepsit. Brâncuşi a portretizat acest erou mitologic, închizându‑i chipul într‑un ovoid, simbolizând astfel noul „început de lume” pentru omenire, marcat de furarea focului sacru, divin. Tretie Paleolog e de părere că Brâncuşi intenţiona să adauge Ansamblului monumental de la Târgu‑Jiu şi alte sculpturi, printre care un Prometeu uriaş, din capul căruia ţâşnea fulgerul minţii.

Focul/lumina cunoaşterii ne apropie de divin. Coloanele fără sfârşit ale lui Brâncuşi simbolizează atât urcarea sufletelor la cer, dar şi pe Dumnezeu ca o coloană de foc/lumină. Ansamblul monumental de la Târgu‑Jiu dezvăluie sensul existenţei umane, acela al căutării, descoperirii şi contopirii spirituale cu Dumnezeu, cale care reprezintă ieşirea din Labirintul unei vieţi pierdute/haotice: „Nici nu vă puteţi da încă seama de ceea ce vă las Eu. Căutarea primitivului în artele plastice se îngemănează cu o căutare a Simplităţii. Pentru ca acea Coloană fără sfârşit să se poată înălţa spre ceruri, trebuia să fie jertfit cineva. Daedalus, după ce a construit Labyrinthul, încercând să evadeze din el, a inventat aripile, iar fiul său Icarus s‑a prăbuşit. Am dat din nou peste Labyrinth pe când mă străduiam să‑mi închid Păsările măiestre sub bolta unui templu indian, nemaiînţelegând cum să ademenesc peste ele lumina. Amintindu‑mi de Coloana fără sfârşit din România şi de astrele care se roteau deasupra ei, chemându‑i zborul, am renunţat, în concepţia mea, la bolta de marmură, care trebuia să copleşească Măiestrele... Aceste opere, ca să poată să se înalţe, implorau o libertate deplină; şi atunci am avut revelaţia cum să evadez din Labyrinth...

M‑am sacrificat întotdeauna pe mine însumi. Mi‑am lăsat dalta şi ciocanul – şi am şlefuit materia cu propriile‑mi mâini. Mi‑am lăsat sculpturile să se joace cu cerul şi cu oamenii, dovedind lumii că este posibilă o sculptură a focului. Libere – ele erau mereu altfel iubite de oameni, ele însele mereu altfel iubind.

Dar operele nu ajung niciodată la o desăvârşire completă, pentru că însăşi materia nu este desăvârşită.” (Aforismul 169)

În Templul Eliberării Sufletului de Corp, raza coborâtă din cer, la zenit, transformând într‑o vâlvătaie Pasărea în spaţiu din bronz polisat, părea că transmite ideea contopirii sufletului omenesc, eliberat de chingile terestre (simbolizat prin reflexele Păsării), cu divinitatea (raza solară). Am prezentat acest aspect în capitolul Reverii aeriene/ascensionale.

Pământul şi apa sunt feminine (germinative), aerul şi focul, masculine (raţionale). Focul şi apa sunt antagonice.

În Structurile antropologice ale imaginarului, Gilbert Durand menţionează că focul dreptăţii, pedepsitor şi cavaleresc, este caracteristic regimului diurn al imaginii.

Gaston Bachelard subliniază ascensionalitatea flăcării. „Aflată pe masa celui singuratic, flacăra luminării pregăteşte reveriile verticalităţii. Flacăra este verticală, vitează şi fragilă. O adiere tulbură flacăra, dar ea renaşte, căci forţa ascensională îi restabileşte prestigiul. Flacăra arde înalt şi purpura ei se cabrează, spune un vers de Trakl. Flacăra este verticalitate locuită. Oricine visează în preajma flăcării ştie că ea este vie şi îşi sporeşte verticalitatea prin reflexe sensibile”

Şi tot Bachelard afirmă: „Este o substanţă care arde şi o continuă emanaţie de corpusculi solari care, datorită mişcării soarelui şi aştrilor, fiind într‑un flux şi reflux perpetuu, umplu întregul univers. Respirăm într‑un aer astral, particulele subsolare ne pătrund în trup, care le exhalează....”.

Muzele adormite brâncuşiene par pierdute în reveria produsă de focul molcom/liniştitor. Măiestrele parcă visează şi ele. Păsările în văzduh, în ipostaza de păsări‑suflet sau de sclipiri ale spiritului, par expresiile focului avântat/tumultos.

Focul care distruge şi reînnoieşte, Pasărea Phöenix ilustrează mitul eternei reîntoarceri. Această interpretare este vizată de exegeţii care văd în Coloana fără sfârşit o coloană verticală de sicrie romboidale. De asemenea, Pasărea în văzduh din Templul Eliberării dispare în vâlvătaie şi devine suflet pur pentru o nouă reîncarnare.

Focul, lumina şi aurul simbolizează spiritul. Cu ajutorul focului, alchimiştii încercau să obţină transmutaţia tuturor substanţelor în aur. Intenţia era mai mult spirituală, alchimiştii căutând să obţină „piatra filosofală”, adică „tinereţea fără bătrâneţe şi viaţa fără de moarte.”

Alchimic, focul închis în metale simbolizează sângele sau sufletul lor. În alambic/furnal/creuzet, focul sublimează, impurităţile cad la fund. Focul fără fum, considerat cel mai pur, reprezintă o iluminare. Cristian Robert‑Velescu dedică o carte întreagă viziunii alchimice brâncuşiene.

Bachelard subliniază că reveriile elementelor conduc spre o viziune alchimică asupra lumii în care universul întreg este viu, un alambic în care tranziţia între regiuni este posibilă. În creuzet, elementele primordiale se amestecă şi în procesul coacerii se purifică, impurităţile cad la fund, cristalizează şi coboară, elementele purificate urcă, sensul evoluţiei este purificarea: metalele simbolizează pământul, mercurul – metal lichid – conţine un foc perfect care‑l ţine fluid, sarea – o reţea cristalină indestructibilă. Focul încălzeşte şi topeşte metalele, ele devin apa alchimică, sublimează, evoluează arzând erele geodezice şi devin aur pur care are o tentă spirituală – lumina, reflex, eter. Pentru Platon, universul nostru este un cosmos organizat din cele patru elemente iar alchimistul îl reface în miniatură. Brâncuşi a căutat şi el în formele sale secretul alchimiştilor: „Săpând necontenit fântâni interioare eu am dat de izvorul vieţii fără bătrâneţe. Aşa este arta: tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte.” (Aforismul 61)

Filosoful francez conchide: „Să iei în posesie lumea prin mijlocirea celor patru elemente ale sale înseamnă să te institui ca demiurg, ca semizeu.”

Trăirea intensă a reveriilor materiei l‑a condus pe Brâncuşi spre doctrina naturalităţii, ca filosofie specifică de viaţă: „Să dai senzaţiile realităţii astfel cum ni le procură Natura însăşi, fără însă a reproduce sau a imita, este astăzi cea mai vastă problemă a artei. A crea un obiect care îţi dă prin propriul său organism ceea ce natura face prin miracolul etern este ceea ce arta îşi doreşte. Şi a realiza aceasta înseamnă a intra în spiritul universal al lucrurilor şi nu a te limita la imitarea imaginii lor. O operă de artă astfel concepută va tinde către echilibrul absolut; iar echilibrul absolut rămâne perfecta expresie a frumosului.” (Aforismul 122)

Despre doctrina naturalităţii la Brâncuşi vom vorbi în capitolul următor.

 

Din volumul în pregătire la Editura Limes

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO