E de presupus că Independenţa, mai corect Neatârnarea, fiind vorba doar de vasalitate faţă de Sultan şi nu de stăpânirea acestuia, a fost pregătită în detaliu cu mult înainte de conflictul ruso-otoman, în mod logic ea neputând surveni decât în urma declanşării cândva a unui război între cele două imperii. Se deducea o alianţă contra naturii cu Ţarul, marele duşman, iar aceasta impunea cea mai serioasă analiză pentru războiul diplomatic şi listarea obiectivelor politico-militare pentru încheierea unor tratate cât mai favorabile. Cum oricând se putea ivi ocazia, este mai mult ca sigur că ei s-au pregătit în prealabil, probă „abilitatea” de care a dat dovadă I.C. Brătianu în anii 1876-1878: nimic nu l-a luat prin surprindere, nici ruşii, nici germanii, nici evreii! Cum Neatârnarea demara simbolic intrarea României în Europa, viaţa parlamentară urma şi ea noua traiectorie, în locul grupurilor ideologice trebuind să apară partidele. În 1875, deci înainte cu trei ani de obţinerea rupturii efective de suzeranul otoman, a luat fiinţă, prin reunirea tuturor grupurilor de nuanţă liberală, Partidul Naţional Liberal, un partid mai întâi naţional şi apoi liberal, urmaş direct al Partidei Naţionale. Deviza „Noi prin Noi”(Prin noi înşine), preluată şi de Carol I, exprima clar doctrina paşoptistă pe care se întemeia strategia noii forţe politice. În jurul ei s-a discutat aprins în casa şi în grădina lui Mazhar Paşa (Sir Stephen Bartlett Lakeman), colonelul britanic agreând, spre indiganrea lui Rosetti, liberalismul pur, individualist şi transnaţional.
„Românul liberal va prospera doar într-un stat puternic şi naţional şi doar în folosul naţiunii sale. Voiesc o naţiune de liberali, nu o adunătură de liberali anarhici. Pentru asta am luptat şi asta doresc” explica Rosetii, susţinut fiind de Brătianu şi Kogălniceanu. După fondarea PNL urma Neatârnarea. Ocazia mult aşteptată a mijit în 1876 şi a căpătat contur în 1877. Războiul ruso-otoman, provocat de ruşi, avea substrat panslavist. Pretextând că doreşte eliberarea popoarelor creştine subjugate de Poartă, Rusia urmărea, în realitate, cotropirea ţinuturilor carpato-balcanice şi stăpânirea Strâmtorilor. Providenţa a aranjat astfel încât Carol I să aibă un aport decisiv în stabilirea învingătorului, Osman Paşa să se predea românilor, iar Înalta Poartă să recunoască Neatârnarea României, răsturnând planurile Rusiei, somată de marile Puteri să-şi întrerupă marşul imperialist spre Constantinopole. Trădându-şi intenţiile cotropitoare, de altfel bănuite de întreaga suflare românească, retragerea armatei ţariste s-a oprit la Dunăre. A fost necesară intervenţia energică a împăratului Wilhelm I de Hohenzollern pentru ca Ţarul să ordone retragerea peste Prut (ce s-ar fi întâmplat cu Vodă Cuza pe Tron ?), trebuind în cele din urmă să se mulţumească doar cu judeţele dunărene ale Basarabiei, retrocedate Moldovei la încheierea Războiului Crimeii. Acest episod, caracteristic Marelui Vecin de atunci, a fost argumentul care i-a condus în mare grabă pe „fraţi” la pregătirea penultimei etape din program: făurirea Regatului. Titlul de Alteţă Regală acordat imediat prinţului Carol trădează precipitarea lor. După sondajele diplomatice şi proclamarea Regatului, în ziua de 10 mai 1881 Mihai Pherechide şi C.A. Rosetti i-au încoronat pe Carol I şi, respectiv, Elisabeta, Regi ai României. Din discursul lui Rosetti este de reţinut o frază cu semnificaţii profunde: „Nu în deşert s-a proclamat Independenţa şi vitejii fii ai poporului român au vărsat sângele lor pe câmpiile de luptă ale Bulgariei. Pentru a asigura Independenţa s-a proclamat Regatul. Fiecare din aceste fapte săvârşite de noi înşine a răsunat adânc în sufletele tuturor”. Cu alte cuvinte încoronarea regilor semnifica însăşi încoronarea luptei sale şi a fraţilor de ideal. Altruist, Rosetti va pune, însă, întregul merit în seama naţiunii: „Nicio altă naţiune nu s-a ridicat mai repede prin ea însăşi şi numeai prin ea!”. Emoţionat, a adăugat, folosind pluralul „frăţesc”: „Ca şi acum 25 de ani, zicem românilor: Voiţi şi veţi putea! Luminaţi-vă şi veţi fi!”. La banchetul dedicat ziarului „Românul”, cel mai important din epocă, va lămuri istoricul acestei devize: „Mi-aţi vorbit de virtute, de iubire; mi-aţi amintit că am luat deviza „Voieşte şi vei putea, luminează-te şi vei fi”. Nici aceasta nu este meritul meu: iubirea am învăţat-o de la dânsa (o arată pe Maria Rosetti) şi deviza de care vorbeaţi, el mi-a dat-o (îl arătă pe I.C. Brătianu)”.
Înfiriparea Regatului odată realizată, luminaţii naţionalişti, majoritatea ajunşi la vârsta senectuţii, au mai avut o ultimă dorinţă.: să fie martori la crearea Patriei Române. Cum să fi patriot român fără patrie românească, cazul românilor habsburgici şi al basarabenilor? „Vechile fruntarii ale lui Mihai Viteazul” trebuiau refăcute. Dorinţa aceasta ar fi fost, într-adevăr, încununarea supremă a luptei lor de-o viaţă. Venise, oare, ceasul reîntregirii? Li se părea (sau doreau să li se pară) că Austria şi Rusia, potolite şi afectate de agonia militarismului, sunt vulnerabile în faţa răsculării românilor din provinciile subjugate. Îndeosebi Austria li se părea mai uşor de convins să cedeze teritorial. Urmarea acestei păreri prefăcută în convingere s-a numit „Societatea Carpaţi”, pe care au înfiinţat-o simbolic în ziua sfântă de 24 ianuarie a anului 1882. Rosetti şi Kogălniceanu au fost iniţiatorii şi sufletul ei, adică doi dintre stâlpii României moderne. În acea zi s-au adunat în Sala Orfeu din Bucureşti fraţii de toate riturile şi orientările politice, de la preoţi la francmasoni şi atei, de la junimişti la radicali, însă, toţi români unul şi unul. Se constatase că proclamarea Regatului Român şi Încoronarea au fost percepute de populaţia românească de peste munţi ca un semn divin şi ca un semnal pentru constituirea „Imperiului Daco-roman”(ce frumos sună!). Cum bănuise contele Andrassy, ministrul de externe habsburgic, încă din iulie 1877, acţiunea urma să fie condusă local de membrii Partidului Naţional Român. În vara anului 1882, printr-o proclamaţie scrisă de Rosetti şi tipărită în Bucureşti de sibianul Carol Göbl, românii ardeleni erau îndemnaţi să se ridice la luptă pe baza unui plan strategic elaborat, se pare, de bătrânul paşoptist Axente Sever. În exterior, ajutorul masonic „frăţesc” consta în răscularea Herţegovinei, cu scopul vădit de a dispersa armatele Vienei. Semnalul era aşteptat dintr-un moment în altul. Însă nerăbdarea l-a îndemnat pe Rosetti să comită o gafă care a compromis totul. Iată ce s-a întâmplat: cu ocazia sărbătoririi lui Ştefan cel Mare în prezenţa Regelui Carol I, Rosetti a ţinut la Iaşi un discurs mai mult decât străveziu, împănat cu sintagma „tuturor românilor”.
Astfel, „Eroul Moldovei a fost Domnul tuturor românilor” sau – mai grav – „Poporul român păstrând conştiinţa marii misiuni ce are ginta latină la Dunăre, îşi va strânge rândurile din ce în ce mai mult şi mai tare şi astfel, desigur, va fi triumfător”! Discursul, limpede ca lacrima, se încheia cu urarea: „Trăiască Măriile Lor, Regele şi Regina românilor” ceea ce nu era acelaşi lucru cu forma „Regele şi Regina României”. Gravitatea discursului era dublată atât de faptul că Rosetti vorbise în numele Camerei şi al Senatului, deci oficial, cât şi de acompaniamentul în fond şi în formă datorat lui Bogdan Petriceicu Hasdeu şi lui Petre Grădişteanu, toţi trei figurând pe lista „Societăţii Carpaţi” întocmită de poliţia secretă habsburgică. Zadarnic s-a zbătut Maria Rosetti să arate în scrisorile trimise în Ardeal că a fost o simplă greşeală de exprimare, sperând că, înainte de a ajunge la destinatari, vor fi deschise şi citite de agenţii poliţiei austriece. Dezastrul nu mai putea fi oprit. La atenţionarea lui Bismarck, I.C.Brătianu şi D.A.Sturdza au fost obligaţi să condamne mişcarea de eliberare, chiar să se dezică de ea, producând între ei şi Rosetti o ruptură altfel imposibilă. Mai mult, în noaptea de 27 ianuarie 1884 un „foc pus” a prefăcut în scrum întreaga avere a familiei Rosetti: tipografia, arhiva, biblioteca. „Scăpară cu viaţă abia îmbrăcaţi”, nota îngrozită Sabina Cantacuzino, fiica lui I.C. Brătianu. „Sunt mai sărac ca niciodată” i se va plânge Rosetti „fratelui” Armand Levy două luni mai târziu. În Parlament i s-a propus o pensie, pe care a respins-o indignat: făcuse politică pentru naţiune şi stat, nu pentru buzunare sale. Era o atitudine de boier, nu de mârlan. La 8 aprilie 1885, C. A. Rosetti, unul dintre creatorii Statului Român se stingea din viaţă sărac lipit. Va fi înmormântat la Cimitirul Bellu, fondat de el în 1864.
Crezul său: Statul Român, se înfăptuise.
Visul său: România tuturor românilor avea să mai aştepte patru decenii, când va fi eternizat prin Încoronarea de la Alba Iulia.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
