Aşa cum remarca Gaston Bachelard, reveriile produse de contactul cu elementele primordiale: pământ, apă, aer şi foc, ne conduc spre o viziune alchimică asupra lumii, în care universul întreg este viu, un fabulos alambic cosmic. În creuzetul naturii, în procesul coacerii, elementele menţionate se amestecă, se purifică, impurităţile cad la fund, substanţele se cristalizează şi decantează, elementele sublimate se ridică la suprafaţă, tranziţia între regiuni devine posibilă. În concepţie alchimică, sensul evoluţiei este purificarea. Pentru alchimişti: metalele simbolizează pământul; mercurul – metalul lichid prin excelenţă – conţine focul pur care‑l menţine în această stare de agregare; sarea ascunde o reţea cristalină indestructibilă. Focul încălzeşte şi topeşte metalele (ele devin apa alchimică), substanţele evoluează arzând erele geologice şi devin aur pur, care are, în primul rând, o semnificaţie spirituală: aura sfinţilor, lumină divină, reflexele solare, eterul pentru propagarea gândurilor.
Pentru Platon universul nostru este un cosmos construit din cele patru elemente fundamentale, pe care alchimistul îl reface în miniatură. Platon atribuia atomilor următoarele forme: tetraedrul (focul), octoedrul (aerul), icosaedrul (apa), cubul (pământul), eterul (dodecaedrul). Cel mai simplu şi mobil este tetraedrul, celelalte forme geometrice spaţiale se pot descompune în această forma primordială.
Gaston Bachelard consideră că fierarul reprezintă un semizeu: „Să iei în posesie lumea prin mijlocirea celor patru elemente ale sale înseamnă să te institui ca demiurg, ca semizeu (...) Luptând cu dalta, ciocanul, nicovala, forja ne călim voinţa şi dobândim un destin cosmic, demiurgic” – fierăria subterană a lui Vulcan reprezentând imaginea lumii (imago mundi). Lui Jean Cocteau, Brâncuşi lucrând la forjă i se pare un titan ce poate fi omologat cu zeul Vulcan lucrând în fierăria sa: „Atelierul lui Brâncuşi se aseamănă cu un peisaj preistoric: trunchiuri de copaci, blocuri de piatră, un cuptor în care stăpânul casei, om primitiv, îşi prăjeşte carnea în vârful unei ţepe de fier. În cele patru colţuri, brontozaurul şi‑a depus ouăle, iar statuile strălucitoare le atrag pe frumoasele americance, ca pe nişte păsări (…)”. Într‑adevăr atelierul sculptorului era dotat cu forjă, nicovală, artistul folosea dalta şi focul pentru încălzirea metalelor din care confecţiona unelte casnice. În ceea ce priveşte tehnica sa de şlefuire şi oglindire a sculpturilor în discuri polisate (simbolizând apa), precum şi utilizarea reflexelor în suprafeţe lustruite, toate acestea sugerează dematerializarea, levitaţia, ascensionalitatea.
Sunetul produs de lovirea fierului încins, în timpul forjării/modelării, cu ciocanul pe nicovală pare ritmul liturgic al unei toace celeste. V.G. Paleolog povesteşte, în capitolul intitulat Întâmplarea întâiei mele întâlniri cu Brâncuşi, cum, aflându‑se în vizită la sculptor, a început să bată în nicovală cu barosul şi Brâncuşi i s‑a alăturat cu un ciocănel şi împreună au încins, în joacă, ritmurile fantastice care păreau ale unei cosmice toace monahiceşti.
Macheta integrală a Templului eliberării
Macheta integrală a Templului eliberării
Din punct de vedere alchimic, călirea metalului încins, masculin, în apa feminină echivalează cu o nuntă aprigă.
Cercetarea alchimistului, în plan material, pentru transmutaţia metalelor în aur, este dublată de căutarea spirituală a pietrei filosofale, despre care se credea că asigură: „tinereţea fără bătrâneţe şi viaţa fără de moarte”. Metaforic vorbind, putem afirma că Brâncuşi a găsit‑o. A creat capodopere veşnice, instaurând „epoca de aur” a formelor.
Sensul ascensional/transcendent al existenţei este simbolizat de Coloana fără sfârşit, care reprezenta pentru artist ieşirea din labirintul lipsei de sens: „Nici nu vă puteţi da încă seama de ceea ce vă las Eu. Căutarea primitivului în artele plastice se îngemănează cu o căutare a Simplităţii. Pentru ca acea Coloană fără sfârşit să se poată înălţa spre ceruri, trebuia să fie jertfit cineva. Daedalus, după ce a construit Labyrinthul, încercând să evadeze din el, a inventat aripile, iar fiul său Icarus s‑a prăbuşit. Am dat din nou peste Labyrinth pe când mă străduiam să‑mi închid Păsările măiestre sub bolta unui templu indian, nemaiînţelegând cum să ademenesc peste ele, lumina. Amintindu‑mi de Coloana fără sfârşit din România şi de astrele care se roteau deasupra ei, chemându‑i zborul, am renunţat, în concepţia mea, la bolta de marmură, care trebuia să copleşească Măiestrele... Aceste opere, ca să poată să se înalţe, implorau o libertate deplină; şi atunci, am avut revelaţia cum să evadez din Labyrinth... M‑am sacrificat întotdeauna pe mine însumi. Mi‑am lăsat dalta şi ciocanul – şi am şlefuit materia cu propriile‑mi mâini. Mi‑am lăsat sculpturile să se joace cu cerul şi cu oamenii, dovedind lumii că este posibilă o sculptură a focului. Libere – ele erau mereu altfel iubite de oameni, ele însele mereu altfel iubind. Dar operele nu ajung niciodată la o desăvârşire completă, pentru că însăşi materia nu este desăvârşită.” (Aforismul nr. 169)
Relaţia lui Brâncuşi cu alchimia a studiat‑o Cristian Robert‑Velescu. În cartea Brâncuşi alchimist (Ed. Editis, Bucureşti, 1996), autorul consideră că Brâncuşi lucra în virtutea unei „metaconştiinţe esoterice” ceea ce decurge din „admirabila coerenţă a operelor”. Autorul susţine că preocupările alchimice i‑au fost insuflate lui Brâncuşi de Fulcanelli (celebru alchimist), coleg (cu un an mai mare) cu sculptorul, la Şcoala de Arte Frumoase din Paris.
Cristian Robert‑Velescu analizează avatariile variantelor de temple brâncuşiene, decelând semnificaţiile lor pornind de la Cariatidele androgine, grupul statuar Trecerea Mării Roşii (distrus de autor), coloanele Templului lui Solomon şi Balada lui Ion Barbu, Riga Crypto şi lapona Enigel. După părerea autorului, la Brâncuşi, Coloanele sărutului şi Coloanele fără sfârşit înglobează cuplul înscris în sfera androgină a Sărutului, a cărui sorginte columnară autorul cercetării o descoperă în cele două coloane Jachin (masculinul) şi Boaz (femininul) ce străjuiau Templul lui Solomon.
Semnificaţia incintei sacre a Templului proiectat pentru maharadjahul raoul Holkar de Indor (capitelul Coloanei sărutului sau oul în ultimă instanţă) se regăseşte perfect în versurile lui Ion Barbu, pentru care oul este „palat de nuntă şi cavou” totodată.
Prima solicitare (rămasă nefinalizată) pentru realizarea unui templu apare, în cariera lui Brâncuşi, de la John Quin, prin intermediarii H.P. Roché şi J.R. Foster. Comanda cu urmări ce conduc spre imaginarea unui proiect (din păcate nici acesta nu s‑a realizat) vine de la maharadjahul Yeswant Rao Holkar, la sugestia consilierului cultural al acestuia, acelaşi H.P. Roché.
Cristian Robert‑Velescu include în cadrul templelor şi Ansamblul monumental de la Târgu‑Jiu, conceput cam în aceeaşi perioadă cu proiectul pentru Indor (1935‑1938). Exegetul remarcă faptul că amplasarea templelor era foarte importantă pentru artist. La Târgu‑Jiu Ansamblul este situat lângă râul Jiu, iar la Indor trebuia adus râul Narada lângă Templul Meditaţiei. Prima variantă ar fi fost o incintă sacră în aer liber, apoi, după moartea maharanei (survenită la data de 13 iulie 1937) proiectul templului s‑a transformat în mausoleu de forma Coloanei sărutului cu dublu capitel. Pentru Cristian Robert‑Velescu, modelul grafic al Coloanei fără sfârşit, reprezintă semnul grafic al monosilabei sacre OM, semn pe care Brâncuşi l‑a văzut în cartea pe care o avea în biblioteca sa, René Guénon – Le roi du monde. Semnul acesta esoteric, consideră Cristian Robert‑Velescu, exprimă etajarea tripartită a lumilor: Pământ (Corp), Atmosferă (Psihic) şi Cer (Principiu). El apare pe fiecare faţă a dublului capitel al Coloanei sărutului şi de asemenea înfăşoară Coloana fără sfârşit, ca o spirală rotitoare. Coloana poate include, în interiorul acestei spirale, o coloană verticală de ovoide care simbolizează Începutul lumii. În mitologia indiană, Indra/germenele de aur desparte carapacele oului (a cerului şi a pământului, aşezând între ele coloana cerului/axa lumii).
Coloana, după Cristian Robert‑Velescu, include sculptura Socrate, Riga Cryipto (din balada barbiană) poate fi omologată cu Regele regilor /Regele lumii. Afirmaţia este justificată întrucât Coloana şi Socrate sunt interşanjabili în grupurile mobile, după cum atestă fotografiile. Coloana poate include şi Cariatida (simbolul omului arhetipal) şi Sărutul. Eboşa Sărutului (varianta din anul 1925, reprezentând un cuplu îmbrăţişat), va deveni soclul columnar al Măiestrei din 1910 (sugerând androginitatea).
Macheta celulei de meditaţie a Templului eliberării
Macheta celulei de meditaţie a Templului eliberării
După Cristian Robert‑Velescu, sculpturile omologabile Templelor lui Brâncuşi sunt: 1. Coloana fără sfârşi/Ansamblul monumental de la Târgu‑Jiu; 2. Coloana sărutului şi 3. capitelul Coloanei sărutului din 1910. Forma Templului imaginat pentru Indor cunoaşte trei versiuni: Coloana sărutului cu dublu capitel (în interiorul căruia urma să fie incinta sacră), ovoidul (Ştefan Georgescu‑Gorjan afirmă că Brâncuşi i‑a dezvăluit această formă înainte de apleca la Indor, în 1937) – care poate fi al Păsării măiestre sau Începutul lumii şi mărul (arhitect Octav Dorcescu) – care pentru Cristian Robert‑Velescu nu se susţine întrucât Brâncuşi nu agrea figurativul.
Interiorul Templului, de formă sferică, în această cheie esoterică, simbolizează atanorul alchimic, oul filosofal şi urma să adăpostească cele trei Păsări în spaţiu: una din marmură albă (ar fi simbolizat Învierea), una din marmură neagră (ar fi simbolizat Moartea) şi una din bronz polisat, aurie (care ar fi simbolizat Transmutaţia). Cristian Robert‑Velescu consideră că sursele de inspiraţie ale lui Brâncuşi trebuie căutate la Platon şi René Guénon. Măiastra, Peştele, Cocoşul, Foca, Ţestoasa, Animalul nocturn reprezintă materializarea ideilor platonice în sculptura lui Brâncuşi, iar Regele regilor este Regele lumii din teoria lui Guénon.
Filosoful francez conchide: „Să iei în posesie lumea prin mijlocirea celor patru elemente ale sale înseamnă să te institui ca demiurg, ca semizeu.”
Trăirea intensă a reveriilor materiei l‑a condus pe Brâncuşi spre o viziune alchimică asupra lumii, care reprezintă un pas important spre doctrina naturalităţii elaborată de artist, ca filosofie specifică de viaţă, desprinsă întâi de toate din folclorul şi tradiţiile româneşti. Fără îndoială, noţiuni generale de alchimie a cunoscut Brâncuşi, dar nu cred că el a fost un iniţiat în adevăratul sens al cuvântului, adică membru al unei societăţi oculte. Interpretarea alchimică a templelor brâncuşiene, realizată de Cristian Robert‑Velescu reprezintă un frumos act de cultură şi o viziune metaforică de nivel superior. Din reveriile materiei trăite de artist în timpul creaţiei şi din specificul sufletului său a rezultat în ultimă instanţă, depăşind momentul alchimic, doctrina naturalităţii.
Din volumul în pregătire la Editura Limes
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
