Ingerinţele tot mai dese, mai ipocrite şi mai obraznice ale unor puteri mai vechi sau mai noi în politica internă a acestei Republici Române inventate de Stalin la 30 decembrie 1947, când se aniversa un sfert de veac de la fondarea URSS (30 decembrie 1922), au făcut să redeschid cărţi şi albume cu fotografii privitoare la epoca supremei demnităţi naţionale, epocă iniţiată de finele primului război mondial. Cum să nu oftezi privind chipurile radiind de nobleţe ale Suveranilor, trăsăturile sculpturale ale lui Ionel Brătianu, ţinuta voievodală a generalului Prezan, fineţea generalului Averescu?! Nimeni din exteriorul neamului românesc nu cuteza, nu putea să-şi impună voinţa peste voinţa lor: vocile insolente erau ignorate ca şi cum nu ar fi fost auzite. Cauza acestei atitudini? Acele voci erau în contradicţie cu interesele naţionale ale românilor, valorile supreme ale regalităţii şi ale guvernelor ei!
Rememorând gloriosul sfârşit de an 1918 într-un birou, Stelian Ţurlea mi-a propus în 1998 să alcătuiesc un album comentat cu fotografiile ce au nemurit ziua de 1 decembrie 1918 aflate în fondurile Bibliotecii Academiei. Albumul a apărut în condiţii grafice deosebite, dar a trecut neobservat, fiindcă în zilele noastre nu este de bon ton să evidenţiezi vreun merit pe linia interesului naţional din trecut şi cu atât mai puţin din prezent. Suntem urmaşii lui Dracula şi atât, orice altceva duhneşte a legionarism. De ce oare ipocriţii globalişti îl mai condamnă pe Mihai Roller? Nu a fost cu nimic mai vinovat decât ei. Pot spune că antiromânismul lui a fost chiar mai moderat decât al multor aşa zişi etnici români mondialişti. Regii sunt priviţi de ei mai rău decât au făcut-o comuniştii, care s-au mulţumit cu interdicţia şi cu eticheta de exploatatori. Ei nu uită să sublinieze că Regele avea urechi mari şi clăpăuge (din cauza unei boli), că Regina avusese nu ştiu câţi amanţi, fapt cu totul dezgustător, fiind vorba doar de bârfe de oameni mărunţi, chiar dacă unii fuseseră miniştri. Scopul este defăimarea României Mari, sperietoarea trădătorilor de neam. Depăşind amărăciunea acestor constatări, îmi propun să trec în revistă şi să argumentez iconografic măreaţa zi de 1 decembrie 1918 (18 noiembrie stil vechi), când Familia Regală a revenit în Bucureşti după doi ani de refugiu în Moldova. Înainte de a continua se impun câteva precizări. Totul s-a petrecut după un program conceput cu atenţie, iar faptul că în aceeaşi zi la Alba Iulia, - cetatea de scaun a primului făuritor de stat românesc, Mihai Viteazul, autorul unui precedent determinant, oricât de efemer a fost el, - românii din Transilvania, susţinuţi de fraţii din celelalte regiuni habsburgice, au decis să se adune şi să hotărască unirea cu "Ţara Mumă", nu se poate înscrie între coincidenţele fericite. Mihai Vodă domina conştiinţa tuturor românilor şi era simbolizat de Rege, astfel, singurul în drept să se proclame "al tuturor românilor". La Bicaz sau la Iaşi trimişii tuturor românilor cu siguranţă vor fi discutat viitorul apropiat cu suveranii lor (a se vedea fondul Victor Antonescu de la Arhivele Statului). Pentru Bucureşti, albumele de fotografii dăruite Academiei de colonelul Radu Rosetti şi de locotenet-colonelul N. Drosso ilustrează mulţumitor manifestările prilejuite de revenirea în Capitală a Familiei Regale; posibil să existe şi un număr important de fotografii semnate "Julietta".
Revenind la cursul evenimenţial, duminică, 1 decembrie 1918, a fost o zi mohorâtă şi, deşi plouase cu o zi înainte, nu ningea. Era, însă, atâta soare în inimile şi în ochii românilor… Pe peronul Gării Mogoşoaia (Băneasa) Suveranii erau aşteptaţi de Generalul Prezan, de colonelul Rosetti, de generalul francez Henri Mathias Berthelot, de doamnele de onoare şi de familia Catargi. Salutul Armatei Regale a fost dat prin generalul de brigadă Alexandru Mărgineanu, cel care, în fruntea Diviziei 3, fusese primul ofiţer superior român revenit în Capitală după plecarea armatelor conduse de Mackensen. Regina Maria, îmbrăcată cu o tunică englezească, strânsă la brâu cu o curea oferită de Barbu Ştirbey, soţul celei mai bune prietene, Nadejda Ştirbey, strălucea de fericire: "Ne-am întors! Ne-am întors după doi ani lungi de exil. Ne-am întors, nu-mi vine să rostesc cuvântul, dar trebuie spus, pentru ca, indiferent ce va urma, astăzi acesta este adevărul, ne-am întors truimfători", va nota în jurnal. Pe deasupra îşi pusese o mantie lungă şi pe cap o căciulă de astrahan cenuşiu. Aşa ne-o prezintă fotografia cu întâmpinarea generalului Berthelot. Onorurile fiind date şi Regelui - protocolul nu se respecta, nefiind o ceremonie -, au urcat pe cai, Regina pe falnicul Jumbo şi s-au îndreptat cu toţii spre Arcul de Triumf, primul de pe parcurs, ridicat în grabă şi din materiale perisabile în mijlocul rondului II.
De-o parte şi de alta a Şoselei Kiseleff "erau înşirate numeroase trupe; întâi cele franceze şi britanice, apoi ale noastre, în frunte cu regimentul meu 4 Roşiori", îşi amintea Regina. Mulţimea, disciplinată de prezenţa soldaţilor, era în delir, delir care s-a amplificat asurzitor după trecerea pe sub majestoasa arcadă a triumfului naţional. La rondul I alaiul s-a oprit să primească, în sunetele clopotelor de la Biserica Mavrogheni, binecuvântarea mitropolitului primat. Apoi, primarul oraşului, Constantin Bălăceanu, după ce a oferit Suveranilor pâine şi sare, a ţinut un scurt, dar foarte naţionalist (nu patriotic!) discurs. Astăzi, în lumea patriilor fără naţiuni, acest text poate părea desuet, totuşi îl recomand celor care vor să înregistreze diferenţele abisale de gândire şi simţăminte naţionaliste dintre constructorii României Mari şi arendaşii republicii ctitorite de Stalin. Din presă aflăm că au mai rostit scurte discursuri de bun venit Ion I.C. Brătianu, preşedintele Consiliului de Miniştri şi cel căruia îi urmase la conducerea guvernului, generalul Constantin Coandă. Din Piaţa Victoriei alaiul s-a îndreptat, de-a lungul fostului Pod al Mogoşoaiei, spre Palatul Regal al României Întregite. "Peste tot steaguri fâlfâiau la ferestre, pe acoperişuri, la felinare, şi steguleţe în mâna fiecărui copil. Era o simfonie ameţitoare de roşu, galben şi albastru… Oraşul, încheia Regina, înnebunise de tot"! A urmat, însoţită de ovaţii, trecerea prin al doilea Arc de Triumf, un fel de sinteză a primului, ridicat în coasta Hotelului Athenee Palace. În dreptul curţii Palatului fanfara Regimentului de Gardă a intonat Imnul Regal, apoi alaiul s-a îndreptat, trecând prin al treilea Arc de Triumf, înălţat între Hanul Kretzulescu şi Hotelul Metropol, către Sărindar, unde, între hotelurile Capşa şi Louvre, se amenajase un al patrulea Arc de Triumf, de fapt o mare arcadă în stil romanic împodobită cu iederă. De-acolo drumul a continuat până în Piaţa Universităţii. De ce acolo şi nu în altă parte lămureşte Regina: "Alaiul nostru îşi urmă drumul până în piaţa unde se înălţa statuia lui Mihai Viteazul cu sabia ridicată în vârful braţului stâng". Pe dinaintea Suveranilor, a generalului Berthelot, a miilor de bucureşteni, dar şi pe dinaintea simbolului Reîntregirii naţionale şi teritoriale, au defilat ostaşii Aliaţi. "Poporul, observa Regina, însoţea cu urale de entuziasm nebun trecerea dezrobitorilor, care veniseră de peste Dunăre drum lung ca să fie alături de noi în această zi de pomină". După defilare alaiul învingătorilor s-a dus la Mitropolie, pentru Te Deum. 1.000 de făclii luminau dealul şi biserica. Slujba a fost scurtă, dar, la finele ei, generalul Eremia Grigorescu, în numele Armatei, i-a înmânat Regelui Ferdinand I bastonul de mareşal. "Această idee o dădusem eu generalilor, - va mărturisi Regina - care se învoiseră cu entuziasm, însă pentru Nando fusese ceva neaşteptat. A fost adânc mişcat". Însoţită de torţe, procesiunea s-a încheiat la Palatul Cotroceni.
Urmau două decenii de consolidare a Ţării (e una singură, România interbelică), cu atingerea punctului culminant în 1938. După război nu se mai poate vorbi de Ţară, ci de un rest de Ţară. Cât va mai exista şi acesta.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
