Se întâmplase ca în romanele acelei epoci - la schi, unde mă aflam într-o scurtă permisie, hotărât să profit din plin de soare, mişcare şi tot ce mi-ar fi oferit întâmplarea. Era plin de fete, dulci şi bronzate, cărora numele şi uneori chiar blazonul unor vechi familii le făceau iertate purtările destul de uşurele. Foiau pe toate pârtiile şi potecile, strălucitor luminate de cerul albastru, iar noaptea populau barurile şi buvetele pline până la refuz.
Probabil aşa gândeam cu toţii.
Eu nu făceam nici efortul de-a închide ochii: timpul, petrecut mai întâi în şcoala de ofiţeri, apoi la regiment, camaraderia de o brutalitate simplă mă apărau prin senzaţia că pentru mine datoria este înscrisă şi dirijată de regulamente şi că a le răspunde prompt este singurul lucru ce mi se cere.
Deci, toată confuzia şi neliniştea rămâneau cumva în afară, mă simţeam ca un elev în recreaţie, chiar dacă după aceea avea să urmeze o oră dură, în care va trebui să transpiri până ţi se va usca cerul gurii, asta e altceva, va fi, vom vedea, dar acum uită, bucură-te, aleargă şi strigă cât poţi.
Deci, le-am întâlnit la schi; le remarcasem, deşi pârtia nu-mi lăsa de obicei timp să mai văd şi altceva. Dar şocau tocmai prin faptul că, deşi total deosebite, formau o pereche. Schiau amândouă minunat: concentrat, cu eleganţa pe care doar un monitor bun şi multe ore de exerciţiu, plus plăcerea autentică a unui lucru pe care-l stăpâneşti desăvârşit ţi-o pot da.
Altfel, erau atât de izbitor deosebite, încât tocmai această diferenţă dădea senzaţia unui întreg.
Am observat că, numai atunci când este cu adevărat o personalitate, un om singur se impune atenţiei dintr-o mulţime şi că, adesea, o pereche, un cuplu devineizbitor tocmai prin amplificarea pe care partenerul o dă celuilalt, mai ales când cei doi sunt frapant deosebiţi - un fel de unitate a contrariilor. Probabil de aceea eu, care atâta vreme m-am ferit de priviri, am evitat să ies în public însoţit, fie doar şi de modesta mea consoartă.
Atunci, mi-amintesc că le-am remarcat pentru că erau mereu împreună, dar imediat după aceea n-am mai văzut-o decât pe Sabina, uitând, ca şi când n-ar mai fi existat, de cealaltă.
Cred că le-am acroşat cu o replică oarecare, pe care am dorit-o spirituală, probabil "Camarade, n-ai un foc?" - oricum, seara am petrecut-o împreună la un bar, flatat de faptul că erau două, elegante şi dorite de toţi bărbaţii prezenţi, strângându-le pe rând în braţe pe ringul înghesuit, spunându-le cam aceleaşi frânturi în doi peri, uşor ameţit de băutură, de trupurile calde, de mireasma dulce a părului.
Evident, mă excita trupul agil şi pietros al uneia, dar lungoarea fluidă a celeilalte îmi prelungea dorinţa, ca desertul după o masă cu feluri grele, condimentate din plin.
Oricum, primul episod al acestei istorii în trei s-a sfârşit scurt chiar în seara aceea: după ce m-am întors la hotel, am primit un telefon de la unchiul meu care mă rechema urgent la Bucureşti, pentru "probleme foarte grave şi deosebit de importante pentru destinul ţării".
Cuvintele lui nu m-au impresionat prea tare, "mon oncle" - cum îi plăcea să-i spun, părându-i-se poate un adaos binemeritat adus numelui său, Dabija Popescu --ca orice om mic era obsedat de ideea unui destin mare.
Mă gândesc că "autobiografia" mea, cum ne-am obişnuit noi, comuniştii, să spunem, ar da delicii oricărui şef de cadre, deşi nu e deloc complicată şi are un punct de plecare dintre cele mai acceptabile acum: tata fusese ţăran, destul de sărac şi orfan pe deasupra. Şansa, ori neşansa, dacă ar fi să privim lucrurile în devenirea lor, a făcut ca, într-o bună zi, în grădina pe care o avea în parte cu alte rude, să izvorască "aurul negru". Nu ştiu care a fost în amănunt istoria acestei îmbogăţiri peste noapte: bănuiesc toată confuzia, neîncrederea, apoi poftele stârnite ale celorlalţi beneficiari. Oricum, tata s-a dovedit, deşi fraged de ani, un caracter hotărât: a obţinut să fie trimis la învăţătură. Şi, cum în capul, probabil tuns chilug, al puiului de ţăran se nimerise o rotiţă care funcţiona remarcabil, a devenit un excelent inginer.
Învăţătura şi-a început-o în ţară, apoi a terminat Şcoala Politehnică din Paris şi s-a întors, unul dintre puţinii ingineri din acea vreme, şi cu idei foarte precise: a deschis o fabrică de utilaj de extracţie.
Deşi umblat prin străinătăţi, inima lui rămăsese credincioasă unui amor din tinereţe. S-a însurat prin urmare cu Florica Popescu, fata unui impiegat din Ploieşti, la care stătuse în gazdă.
A fost o nuntă ca în basme, îmi ziceam uneori, privind fotografia uşor caraghioasă, singura care mi-a rămas, din care mă privea un bărbat cu faţa pătrată, stânjenit probabil de poziţia în care fotograful îl silise să stea, aplecat cumva pe lateral spre tânăra din care se distingeau doar voalul uriaş şi un obraz mic, speriat.
Oricum, istoria lor a fost scurtă şi s-a terminat dramatic, în stilul romanelor foileton. Plecaţi într-o excursie pe Coasta de Azur, s-au prăbuşit cu automobilul, lăsând în urma lor un băieţel de patru ani.
Băieţelul nu era deloc precoce şi nici prea sentimental - nu-mi amintesc ca ei să-mi fi lipsit, n-am suferit practic niciodată de lipsa afecţiunii părinteşti.
Copilăria mea s-a scurs prin internate în care m-am simţit întotdeauna foarte bine, având destulă inteligenţă ca să mă achit onorabil de diferitele cerinţe ale dascălilor şi o condiţie fizică ce m-a făcut să excelez în toate sporturile. Vacanţele le petreceam fie la proprietatea pe care tata o cumpărase pentru socrii săi, o fermă bine organizată, pe lângă Ploieşti, fie în lungi excursii, în străinătate.
Tutorele meu a fost fratele mamei, Dabija Popescu.
Relaţiile mele cu acesta au fost, cel puţin în prima fază a existenţei mele, absolut convenabile. "Mon oncle" a fost cel care a profitat în fapt de moartea părinţilor mei, dar s-a achitat onorabil de obligaţiile pe care le avea faţă de pupilul său.
El făcuse studii de drept, devenind juristul societăţii create de tata şi avocatul care-mi gira averea.
O vreme, a fost muncit de ambiţii politice.
După o seamă de încercări de a ajunge deputat, a renunţat: făptura lui uscată şi bolnăvicioasă, glasul mic şi uşorul defect de vorbire - un gângăvit aproape imperceptibil în viaţa obişnuită, foarte neplăcut probabil la tribună - l-au convins că nu are cum face o mare carieră politică.
Ambiţiile i-au rămas şi, bănuiesc eu, acesta a fost motivul pentru care m-a dedicat mai întâi şcolii militare, apoi a gândit pentru mine un destin mai mare, implicat în ceea ce numea în noaptea aceea la telefon "destinul ţării". Oricum, privea ca pe un soi de compensaţie orice succes al meu, mai ales sportiv şi în aceeaşi categorie avea să pună şi viitorul meu mariaj.
I-am ascultat plictisit mesajul, dar mi-am strâns lucrurile în grabă şi m-am urcat în maşină (destinul familiei mele nu mă persecuta nici în această privinţă: conduceam cu mare plăcere maşinuţa pe care "mon oncle" mi-o oferise, după nenumărate discuţii) şi, după ce am lăsat celor două fete o carte de vizită cu câteva cuvinte de scuză şi rugămintea de a mi se telefona, m-am îndreptat spre Bucureşti, unde am şi ajuns, în zori, după un voiaj fără istorii, la fel de proaspăt ca după un somn bun.
Apartamentul unchiului meu, în care îmi aveam şi eu "garsoniera" - de fapt, o cameră cu sală de baie şi intrare separată - se afla pe Ştirbei Vodă, într-unul din acele imobile care împânziseră Bucureştiul, blokhausuri, cum se numeau pe atunci. De fapt, nişte construcţii enorme, fără personalitate, cenuşii şi reci, care aveau proprietatea de-a se înnegri rapid de funingine şi dădeau coşmaruri mai ales provincialilor care, speriaţi, căpătau senzaţia apocaliptică a metropolei roase de corupţie:"Bucureşti, oraşul prăbuşirilor", vorba nu ştiu cui...
În fond, erau o afacere excelentă, în care unchiul meu investise o grămadă de bani (ai mei, ai lui?), şi nu numai în acela în care-şi avea apartamentul. Erau mult mai comode decât "casele de familie", având confortul încălzirii, al apei calde şi posibilitatea de a duce o existenţă discretă, ferită de privirile vecinilor.
Apartamentul în care locuiam purta însă amprenta lipsei totale de gust a unchiului meu. Sub influenţa a cine ştie căror lecturi, îl mobilase "americăneşte", cu uriaşe fotolii de piele, lemn de culoare cenuşie iar, în ceea ce numea "birou", instalase o enormă bibliotecă de drept. Peste acest stil, destul de greu de suportat în sine, mai adăugase şi reminiscenţe ale tinereţii - o seamă de scoarţe, icoane în tot locul. În plus, nu ştiu din ce motive, mai ales că el, suferind de stomac, mânca mâncare de regim, în tot apartamentul bântuia veşnic un iz de ceapă prăjită. Mi-a deschis "băiatul" - "mon oncle" se jena să-i spună valet. Nu accepta femei care să aibă grijă de menaj, ci totul era făcut, cum da Dumnezeu, de Vasile - Basil, desigur -, un om cumsecade, căruia îi plăcea să tragă la măsea şi suferea cumplit din cauza pantofilor de lac pe care unchiul meu îl silea să-i poarte încontinuu.
"Să trăiţi, mi-a spus milităreşte. Vă aşteaptă conaşu', toată noaptea n-a dormit."
M-a întâmpinat cu o faţă severă, oferindu-mi un coniac în locul cafelei cu lapte pe care mi-o doream şi m-a supus unui discurs din care n-am prins decât vagi fragmente, în care era vorba de datorie, de clipa cea mare, neam şi tot restul.
Am înţeles că-mi obţinuse o slujbă la Marele Stat Major, ceva foarte important şi în care urma să dau măsura speranţelor pe care le investise în mine.
În cele din urmă, m-a lăsat să plec, după ce m-a bătut pe umăr, mi-a strâns mâna şi m-a privit lung în ochi.
Romanul "Cacealmaua" a apărut în 1991. Aceasta este o versiunea revizuită, în pregătire pentru Editura Trei
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
