Ziarul de Duminică

Cabaretul cuvintelor (cuvintele dacă mi-ar fi povestite) (I)/ de Matei Vişniec

Cabaretul cuvintelor (cuvintele dacă mi-ar fi povestite) (I)/ de Matei Vişniec

Autor: Matei Visniec

24.08.2012, 00:07 260

Eu

Sunt zile cînd cuvîntul eu devine insuportabil. Problema cu el este că nu vorbeşte nicio limbă. De fapt nu ştie să spună decît atît: eu, eu, eu.
Şi l-am avertizat doar: în viaţă trebuie să fii atent la ceilalţi. Trebuie să înveţi limbi străine. Puţin efort, zău aşa, că doar nu eşti singur pe pămînt. Încearcă să înveţi măcar o limbă străină pe zi, că doar nu e aşa de greu. Uite, cuvîntul tu este mult mai deschis, de altfel are şi urechile mai mari, este şi mai politicos, ştie să spună pardon? de ce? ei şi?
Nu e puţin lucru, cînd un cuvînt devine capabil să pună trei întrebări inteligente…
Uite la cuvîntul noi, ce generos e, ce deschis, un adevărat acoperiş comun pentru toate îndoielile noastre. Nimic mai învăluitor, mai securizant, mai reconfortant decît cuvîntul noi. E un cuvînt pe care îl putem întinde cu uşurinţă pe o zgîrietură, pe o rană. E un cuvînt-balsam, un cuvînt-pomadă, un cuvînt-consolare. De fiecare dată cînd simţim că ne prinde o angoasă puternică, putem spune noi şi imediat sufletul nostru se mai calmează puţin, inima noastră începe să bată ceva mai normal. Cuvîntul noi este dotat cu o imensă capacitate de securizare, este uluitor cît de primitor poate fi el, deschis fără să fie expansiv, comunicativ fără să fie exuberant, abundent fără să fie invadator.
Da, între eu şi noi există o diferenţă de morfologie, de comportament, de stil. Deja că acest cuvînt, noi, se îmbracă mult mai decent. Niciodată, dar niciodată cuvîntul noi nu ar îndrăzi să iasă gol-goluţ pe stradă, cum o face uneori cuvîntul eu. Nu, cuvîntul noi nu iubeşte podoabele excentrice, frufruşeniile provocatoare, etalajul de sine însuşi.
Ca să-mi educ eul nu încetez să-i spun: ascultă puţin această melodie plină de demnitate care emană din cuvîntul noi. Vezi cît de corect este, din punct de vedere politic, Domnul noi?Ticurile sale nu sunt atît de vizibile ca ale dumneavoastră, dragă Domnule eu. Zău, dragă Domnule eu, fiţi mai puţin plîngăcios şi topiţi-vă din cînd în cînd în marmita generoasă şi umanistă a Domnului noi. Staţi mai mult pe lîngă Domnul noi, experienţa vă va fi folositoare pentru a vă rotunji puţin excrescenţele demoniace şi ireverenţele iraţionale…
Deschideţi-vă mai mult, Domnule eu, către Domnul noi, sau chiar către cuvîntul voi. Dacă vă este prea greu să vă apropiaţi dintr-o dată de Domnul noi, treceţi pe la voi, este o etapă interesantă care vă finisează manierele.
Cuvîntul voi este întotdeauna bine educat şi serviabil. Şi tresare imediat ce-i atinge cineva umărul, imediat ce-l întrebi dacă este pe drumul cel bun… Cuvîntul voi are aproape forma unei punţi între eu şi noi. Altfel spus pentru a ajunge de la eu la noi trebuie trecut pe la voi.
Of, am obosit. Credeţi-mă, cînd îţi petreci aşa toată ziua cu cuvîntul eu încercînd să-l aduci puţin la raţiune, simţi că înnebuneşti, că te înmoi, că te îndoi…
Nu, cuvîntul eu nu este capabil să se concentreze pe altceva decît pe propria sa persoană. Este cuvîntul care vorbeşte cu un singur cuvînt, este cuvîntul care nu vorbeşte decît cu sine însuşi. Iar eu, vă jur, sunt exasperat. Cînd aud ce discurs prolix şi sofisticat poate pronunţa cuvîntul eu cu un vocabular limitat la un singur cuvînt, care mai este şi surd şi mut şi orb şi bîlbîit, încrederea mea în şansele umanităţii de a ieşi din transă scade vertiginos (umanitatea fiind jumătatea eului meu).
Da, tot mai mult se scufundă în vid cuvîntul eu de fiecare dată cînd spune eu.
Gură & limbă
Cuvîntul gură are un dinte otrăvit împotriva cuvîntului limbă. Ceea ce se vede cu ochiul liber.
Gurile rele spun că totul a pornit de la simplă poveste de lipsă de spaţiu, de prea mare proximitate între cei doi. Ambii sunt obligaţi să-şi împartă una şi aceeaşi încăpere fără lumină naturală. Şi iată că nu se mai supportă. Şi cum în lumea asta veştile circulă uşor din gură în gură iar pereţii au urechi, iată că s-a aflat totul.
- Încetează să te mai lipeşti aşa de mine, pufăie cuvîntul gură.
- Hai nu mai fă pe mironosiţa, spune cuvîntul limbă.
- Ce monument al lipsei de sens poţi să fii, îmi vine să te vomit, te simt ca şi cum aş avea un păr pe limbă, urlă cuvîntul gură.
Cuvîntul limbă rămîne cu gura căscată în faţa acestui acces de violenţă. Dar nici nu înţelege să-şi pună frîu gurii:
- Tacă-ţi fleanca, destrăbălato! Chiar şi o gură de canal, chiar şi o gură de metrou sau de aerisire ar fi mai simpatică în calitate de colocatar decît tine.
De fapt, aceasta este marea lor problemă, lipsa de intimitate, lipsa de marjă de manevră personală.
Cuvîntul gură este destul de casnic, îi place să tîndălească în interior şi se amuză etalîndu-şi peste tot colecţia de papile gustative. În faţa acestei forme de narcisism cuvîntul limbă îi reproşează cuvîntului gură lipsa de gust. Ceea ce îl face pe cuvîntul gură să vadă roşu de furie şi să-l trateze pe cuvîntul limbă de"limbă de lemn".
Vecinătatea lor a devenit un tămbălău care-ţi ia piuitul.
- Să nu te mai prind că te atingi de cerul meu, strigă cuvîntul gură mai, mai să-şi verse plămînii.
- Vezi că-ţi miroase gura, chicoteşte cuvîntul limbă.
- Ah, ce mult mi-aş dori să fii mort, suspină cuvîntul gură. Mort ca limbile moarte.
- Ah, dacă aş putea să fiu surd. Să nu-ţi mai aud turuitul măcar timp de o secundă… Dacă aş putea să fiu singur măcar un minut, ştii ce-aş face? întreabă cuvîntul limbă.
- Nu, da' îmi stă pe limbă, răspunde cuvîntul gură.
Rău
Ce milă îmi este de cuvîntul rău! Tot ce face el este rău văzut. Imediat ce iese din casă şi începe să se plimbe pe străzile oraşului lumea îl priveşte cu un ochi răuvoitor de parcă ar fi rău famat. Cum deschide gura ca să salute un alt cuvînt şi să lege şi el o convesaţie cu cineva i se reproşează că are intenţii rele.
Şi totuşi el nu vorbeşte de rău pe nimeni… Nici nu se ţine de rele. Doar că se simte din cînd în cînd rău în propria sa piele, ceea ce de bine de rău o recunoaşte. Şi le spune celorlalte cuvinte: din cauză de rău de mine însumi sunt şi răutăcios cu voi.
Este adevărat că ori de cîte ori cuvîntul rău se leagă de un alt cuvînt, se produce o răutate. Niciodată nu reuşeşte să comunice efectiv cu cineva. Şi cu toate acestea el nu doreşte răul nimănui. Iar uneori îşi face sînge rău cînd altora le merge rău. Imediat ce se apropie de cineva, un fel de energie malefică emană totuşi din cuvîntul rău. Tuturor celor care stau prea mult de vorbă cu cuvîntul rău li se face rău a un moment dat.
Şi mai e ceva, cuvîntul rău este şi puţin complexat. În ciuda omniprezenţei sale, el se consideră puţin prea scurt, prea sec la nivelul sonorităţii, văduvit de muzicalitate… Ah, spune el, uite la cuvîntul redundanţă, ce muzicalitate interioară, cîtă bogăţie de silabe, ai spune o minge de ping-pong nou-nouţă care tot sare pe o masă.
Fără îndoială, cuvîntul rău este considerat un soi rău sau o poamă rea. Mai ales din cauza caracterului său lipicios. Cînd te încrucişezi cu el pe stradă e capabil să sară pe tine, să se multiplice şi să se ţină scai de celelalte cuvinte cu care te plimbi: de cuvîntul sînge, de cuvîntul părere, de cuvîntul inimă, de cuvîntul moarte. De aici şi expresiile "a-ţi face sînge rău", sau "cu părere de rău", sau "a murit de inimă rea", sau "mi-e rău de mor". Culmea este că uneori cuvîntul rău se lipeşte şi de cuvîntul bun, şi atunci spunem "rău cu rău dar mai rău fără rău".
Da, cuvîntul rău este foarte mobil, neobosit, foarte curios, un cuvînt care scotoceşte peste tot, deschide toate porţile… Şi-i place foarte mult şi să călătorească… Îi place să traverseze mările şi oceanele, ceea ce a dat expresia "rău de mare". Îi plac însă şi munţii unde nu are niciodată "rău de înălţime".
Cuvîntul rău este un celibatar înrăit deşi e rău de muscă. Cel mai mult îşi doreşte să-şi găsească un partener metafizic durabil, eventual să trăiască în armonie cu contrarul său, de exemplu cu cuvîntul bine.
- Am putea trăi în simbioză, ca ziua cu noaptea, ca marea cu cerul, ca viaţa cu moartea, spune cuvîntul rău cînd dă de bine.
Lumea cea rea spune că împerecherea lor este imposibilă, chiar de rău augur. Pînă şi între cuvîntul destul şi cuvîntul încă relaţiile par mai naturale decît între rău şi bine. Şi totuşi, între rău şi bine atracţia este mult prea puternică.
- Lasă că o scoatem noi la capăt, spune cuvîntul rău ori de cîte ori pleacă la drum cu cuvîntul bine. Măcar, de bine de rău, nu vom fi singuri.
- Asta e, tot e bine că încercăm, spune şi cuvîntul bine. În viaţă trebuie încercat imposibilul, nu e nimic rău în asta, dimpotrivă. Tot răul spre bine.
Din volumul în pregătire la editura Cartea românească

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO