Ziarul de Duminică

Cabaretul cuvintelor (cuvintele dacă mi-ar fi povestite) – IV/ de Matei Vişniec

Cabaretul cuvintelor (cuvintele dacă mi-ar fi povestite) – IV/ de Matei Vişniec

Autor: Matei Visniec

14.09.2012, 00:06 211

A fi

Pentru a se întîlni cu verbul a fi s-a strecurat ea sub pielea mea. N-ar fi trebuit să o las, să-i permit să plonjeze atît de brutal în acest ocean profund care este pielea mea. Dar am văzut-o fragilă şi, dumnezeule, atît de lipsită de apărare… Şi pentru că părea total lipsită de apărare i-am permis să-şi ofere corpul meu drept loc de întîlnire cu verbul a fi. Verb pe care ea, fiinţarea, voia cu orice preţ să-l întîlnească.

Verbul a fi dă autografe extrem de rapide, am avertizat-o însă de la bun început de acest lucru. I-am spus: ascultă, verbul a fi este de o inconsistenţă extrem de jenantă, reprezintă oarecum ideea însăşi de volatilitate, ai să vezi, va scrie sunt direct pe buzele tale şi va dispărea fără să-ţi adreseze vreun alt cuvînt. Nu vei avea timp să-i pui nici o întrebare, nici măcar să-i auzi vocea, să-i întrevezi silueta fragilă… Nu vei vedea decît umbra unei brize, vei simţi doar parfumul unei respiraţii efemere…

Dar pentru ea toate aceste argumente nu aveau nici o raţiune de a fi. Ea voia să efleureze verbul a fi, să guste senzaţia de a fi acolo unde i se indicase adresa vrebului a fi, adică sub pielea mea şi în sufletul meu.

Aşa i-am deschis eu larg sufletul şi i-am întredeschis pielea pentru ca ea să mi se strecoare dedesubt ca să nu-şi rateze întîlnirea cu verbul a fi. Nici eu şi nici ea nu ştiam că urma să fie o călătorie fără întoarcere. Iar de atunci ea a rămas prizoniera corpului meu. Sau mai bine zis eu sunt prizonierul prezenţei sale sub pielea mea. Sau şi mai bine spus, amîndoi suntem prizonierii întîlnirii noastre ratate cu verbul a fi care ne locuieşte pe toţi dar într-o manieră mult prea frugală, mult prea vagă şi atît de incompletă… El este vecinul nostru cel mai îndepărtat şi în acelaşi timp cel mai carnal. Ca şi cum n-ar avea timpi ca să stea de vorbă personal cu noi, pentru că el nu cunoaşte noţiunea de timp… Cum el trăieşte înafara timpului ne dă tot timpul doar întîlniri de o secundă. Atît cît să ne spună fiinţaţi?

Deşi, uneori, devine mai logoreic:

"Mulţumesc că sunteţi atît de răbdători cu mine, atît de încrezători în fiinţa mea… S-ar putea să vă pară bizar, dar a fi cu voi, a fi fiind, reprezintă pentru mine, fiinţarea, singura mea dovadă că exist."

Mîncătorul de cuvinte

În mod sistematic îmi înghit cuvintele.

N-am ce face, nu mă pot controla, atît de mult îmi plac cuvintele încît le mănînc. De fapt, nu-mi vine să le las să-mi iasă pe gură. Cînd un cuvînt (care se naşte de fapt întîi în creierul meu) ajunge, după un lung voiaj iniţiatic, pe limba mea şi trebuie să-l pronunţ - altfel spus să-l expulzez din fiinţa mea prin intermediul gurii - ceva se blochează în mine…

Da, sunt prea gurmand şi îmi iubesc cuvintele ca un nebun. Nu le pot lăsa să călătorească înafara mea. Le iubesc atît de mult savoarea, prospeţimea, suculenţa, gustul persistent de nu ştiu ce, misterul de fabricaţie, aspectul lor provocator… Toate acestea îmi excită enorm papilele gustative şi atunci îmi înghit cuvintele care ar trebui de fapt să mă poarte spre lume… Da, le ronţăi, le sug, le devor… Şi rămîn astfel baricadat în lumea mea.

Mă hrănesc, da, cu cuvintele care cresc în creierul meu. Trăiesc într-un fel de autarhie totală. Creierul meu este grădina mea de legume, ferma mea cuvîntătoare, pepiniera mea de silabe, clocitoarea mea de cuvinte rare, fabrica mea de perle verbale… Creierul meu mai este abatorul pe unde trec cuvintele înainte de a fi tocate şi înrolate în fraze coerente.

Creierul meu este deasemenea bucătăria mea… Iar eu sunt bucătar de cuvinte, de cuvinte pre-preparate, numai bune de scos pe gură. Nimeni nu ştie să pregătească mai bine decît mine cuvinte dulci. De aceea mă şi invit întotdeauna pe mine însumi la propria mea masă.

- Vreţi să încercaţi o cremă de cuvinte, domnule Vişniec ? Sau o supă cu găluşte verbale? Sau o tocăniţă cu cuvinte de despărţire?

Cuvîntul viaţă… Pe ăsta îl mănînc aşa cum e, crud. Îmi este imposibil să spun eu sunt… Nu, o astfel de propoziţie, atît de îndelung filtrată, e făcută să rămînă veşnic în mine, în gura mea, deliciu suprem, bucăţica după care îţi lingi buzele, specialitate culinară care se cere degustată la infinit…

Îmi plac însă şi cuvintele înăbuşite, gătite sub presiune… precum introspecţie… sau psihanaliză… sau interiorizare…

Ah, cuvintele… Nu găseşti niciodată două la fel, care să presupună acelaşi mod de preparare… Sunt cîteva pe care le marinez multă vreme înainte de a le servi… Aşteptare… Persuasiune… Stăpînire de sine…

Astăzi la prînz mi-am pregătit un platou de antreuri de cuvinte, foarte proaspete… Cele mai proaspete cuvinte din viaţa unei fiinţe umane sunt de fapt primele sale cuvinte: mama, tata, nani, apa, papa, moşu, miau, cuţu, lupul, nu pune mîna, nu e voie, frige…

Pentru seară îmi voi pregăti un platou de cuvinte tandre, fierte în zeama lor, cu condimente exotice… gentileţe, curtoazie, reverenţă, flirt…

Undeva în creierul meu am şi o grădină unde cultiv cuvinte rare… cornonulă, ghermea, lipoblast, neptunism, autogir, defectoscop, fazitron, stereotaxie… Dar am şi o rezervă de cuvinte amare şi de cuvinte dulci, de cuvinte siropoase şi de cuvinte nesărate…

Şi apoi mai cultiv cuvinte-trufanda… Iubire, sărut, mîngîiere…

"Te iubesc". Iată o altă combinaţie din aceeaşi categorie cu "eu sunt". Niciodată n-am să o las să-mi iasă pe gură. Cum să mă separ de ceva absolut esenţial? Astfel de cuvinte sunt ca picăturile miraculoase rămase pe fundul unui alambic după zeci de operaţiuni de decantare… Niciodată, dar niciodată, nu-i voi spune unei femei "te iubesc" pentru că ar fi peste puterile mele, pentru că de fapt această conjugare sunt eu însumi… Cînd îmi ajunge pe limbă mă simt cuprins de un fel de febrilitate, corpul meu devine vorace, stomacul meu se agită ca o gaură neagră… şi atunci îl înghit pe "te iubesc" într-o singură fracţiune de secundă…

Demonstraţie. Priviţi, e simplu… Concentraţi-vă şi gîndiţi-vă la omul pe care îl iubiţi, la fraza esenţială pe care vreţi să i-o spuneţi, pregătiţi-o în creierul dumneavoastră, lăsaţi-o să coboare pînă în gură… şi în momentul cînd vrea să iasă şi să-şi ia zborul spre destinatar… înghiţiţi-o ca şi cum ar fi o lingură de supă… Aspiraţi-o cu buzele şi cu limba şi cu întreaga dumneavoastră fiinţă şi cu alter-ego-ul dumneavoastră care e întotdeauna pe aproape… Aşa… Flup! … Este foarte important să faceţi flup! Această onomatopee ajută la îngurgitare la fel cum strigătul scos de un samurai în momentul în care loveşte cu sabia amplifică forţa loviturii fatale asupra adversarului…

Încercaţi, doamnelor, domnişoarelor şi domnilor… Flup!

- Domnişoară, trebuie să vă spun ceva foarte important… flup!

- Mamă, să ştii că am ceva să-ţi spun, am luat o decizie serioasă… flup!

- Draga mea soţie, uite ce se întîmplă, începînd de astăzi… flup!

Cum vă spuneam, există cuvinte şi fraze pe care le înghit, altele pe care le rumeg, altele pe care le sorb… Mi se întîmplă însă şi să vomit uneori cuvinte pe care creierul mi le pregăteşte în sînge, sau prea piperate, sau care pur şi simplu sunt otrăvite…

Da, creierul meu este o bucătărie care lucrează 24 de ore din 24… Cu puţină austeritate şi disciplină alimentară aş putea de altfel să-i hrănesc şi pe cei din jur. Creierul meu produce destulă hrană pentru tot oraşul… Ar trebui doar să-l declar bucătărie publică, abator public, fermă publică… Şi să vreau să dirijez toată producţia mea de cuvinte spre alte guri flămînde… Văd, de altfel, în jurul meu, atîţia oameni care se hrănesc prost, cu reflecţii semipreparate, cu cuvinte lipsite de sens sau cu fraze goale pe dinăuntru…

- Am cuvinte proaspete pentru dumneavoastră, doamnelor şi domnilor… Cuvinte care hrănesc spiritul, cuvinte care împrospătează memoria… Cuvinte numai bune de sorbit, cuvinte numai bune de mestecat… Cuvinte pline de vitamine cum ar fi speranţă, bravo, realizabil… Cuvinte tonice precum da, bineînţeles, evident… Cuvinte care se topesc pe limbă cum ar fi infinit, efemer, îndoială… Cuvinte pentru făcut gargară, cum ar fi morală, datorie, onestitate… Cuvinte pentru digestie cum ar fi în fine, în sfîrşit, în definitiv… Sau cuvinte solide, care se mănîncă la felul doi, precum patrie, muncă, misiune, armată, familie, sănătate…

Dar nu, ceea ce spun eu acum, această ultimă tiradă, nimeni nu o poate auzi, ea va rămîne în creierul meu şi în cavitatea mea bucală, nu o voi da nimănui pentru că îmi este mult prea foame şi deci nu o voi pronunţa, o voi înghiţi… Şi nici nu o voi scrie vreodată pe vreo foaie de hîrtie pentru că ar fi ca şi cum m-aş sinucide.

Din volumul în pregătire la editura Cartea românească

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO