În doar câţiva ani, Ştefan Manasia a devenit una dintre cele mai importante figuri ale poeziei noastre de azi. Şi nu mă refer aici doar la activitatea lui poetică propriu-zisă (dacă lăsăm la o parte plachetele underground, autorul a publicat deja trei volume), ci şi la prezenţa pregnantă în spaţiul public(istic).
Pe de o parte pentru că, în calitate de redactor al revistei clujene "Tribuna", cam îmbătrânită şi inertă în ultima vreme, Manasia s-a străduit să aducă în paginile ei cele mai valoroase nume ale tinerei generaţii, de la critici până la colegi poeţi. Pe de altă parte, autorul "Amazon"-ului e şi iniţiatorul discret, dar tenace, al celor mai importante cenacluri şi cluburi de lectură din Clujul ultimilor ani. Mulţi scriitori de generaţie nouă din toată ţara, cu sau fără cărţi publicate, au trecut deja prin "cafeneaua literară" a lui Ştefan Manasia şi Vali Derevlean, "Nepotul lui Thoreau". Mai degrabă taciturn şi zgârcit în comentarii, fără "stofă" de animator cultural şi lipsit de ambiţiile creatorului de direcţie, poetul a reuşit în schimb să asigure o atmosferă de discuţie boemă şi relaxată, receptivă faţă de tendinţele cele mai diverse. Alături de clubul de lectură bucureştean - ceva mai academic - condus de Claudiu Komartin, "Nepotul lui Thoreau" poate fi considerat deja o mică instituţie a literaturii tinere.
"Amazon şi alte poeme" (2003), dar şi "Cartea micilor invazii" (2008), consacrau o sensibilitate poetică originală în interiorul aşa-zis-ului douămiism. Îl individualiza pe Ştefan Manasia un ermetism al expresiei care nu mergea deloc contra curentului autenticist în favoarea vreunui soi de cult livresc. Dacă îşi "ascuţea" îndelung imaginile, aşa cum mărturiseşte oblic în "Ostroveni. Viaţa şi contactele", era pentru că poetul fora în adâncime. Nu trebuie să ne inducă în eroare mitologia geografică a poeziei lui Manasia: Amazonul de cartier sau Ostrovenii sunt spaţii "exterioare" doar în măsura în care reuşesc să configureze un maidan interior disputat de pulsiuni secrete, spaime subliminale, dar şi de revelaţii luminoase. Aici atingem de fapt a doua trăsătură specifică lui Manasia în interiorul generaţiei: cărtărescianismul. Începând cu Marius Ianuş, cel mai infidel ucenic al autorului "Levantului", mai toată poezia nouă a crescut - programatic sau nu - pe ruinele cărtărescianismului. În schimb, Ion Pop are dreptate să observe în "Echinox. Vocile poeziei" (2008) că o parte din imaginarul lui Cărtărescu se poate întrevedea în negativul "Amazonului", mai ales în mitologizarea şi spiritualizarea periferiei. Ambii fac dintr-o banală plimbare printre blocuri sau clădiri părăsite un adevărat act de frenologie, de vreme ce harta acestor locuri pare să traseze cărări uitate ale propriei cutii craniene. Ceva din flora sălbatic-misterioasă a cartierului cărtărescian, patronat din umbră de figura Mendebilului, planează asupra imaginilor copilăriei din Ostroveni.
E meritul întreg al lui Ştefan Manasia, însă, de a fi descoperit o "vegetaţie" poetică cu totul nouă în amestecul, sub mii de forme, a naturalului cu anorganicul sau cu deşeul post-industrial. Containerele şi reziduurile, canalele poluate, micile râuri infestate, alcătuiesc toate mediul predilect al observaţiilor şi revelaţiilor lui Ştefan Manasia. Departe de a reprezenta o materie inertă, un lest al lanţului trofic industrial, aceste flori anorganice ieşite din circuitul strict utilitar prind viaţă, păstrându-şi în acelaşi timp intacte inocenţa şi sălbăticia. Ceea ce a şi făcut ca activitatea poetică a lui Manasia să fie privită ca o pledoarie indirectă, subtilă, pentru reautentificarea marginalului şi a restului. Ultimul volum al poetului, "Motocicleta de lemn", nu face decât să reconfirme această viziune. N-are dreptate Radu Vancu să proclame "reinventarea" lui Ştefan Manasia, cu atât mai mult cu cât autorul "biographiei litteraria" vorbeşte el însuşi mai degrabă de radicalizarea unor tendinţe mai vechi.
Pe de o parte, "Motocicleta de lemn" continuă elogiul înfiorat al morţii şi al regenerării perpetue a deşeurilor şi a resturilor. Poate şi mai evident decât în volumele anterioare, poetul pare să poarte cu sine un detector hi-tech de stabilire a radioactivităţii, deopotrivă naturale şi artificiale, a tuturor obiectelor din jur. Fie că e vorba de "elicopterele cu napalm" survolând "junglele şi orezăriile", de "otrăvirea aerului", de hameiul "infestat/ cu ciuperca din care extrag acidul lisergic" sau doar de banalele E-uri din alimente, toate contribuie în acelaşi timp la imaginea apocaliptică a unui univers care se dezintegrează lent, dar cu atât mai pervers, din interior. Proces înregistrat - şi de aici ambiguitatea fundamentală, dar cât de complexă, a tonalităţii poetice - când cu ironie sau sarcasm, când cu o mină exasperată sau revoltată, când cu pură plăcere suicidară. Sensibilitatea poetului la contaminările de tot soiul e atât de trează şi de acută, încât chiar asocierile "nevinovate", întâmplătoare, par acte de violenţă a unei materii asupra alteia: "Azi regretul de-a nu fi guştere/ camuflat în balta/ lăsată de ploaie/ lângă rugii spre care// zgomotul adidaşilor/ l-a-mpins, proiectându-l/ ca o torpilă/ prevăzută cu gheare// Lumina urcă peste făgetul mai verde decât în anii trecuţi// Am văzut guşterele/-nghiţit de rugi şi-n urmă apa/ nămolul amestecându-se/ spumă cât un frappé". Aparent inocenta paralelă nămol-frappé înspumat trebuie citită ca însemn de apocalipsă à la Manasia, înţeleasă ca degradare a materiei în artefact. Alteori, translaţia dintre regnuri e mult mai lină şi, chiar dacă descompunerea ultimă e aproape, tabloul se încarcă de o energie nostalgică. Destule poeme din "Motocicleta de lemn" dobândesc astfel aspectul unor bucolice post-industriale: "Mâini mari şi păroase şi bătătorite/ scot, până târziu în noapte, cartofii/ E lunca, de zeci, de o sută de ani,/ sanctuar pentru tuberculi// Ne hârjonim în treninguri/ acoperite cu scaieţi/ aproape la fel de perfecţi/ şi de luminoşi ca dovlecii// Sub înserarea de/ periferie ideologică,/ iată-i arzând roşu,/ cranii aztece".
Infinit mai deprimant decât interregnul deşeu-substanţă vie e melanjul indistinct de identităţi şi de obiecte provocat de răul metropolei capitaliste, cu inegalităţile ei frapante şi cu obsesia acumulării colonialiste. Antwerpen-ul, numele unui ciclu de poeme care ar putea fi înţelese şi autonom (ca "Ostroveniul") reprezintă prima "ieşire" la metropolă din imaginarul lui Ştefan Manasia. Şi, cum era de aşteptat într-un fel, departe de a-i dezactiva radarul încrucişărilor nefireşti ale materiei, noul mediu nu face decât să i-l dea peste cap. Intruziunea artefactului în natural e aici omniprezentă. Însăşi umanitatea acestei lumi e pervertită şi exotică, din moment ce personajele predilecte - surprinse uneori cu simpatie, alteori cu dezgust - sunt cyborgi, "chinezoaice de Prahova în colanţi-leopard", "suflete Prodvinalco", bărbaţi "cu piepturi de taur/ lanţuri ciocate/ şi femeile lor trase-n geci de Taiwan" ş.a.m.d. Dacă deşeurile de la periferie degajau o anumită sfinţenie provenită din supunerea la legile naturale ale degradării, produsele în serie ale consumerismului păstrează intact întregul potenţial de agresivitate asupra sensibilităţii. Astfel încât, fără să-i modifice datele esenţiale, extinderea universului lui Manasia către centrul oraşului îi radicalizează atitudinea civică. Nu ştiu dacă o fi de vină acutizarea crizei economice, însă pentru prima oară găsim în versurile acestui profet-grunge, detaşat şi zen, atitudini de reacţie vizavi de probleme comunitare concrete, de la distrugerea spaţiilor naturale până la măsuri politice anti-sociale: "Tumora asediază creierul oraşului lent./ Şi oraşul supurează bitum, betoane./ Tumora a anesteziat nările:/ stratosfera de smog şi osânză// poate acum avansa liniştită./ Nu mai sunt un oriental înfometat,/ dar tot mi-e silă de atâţia satrapi/ şi de impozitarea pensiilor". Cele mai supuse deconstrucţiei poetice sunt, însă, produsele umane tipice ale capitalismului, surprinse în imagini cât se poate de concrete ale reificării, de vreme ce obiectele (de lux) încep să înlocuiască cu totul organele: "Toţi au râs încă mai râd/ de little miss Sunshine/ de poşeta ei/ cu fermoar animist./ Pentru ea consoanele sunt/ end of the game". Printr-un soi de ciudat animism demonic şi o nouă transgresare a regnurilor, toate obiectele asediază sensibilitatea, provocând dezumanizarea completă. Departe de Ştefan Manasia admiraţia maiakovskiană pentru giganticele maşini noi, din care n-a mai ramas acum decât absurda gratuitate - "în colţul Atheneumului/ pişoarul din metal masiv/ sub cerul liber" - sau sensul exploatării şi al sărăciei. "Motocicleta de lemn" ("tchukudu", cum i se mai zice) e un astfel de obiect monstruos, simbol al abisului imaginar dintre colonizat şi colonizator, dintre sălbatic şi civilizat - o altă temă centrală în poemele recente ale lui Manasia. Folosit de congolezi drept vehicul de transport, "tchukudu" a fost redescoperit de occidentali ca obiect ornamental, de "entertainment"...
Nu atât excelenta caligrafie simbolică a temelor sociale dă însă originalitatea volumului, cât ridicarea lor paroxistică la o apocalipsă a materiei înseşi. Într-o lume perfect sterilizată şi artificială, unde toate funcţiile biologice au dispărut (moartea însăşi e redusă la o simplă regulă "igienică", ni se spune într-un poem), imaginarea sfârşitului devine, de nu un catharsis în toată regula, singurul bovarism posibil. Puterea vizionară a unor astfel de versuri, care încheie practic ciclul într-o notă de climax, îl reconfirmă pe Ştefan Manasia drept unul dintre cei mai puternici poeţi români de azi: "I' ll be there, I' ll be there/ Tha last alevin of the first universe:// Sub sorii artificiali/ În amiaza bimilenară/ După războaiele chimice/ După islamizare/ Şi reconquista/ Când bioroboţii vor fi fugit din hangarele Trustului/ După Contact/ După pisicile telepat/ După planetele-spongier/ După invaziile dureroase ca Roentgenul/ După nimic/ După ce Informaţia/ se va fi-ntors/ prin membrana/ expiatoare/ la Dumnezeu".
Ştefan Manasia - Motocicleta de lemn, Editura Charmides, 2011, 110 p
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
