...Era în 1950, asta e sigur. Când am pus piciorul pe pământ, m-a izbit arsura unui ger crâncen, care mi-a tăiat răsuflarea. O clipă m-am clătinat, convins că nu voi putea rezista, că mă voi transforma pe loc într-un sloi de gheaţă - statuia deţinutului necunoscut ! Era întuneric - probabil puţin după două - ochii mei se obişnuiseră însă cu beznele şi niciodată întunericul de pe pământ, oricât de neagră ar fi noaptea, nu se poate compara cu acela din miezul galeriilor - aşa că am distins baraca şi miradorul. Totul era pustiu, alesesem bine ora, la vremea aceea ultimii gardieni, chiar şi cel din mirador, dormeau.
L-am prins pe Mircea care dădea s-o ia la fugă şi ne-am îngrămădit unul într-altul, şoptind în urechea celui mai apropiat, probabil Ştefan Pavelescu : "O luăm încet spre mirador, în spatele lui e sârma ghimpată."
Am văzut de atunci mai multe filme cu evadări - furişări, goană disperată - or, ce-am făcut noi atunci nu semăna deloc cu ce-am văzut în filme.
Am luat-o unul după altul, cu paşi înceţi, în orice caz nu aveam forţa să alergăm şi nici vreun alt reper în afara miradorului. Picioarele îngheţate păreau căbocănesc ca nişte bocanci pe pământul îngheţat.
Când am trecut pe sub mirador, n-am avut nici o şovăire, mă chinuiam să deosebesc sârma.
Turceanu a ajuns primul şi s-a auzit crănţănitul cleştelui - apoi careva mi-a suflat în ureche "hai, treci" şi m-am târât pe sub ghimpii îngheţaţi, mort de frică să nu mă agăţ de sârma ruginită, să-mi sfâşii carnea sau să rămân prins în ea.
Ne-am îngrămădit din nou şi, suflându-ne cuvintele în urechi, am decis s-o luăm spre partea în care cerul părea să se limpezească. "Nu fugiţi", am şuierat dar, pe măsură ce ne târam picioarele prin bulgării îngheţaţi, o spaimă nestăpânită ne cuprindea. Primul a luat-o la goană Turceanu, s-a năpustit gâfâind şi s-a pierdut în întuneric, apoi Mircea, dar s-a prăbuşit curând înjurând în şoaptă.
Am strâns din dinţi şi am continuat să merg cu paşi egali, iar spinarea mea, străbătută de o infinită reţea de nervi care vibrau ca sârmele de înaltă tensiune, era în aşteptarea loviturii - căci glonţul, când vine, mai întâi te izbeşte, ca un pumn, pe urmă îi auzi ţiuitul.
La un moment dat, mi-am adus aminte că-s desculţ, m-am aşezat între bulgări şi mi-am pipăit picioarele care erau ca două bucăţi de lemn şi le-am frecat cu disperare, ştiind că dacă nu reuşesc să le simt din nou, sunt pierdut. Când, într-un târziu a început să mă fulgere durerea, am scos obielele, le-am înfăşurat cu grijă şi pe urmă mi-am pus galenţii, blestemaţii de galenţi.
Şi iarăşi am pornit-o, pas după pas, alunecând, cu picioarele arzând ca focul iadului. Abia mai târziu au început să se audă zgomote - ştiam că la vreo câţiva kilometri era satul - zăngănit de găleţi, chiar şi o voce ascuţită de femeie.
Acum vedeam bine, urcam pe o pantă destul de lină, mult în dreapta era satul, în faţă, la o distanţă care părea enormă, pădurea. Trebuia neapărat să ajung acolo.
Am privit în jur, departe în faţa mea, se vedea o siluetă care urca gheboşată drumul din ce în ce mai abrupt. Nu am recunoscut decât zeghea, nu ştiam care din cei trei putea fi. Am dat să fug după el, dar curând mi s-a tăiat răsuflarea şi, încercând să respir măsurat, m-am căţărat la rândul meu, fără să gândesc la nimic, nici la ziua care se limpezise, nici la barăcile în care, acum, se dăduse alarma.
Ultimii metri i-am făcut de-a buşilea, blestemând globul roşu care se înălţa duşmănos de rapid, pe cerul cenuşiu. Printre copaci erau smocuri de iarbă şi, căzând istovit, mi-am frecat faţa cu o nesfârşită voluptate de firele ţepoase.
- Hai, camarade, mai fă un efort.
Vocea răguşită m-a biciuit. M-am ridicat clătinându-mă. Ştefan se aşezase sprijinit de rădăcina unui copac şi morfolea ceva, privind atent spre vale.
- Ce mănânci ? l-am întrebat, lăsându-mă să cad lângă el.
- Scoarţă. Calitatea întâia, zemoasă, proaspătă, hrănitoare. Ia şi tu.
- Unde sunt ceilalţi?
Simţeam cum mi se umple gura de savoarea sevei, amăruie, acidulată.
- Naiba ştie. Îi mai aşteptăm, dar nu prea mult. Nu cred că e vreun pericol, cel puţin până nu vin întăriri - maşini, puşti, câini. Dar până telefonează, până se trezesc ăia... Cred că mai avem vreo două ore bune. Ce planuri ai ?
Curios, dar niciodată nu discutasem ce vom face după, probabil că nici unul dintre noi nu crezuse cu adevărat că va exista un "după".
- Nu grozave. Tu?
- O iau spre Oradea. Am acolo nişte rude. În fine, nu prea apropiate, dar asta-i bine. Sunt oameni fini, n-or să mă lase. Vrei să vii cu mine ?
O clipă am fost ispitit să accept. Mă tenta drumul alături de Ştefan, apoi camera curată, paturile cu pilote - ardelenii sunt obsedaţi de pilote - căldura...
- Nu. O iau spre Bistriţa. Am o adresă. Pe urmă, la Bucureşti. E mai uşor să te ascunzi într-un oraş mare.
- Cum doreşti! Ştefan părea uşurat. Ei, văd că amicii nu se arată, ar fi mai sănătos să ne vedem fiecare de drum.
Ne-am dat mâna, ne-am prins de umeri, agăţându-ne unul de altul cu sentimentul că ultimul fir urma să se rupă.
- Hai, mon cher, că totul va fi bine!
Am plecat amândoi odată, întorcându-ne spatele şi depărtându-ne printre copaci.
Ce curios ! După ce treizeci şi cinci de ani nu m-am gândit nici o dată, ba chiar m-am ferit să mă gândesc la zilele acelea, acum totul îmi apare cu nenumărate amănunte, ca şi cum aceste senzaţii şi întâmplări ar fi fost aşezate cu grijă într-un sertar bine închis al minţii. Mă întreb, ce s-o fi ales de Ştefan şi de ceilalţi doi ? De fapt, pe Turceanu l-am văzut acum doi ani - un bătrân ţanţoş şi, probabil, hipertensiv. Mă privea de la fereastra trenului şi se înroşise tot, m-am temut chiar să nu-l lovească vreo apoplexie. Dar ceilalţi? Ce rost mai are...
Mă depărtasem de Ştefan şi încercam să-mi înşel frica şi disperarea cu imaginea cabanei de vânătoare unde petrecusem vreo săptămână prin '38, când încă nu se născuse Monica. A fost o săptămână de pomină. Ziua vânam, căci pădurea era plină de vânat mare, iar serile le petreceam regeşte cu foc, băuturi fine... Gura mi se umplu de salivă la amintirea coniacului greu, parfumat.
Am tras vreo două pochere, dar nu cine ştie ce, căci avocatul Manoilă protestase că ne-a chemat la viaţă sănătoasă, la înfrăţire cu natura-mumă, nu să-i distrugem plămânii şi punga. Mai ales discutam - conversaţiile acelea uşoare, neangajante, între bărbaţi instruiţi şi care nu-s obsedaţi de grija zilei de mâine sau măcar au destul cheag să poată face o pauză.
Cred că mă plictiseam - cât de nerozi pot fi oamenii! - mă gândeam cum să fac să plec mai iute la Bucureşti, eram foarte "prins" într-o istorie amoroasă.
Într-o seară, unul dintre invitaţi, un tip mai special, fire de aventurier, care bătuse toată lumea şi tocmai se întorsese dintr-un lung voiaj în Africa - pe urmă, când a început războiul, a intrat la aviaţie şi s-a prăbuşit lângă Braşov - cum îl chema? uite, nu pot să-mi amintesc - tipul ne-a vorbit într-o seară despre "supravieţuire". "Legea întâia, spunea el, este să nu te laşi copleşit, să-ţi păstrezi calmul. În orice situaţie, oricât de disperată, există două sfârşituri: unul bun şi unul rău. Dacă nu te laşi târât de adversitate, ci o târăşti tu pe ea, găseşti totdeauna o soluţie. Ştiţi câte zile poate supravieţui un naufragiat? 172... În Sahara există cinci mijloace de a găsi apă"...
Trebuie să mă gândesc bine, să mă organizez.
Mă încălzisem mergând şi deodată mă cuprinse, incredibil, o stare de extraordinară fericire: eram beat de aer, de lumină şi pentru prima oară după doi ani îmi recunoşteam trupul, reintram în posesia lui.
Cabana aceea, care cu siguranţă mai există, putea fi un refugiu foarte bun. Îmi amintii de pustietatea locurilor, mersesem aproape zece ore după ce ne lăsaseră maşinile, fără să întâlnim suflet de om.
La urma urmei, nu era imposibil să ajung până acolo, erau probabil 200, 250 de kilometri. Ştiam să mă orientez, bătusem deseori locurile în tinereţe, pe urmă războiul fusese o şcoală pe care n-o uiţi aşa uşor.
Să ajung acolo, să mă ascund până se liniştesc lucrurile. Până vin americanii! Ha! ce prostie! nici atunci nu credeam în asta, pierduseră momentul sau nu-i interesasem. Dar încă mai credeam că nu e posibil ca lucrurile să rămână aşa, că trebuia să se revină la "viaţa normală". Credeam că fără noi, deştepţii, n-au cum să se descurce.
Naivitatea mea şi a celor ca mine era nesfârşită, nici măcar gânduri de răzbunare nu mă munceau, doar senzaţia că "aşa nu se poate"! Asta, după anii de puşcărie, după tot ceea ce tocmai lăsasem în spate...
În clipa aceea însă nu simţeam decât bucuria desăvârşită a trupului asudat, un mecanism care, după o lungă vreme de proastă întrebuinţare, reîncepea să funcţioneze lin şi corect. Mergeam cu paşi mari şi-mi plăcea mersul, muşchii se întindeau şi se contractau, respiram adânc şi îmi urmăream plămânii şi inima pompând aerul, sângele. În fine, probabil chiar eram beat de aerul prea tare, după atâtea galerii rău aerisite şi mucede.
O vreme am mers aproape inconştient, întors spre măruntaiele mele, pe care le ascultam şi le iubeam cum iubisem caii sau primul meu automobil.
La un moment dat am realizat că soarele palid, fără căldură îmi era în creştet şi că pădurea se rărea. Începuse să-mi fie iar frig şi foame, dar senzaţiile astea îmi erau de prea multă vreme familiare ca să mă mai neliniştească.
Mersesem bine, spre răsărit, dar câtă distanţă pusesem între mine şi urmăritorii mei care, la această oră, bântuiau, desigur, ca o haită?
Când am ajuns la ultimii copaci, am văzut că pădurea se sfârşea într-o întindere pietroasă, iar mai departe un şir de coame stâncoase închidea orizontul.
Totul părea pustiu, fără urme de viaţă şi acest aer de pustietate m-a liniştit.
Mersesem ore în şir, asta însemna un număr bun de kilometri, dar ce contau ei pentru maşini, pentru oamenii care aveau hărţi şi ştiau drumurile? Era esenţial să ajung într-un loc accesibil doar cu piciorul, undeva unde ei să nu poată ajunge decât pe lumină.
Romanul "Cacealmaua" a apărut în 1991. Aceasta este o versiune revizuită, în pregătire pentru Editura Trei
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
