• Leu / EUR4.9461
  • Leu / GBP5.7088
  • Leu / USD4.7286
Ziarul de Duminică

Calea Plevnei. De la Agie la Belvedere/ de Emanuel Bădescu

Calea Plevnei. De la Agie la Belvedere/ de Emanuel Bădescu

galerie foto

Autor: Emanuel Badescu

26.06.2014, 23:58 1743

De când Goleştii au ajuns boieri ai Domniei, şi-au ridicat conace în vecinătatea Curţii şi au tăiat drumuri către satul obârşiei lor din Ţinutul Argeşului. Aşa au procedat şi când Bucureştii au devenit, din poruncă Sultanului, Cetatea de Scaun a Ţării Româneşti. Hărţile târzii din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea consemnează - printre uliţele ce se scurg din oraş - una ce merge spre Nord-Vest, poate un vechi drum voievodal, căci duce gândul la străvechile Curţi de la Câmpulung şi de la Curtea de Argeş, de altfel, o vreme a fost numit Drumul Piteştilor. De interes este şi faptul că, după înălţarea noii Curţi Domneşti pe Dealul Spirii de către binecuvântatul Alexandru Ipsilanti, a fost, până la incendiul ce a distrus-o, cale domnească, un pod de lemn, cum vedem în desenul lui Luigi Mayer, legând-o peste Dâmboviţa de poalele Dealului Spirii. Apoi, cu începere din secolul XIX, uliţa pare să se integreze Bucureştilor aflaţi în plină dezvoltare, cuprinzând, înfometaţi, sat după sat, cătun după cătun, toate cu bisericile lor. În câteva decenii pe această uliţă lungă au apărut semne de viaţă boierească şi negustorească, dar şi juridico-administrativă. Ea pornea din dreptul Hanului Zlătari, ocolea Hotelul Damaris, ajungea la podul de lemn de peste Dâmboviţa, cunoscutul „Pod Mihai Vodă” şi înainta până în vecinătatea morilor de la Grozăveşti, unde, pe un gorgan, boierul Dinicu Golescu îşi înălţase un conac mândru, pe care îl botezase „Belvedere”. I s-a spus, până în 1878, „Podul de Pământ”, fiindcă acest drum era pavat cu un amestec de pământ, moloz şi cenuşă bătut cu maiul.

În apropierea „Podului Mihai Vodă”, în 1839 s-a construit „Agia” cu „Turnul Tulumbagiilor” sau „Foişorul de Foc”, iar sub sceptrul lui Barbu Ştirbei, îndată după revenirea Domnului de la Viena, s-a dat în funcţiune „Uzina de Apă”. Câţiva paşi mai departe, pe un dâmb(gorgan) se înalţă biserica „Sf. Nicolae-Gorgani”, construită dinainte de 1638, când acele locuri se situau la periferia oraşului şi, drept urmare, erau numite „mahalaua calicilor” ori „broscăria”. Din coasta ei pornea podul de lemn desenat de Mayer. Vechiul „Pod de Pământ” va fi retezat, prima parte din el rămânând cu numele de „Belvedere”, a doua parte cu mai noua denumire de „Calea Plevnei”, în 1880, când, după planurile inginerului Grigore Cerchez, aprobate de primarul Dimitrie Cariagdi, au demarat vastele lucrări de amenajare a cursului Dâmboviţei. Acum, artera ce ducea la „Belvedere” începea din locul unde, la imboldul lui Nicolae Iorga, se va construi între 1926-1929 „Palatul Ligii Culturale”, a cărui piatră de temelie a fost pusă de principesa Elena, soţia viitorului rege Carol II; tăind spre Nord, la intersecţia cu strada Progresul, o fărâmă din vechea uliţă Izvor, se va ridica în 1936 statuia dedicată lui Mihail Kogălniceanu sculptată de Oscar Han, apoi, tot îngustă, amintire din trecut, ea înaintează către biserica „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena”, ctitorită de negustori în anul 1785, în spatele căreia a locuit o vreme pictorul paşoptist Constantin Negulici. O sută de metri mai departe, aproximativ lângă casa în care va locui şi crea poetul George Coşbuc, a fost casa căpitanului Costache Cihăescu, spaima revoluţionarilor paşoptişti. De-acolo până la „Belvedere” începeau marile proprietăţi particulare, uriaşe grădini cu o casă-conac în mijloc, cât şi proprietăţi ale Statului. Trecând de strada Berzei, artera străbătea spatele „Grădinii Giafer”, ale cărei urme par să se fi conservat sub formă de colţi stâncoşi în grădina Facultatăţii de Drept, în spatele căreia, în 1937, Stelian Popescu a construit, după planurile lui Petre Antonescu, „Casa Studenţilor Universul”, instituţie care în epoca ruso-comunistă a purtat numele bolşevicului Grigore Preoteasa şi care, iată, nici astăzi nu poartă, cum s-ar cuveni, numele fondatorului ei, nimerea în vasta proprietate a generalului Procopie Canusis, cunoscută sub forma slavizată de „ Grădina Procopoaiei”, probabil din pricina cucoanelor Dumitrula şi Marghioala, mamă şi fiică, pare-se foarte active cu neguţătorii sau autoritare cu mahalagiii. Casa „Procopoaiei” a fost imortalizată în două fotografii de Carol Szathmari, care venea să deseneze în mlaştinile de la Sf. Elefterie Vechi. Există şi o calotipie a lui, căreia cineva, probabil fostul deţinător, inginerul Orghidan, i-a spus „Câmpul Procopoaiei”, însă la o analiză superficială se dovedeşte a fi o imagine din Ardeal. În timp, locul Procopoaiei, vândut prin 1893, a fost tăiat pe jumătate de prelungirea străzii Ştirbei Vodă. Prima jumătate va adăposti din 1915, după eşuarea proiectului „Gării Centrale”, Parcul Clubului Venus cât şi Stadionul cu nocturnă al acestei echipe de fotbal, construit în 1931 şi desfiinţat în 1953, când a început construcţia Operei Române. A doua jumătate va fi transformată în hipodrom, distrus de edilii ceauşişti pentru amenajarea unui parc efemer, fiindcă, în câţiva ani, pe o bună parte din el a fost ridicată clădirea faraonică – la propriu - a Muzeului de Artă, astăzi mutilată pentru proiectul „Dâmboviţa Center”, conceput de către nişte indivizi veroşi. Dincolo de fosta proprietate a Procopoaiei, imediat după intersecţia cu fosta uliţă a Farmazonului, se află şi-n zilele noastre, faţă-n faţă, biserica „Sf. Gheorghe” şi cazarma „Malmaison”. Referitor la cazarmă, ce a servit armei Cavaleriei, ea a fost construită de Gheorghe Bibescu, însă, prin 1861 izbucnind un incendiu care i-a stricat acoperişul, autorităţile au găsit nimerit să-i adauge un etaj. În epoca ruso-comunistă aici a funcţionat închisoarea Securităţii, în care au zăcut „duşmanii poporului muncitor”, inclusiv tovarăşa Ana Pauker, anchetată pentru sionism. Biserica, iniţial de lemn cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, odată cu înălţarea cazărmii, a primit şi hramul Sf. Gheorghe, patronul armei cavaleriei. În 1908 a fost reconstruită în stilul impus de Orăscu, de influenţă bizantină. Important de menţionat este osuarul pompierilor căzuţi în Dealul Spirii în 13 septembrie 1848, faptă de înalt eroism trecută tot mai pronunţat în uitare, căci e poruncă de undeva să ne scuturăm de istoria neamului. Pe întreg terenul din jurul bisericii şi până la actuala stradă Witting se întindea, enormă, proprietatea „farmazonului”, cunoscutul eterist, paşoptist şi actor al Societăţii Filarmonice, profesorul Costache Aristia, trimis la Paris de Domniţa Ralu Caragea să se iniţieze în tainele actoriei cu marele Talma. După decesul lui Aristia, întâmplat în 1880, domeniul va fi vândut de urmaşi Ministerului de Război, care, între 1883-1889, va construi pe el şi pe terenurile achiziţionate în vecinătate pavilioanele Spitalului Militar, instituţie ce ocupase până atunci clădirea lui Hartl de pe Strada Ştirbei Vodă. Pe această parte răsăriteană nu mai e nimic de consemnat.

Peste drum, însă, dincolo de cazarmă, se întindea – şi ea uriaşă – proprietatea marelui boier patriot şi prieten al lui Aristia, Ioan Câmpineanu. Profitând de izolarea conacului său, aflat în mijlocul unui parc cu alei frumos desenate, boierii şi cărturarii luminaţi ai epocii au pus la cale multe fapte ce au condus încet, dar sigur, la trezirea naţiunii române din Muntenia. Acolo s-au gândit Societatea Filarmonică, „protestaţiile” faţă de protectoratul rusesc, alte chipuri, mai domoale, ale revoluţiei paşoptiste, preluate de la Câmpineanu de Ion Heliade Rădulescu şi impuse de acesta guvernului vremelnicesc, ulterior Locotenenţei Domneşti, acolo s-a discutat tactica unirii etc. Spiritul dominant a fost cel al „Regeneraţiunii străvechei naţiuni româneşti”! După două decenii de la adormirea întru Domnul a marelui Câmpineanu, în 1890 sau în 1891 fiul său, fondator alături de Eugeniu Carada, al Băncii Naţionale, a vândut domeniul părintesc Ministerului de Război, care a organizat acolo „Manutanţa Armatei”. Mai departe de această instituţie desfiinţată de noua ocupaţie rusească din anii comunismului şi prefăcută în „Cuptorul de Aur”, o altă parte din clădiri adăpostind Tribunalul Militar adus de pe strada Negru Vodă, a fost, cândva, grădina negustorului aromân Ioan Scuffa. Aici a fost loc de petrecere sub Alexandru Dimitrie Ghika şi sub Gheorghe Bibescu, puşcărie sub cerul liber în vremea revoluţiei paşoptiste, apoi, după vinderea ei negustorului sibian de cherestea Lessel, un vast depozit de lemne ce a rezistat, chiar şi confiscat de ruşi (comunişti), până în urmă cu câteva decenii; ajunsese depozitul de lemne al Capitalei! Eu însumi am asistat la plata unor comenzi făcute de părinţi. I-au luat locul clădiri noi, fără stil sau în stil searbăd, specific unui sistem totalitar, cum este, de pildă, Primăria Sectorului 6, sau specific societăţii de consum occidentale, precum mega-magazinul Carrefour. Aici se sfârşeşte Calea Plevnei, dar Podul de Pământ, trecând de vechea barieră, continuă – sub denumirea de Bulevardul Regiei – până la „Belvedere”.  

Pe partea stângă, în locul vechii „Mori de apă Ciurel”, documentată în 1848, Max Herdan a construit în anii interbelici o moară nouă, rebotezată de comunişti „Constantin David” şi apoi „Spicul”, care a fost demolată în 2008. Undeva, prin apropiere, a fost cândva rănit de moarte haiducul Ioniţă Tunsu, fostul clopotar de la biserica Sfinţii Voievozi. Pe partea dreaptă, pe o suprafaţă de aproximativ 60 ha, vândută de Effingham Grant, soţul Zoei Racoviţă, nepoata lui Dinicu Golescu, Statul a construit, cu începere din anul 1864, „Manufactura de tutun Belvedere”, dependentă din 1887 de „Regia Monopolurilor Statului”, devenită din 1929 „Casa Autonomă a Monopolurilor de Stat”. În capăt, între Dâmboviţa şi Biserica Belvedere, se întindea Domeniul Belvedere, cu un conac cu turn tip castel, construit de Dinicu Golescu în 1815, avariat, probabil, de cutremurul din 1838 şi refăcut între anii 1852-1854 cu banii obţinuţi din vinderea proprietăţilor deţinute în preajma bisericii Sf. Nicolae-Prund. În vremea zaverei aici au fost cantonaţi boierii care îl susţineau pe Theodor Vladimirescu, adică Guvernul, iar în 1848 zidurile sale au fost martore la discuţiile tainice purtate de fraţii Goleşti cu mai tinerii colegi revoluţionari. Mai târziu, la câţiva ani după încheierea primului război mondial, conacul a fost mărit şi transformat în Şcoala de Fete „Doamna Stanca”, probabil în amintirea unor posesiuni ale familiei lui Mihai Viteazul, certe doar la Grozăveşti, şcoală ce a dispărut şi ea… Aici se încheie istoria pe scurt a vechiului Pod de Pământ, numit din 1878 Calea Plevnei.

AFACERI DE LA ZERO
Principalele valute BNR - vineri, 13:15
EUR
USD
GBP
CHF
Azi: 4.9461
Diferență: 0,0142
Ieri: 4.9454
Azi: 4.7286
Diferență: -0,291
Ieri: 4.7424
Azi: 5.7088
Diferență: -0,7597
Ieri: 5.7525
Azi: 4.9311
Diferență: -0,3133
Ieri: 4.9466