"Am fost creaţi ca să credem", spunea ades Părintele ArseniePapacioc recent plecat din această lume. Ca şi-n alte cazuri,regret că nu l-am căutat mai des, dar amintirea celor câtevaîntâlniri faţă către faţă mi-a rămas în inimă, vie...
Creştinismul înmiresmat întruchipat de Părintele ArseniePapacioc avea uneori nuanţe surprinzătoare: "A fi vesel înseamnă cădeja eşti omul Cerului mai mult decât al pământului, decât al firiitale", repeta adesea. Iată de ce Părintele recomanda constant "ostare de veselie interioară, lăuntrică, din inimă, o stare ceînseamnă rugăciune neîncetată. O stare de veselie adevărată,degajată de problemele vieţii, de problemele cărărilor vieţii aleunuia şi ale altuia". Se înţelege că această stare de veselie estecu totul altceva decât cea obişnuită, din punct de vedere calitativeste altfel decât veselia afişată zilnic. Era un părinte blând şicreativ, rafinat, ferm şi flexibil, a cărui inteligenţăduhovnicească transpira clipă de clipă din priviri, din gesturi,din atitudine.
"Nu recomand nevoinţe, recomand o stare de prezenţă permanentă".Prezenţa - această constantă a căutătorilor isihiei se mainumeşte în limbaj tehnic trezvie. Dar Pr. Arsenie traduceaîn termeni simpli: prezenţa este o stare de "opoziţie faţă de păcatşi patimă, care înseamnă recunoaşterea forţelor de bine dintine".
"Un neam trăieşte prin cei care ţâşnesc spre Cer", mai spuneaPărintele. Şi chiar sfinţia sa a fost un demn exemplu, alături de oseamă de alţi importanţi duhovnici ortodocşi români, mulţi dintreaceştia făcând parte din legendara, deja, Mişcare Rugul Aprins dela Mănăstirea Antim din Bucureşti: Pr. Sofian Boghiu, Pr. BenedictGhiuş, Pr. Andrei Scrima sau Pr. Petroniu Tănase. Cel din urmă,plecat la Domnul acum câteva luni, tot nonagenar, după ce a trăitultimile decenii la Sf. Munte Athos, i-a fost şi naş de călugăriePărintelui Arsenie.
...Nuvoi face indiscreţia relatării celor 3-4 întâlniri cu Părintele, civoi evoca aici cele simţite şi petrecute înaintea ultimei dăţi cândam avut o convorbire de suflet. Era acum vreo doi ani şi aveamtreabă prin Constanţa. Fiindcă după-amiază mi-au rămas câteva orelibere înainte de-a mă întoarce la Bucureşti, mi-am zis că trebuiesă-l caut din nou pe Părintele Papacioc la mănăstirea sa de laTechirghiol. Am ajuns acolo pe o vreme închisă de primăvarăîndărătnică, ploua mărunt. Părintele se afla undeva în preajmachiliei - ieşise la aer pe o terasă, însoţit de o măicuţă, pentru ase mai întrema. Îndeobşte îl găseai în chilia sa aflată într-ocăsuţă din curtea mănăstirii şi, desigur, la biserică. Conştient căs-ar putea să nu putem vorbi - la uşa chiliei îl aşteptau dejamulţi oameni - am cerut permisiunea să mă apropii ca să măbinecuvânteze. "Cu ce treabă ai venit prin oraş?", m-a întrebatPărintele. I-am spus dar n-am intrat în amănunte, aveam pe-atunciun angajament-colaborare cu Ministerul Culturii, venisem pentrudouă chestiuni punctuale foarte clare. Cea din urmă a însemnat şi ovizită la situl de la Basarabi. La minister eram în poziţia de aajuta (un vis mai vechi de-al meu) la o eventuală continuare arestaurării şi a valorificării ştiinţifice şi cultural-turistice aacestui loc fascinant, dar abandonat de toată lumea. "N-ai să facinimic!", mi-a spus surprinzător şi sec Părintele. Şi, într-adevăr,în ciuda eforturilor mele ulterioare în privinţa sitului de laBasarabi-Murfatlar - inestimabil complex rupestru format dingalerii, chilii şi bisericuţe săpate în cretă datând din sec IX -,nu aveam să reuşesc să dezmorţesc monstrul birocratic...
Părintele mi-a dat binecuvântarea sa, iar eu m-am retras încurtea mânăstiri. Am decis să mai aştept, poate aveam totuşi şansade-a vorbi din nou. Peste vreun sfert de ceas, Părintele a decis săse întoarcă la chilie, sprijinindu-se de măicuţa care-l însoţea,căci la cei 94 de ani câţi avea pe-atunci mergea greu. Dar pentru aajunge la chilie trebuia să treacă prin curtea mănăstirii, adicăprin ploaie. Am observat că nu are umbrelă şi m-am grăbit să-i ţinumbrela mea. Părintele a protestat. La câte pătimise în cei 14 anide închisoare este limpede că nu-l speriau câţiva stropi de ploaie.M-a luat însă de braţ. Ei bine, acele câteva clipe cât a duratdrumul prin curtea mănăstirii au însemnat cel mai important lucrucare mi-a rămas de la Părintele Papacioc!...
Îmi vorbise de câteva ori despre rugăciune şi despre MişcareaRugul Aprins, sfaturile pe care mi le-a dat au fost uneoriprofetice. Nimic nu se poate compara însă cu cele petrecute înacele momente. Am realizat fulgerător că nu eu îl sprijin pe el,care mergea greu, se-nţelege, ci el pe mine. Un nonagenar de ofragilitate înduioşătoare, al cărui chip ferm şi puternic,binecunoscut, poate sta alături de chipul oricărui mare sfânt.Părintele părea uşor precum fulgul, dacă bătea vântul doar o părereziceai că-şi ia zborul. Dar Părintele nu se sprijinea de mine înacel moment fiindcă nu putea merge prea bine, fapt cu totulsecundar, ci pentru a nu-şi lua zborul spre tulburarea oamenilor.Pe de altă parte, era o evidenţă: el mă ducea în acea clipă de braţşi nu eu pe el. Iar discuţia care a continuat în chilie, căci m-ainvitat înaintea celor care aşteptau deja, nu a fost decât ocontinuare firească. Un zbor întru veselia lăuntrică.
"Inima este o fiinţă în plus în fiinţa noastră", insistaPărintele Papacioc. Inima întâmplării de a fi luat de braţ de unînger transmite inimii oricărui muritor un strop din senzaţia deunitate a acestei lumi. Căci, mai spunea Părintele ArseniePapacioc: "Noi trăim într-o mare unitate, toată creaţia luiDumnezeu este o unitate. Dacă ne despărţim de marea unitate, suntempe poziţie de anulare, de autoanulare"...
MARIUS VASILEANU este jurnalist şi profesor de istoriareligiilor. Ultima carte publicată: "Recurs la generozitate.Întrebări despre limitele antropologiei creştine" (Editura Eikon,2011).
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
