A fost o vreme cand bucurestenii trebuia sa-si aline suferinta cu leacuri babesti, descantece ori, pentru cei posedati de diavol, cu exorcizari savarsite in mare taina de preoti. Numai Voda isi putea permite sa apeleze la medici, majoritatea adusi de peste mari si tari si incarcati cu patalamale si recomandari ilustrisime. Se intampla, foarte adesea, ca vrajile, descantecele sau leacurile sa nu aline durerea, ca sa nu mai vorbim de vindecare. Bolnavul se simtea cu un picior in groapa. La cine sa mai caute alinare? Cel de Sus s-a milostivit de el si a harazit unor icoane daruri miraculoase si catorva calugari, alesi pe spranceana, puterea de a starpi raul.
Fara indoiala, fiecare sfanta manastire adapostea cate un ales al lui Dumnezeu, dar numai manastirea Sf. Ioan cel Mare se putea mandri cu doftorii ei in straie calugaresti. Si nu de ieri, ci din intunericul veacurilor. Fusese inaltata in mahalaua Trambitasilor de Andrei vistierul si de fratele sau Dumitru, pe la 1590. Dintru inceput, prin insusi hramul ei, fusese inchinata facerii de bine, Sf. Ioan cel Mare mai fiind numit si Sf. Ioan Predetici, adica facatorul de minuni si inainte mergatorul. Dupa trecerea ctitorilor in lumea celor drepti, biserica s-a bucurat de grija parinteasca a jupanesei Catalina, fiica lui Andrei si sotia viteazului Preda Buzescu, care a intarit-o cu piatra, a inzestrat-o cu odoare scumpe, a reparat chiliile dimprejur si i-a daruit averi indestulatoare. Din cauze inca nedeslusite, in ziua de 5 mai 1646, in anii domniei lui Matei Basarab, a fost inchinata unei manastiri sarace din Zita, un sat din Epir, numita in documente Sf. Ilie Proorocul. Daca asa voise Dumnezeu sau numai domnul tarii e greu de spus, un fapt e sigur: de-atunci s-au petrecut multe lucruri miraculoase, parca in compensatie fata de actul inchinarii. Nu se stie daca inainte de sosirea egumenului si a calugarilor greci, care au administrat-o dupa inchinare, isi va fi cautat si aflat careva sanatatea, insa, dupa aciuirea acestora, vestea despre minunatul har s-a raspandit din mahala in mahala pana dincolo de hotarele orasului. Vindecau omul insemnand locurile dureroase cu semnul crucii, nimic mai mult, nici rugaciuni, nici sfaturi, nici mangaieri duhovnicesti, iar de plata nici vorba.
Sutana nu era pentru dansii haina pricopselii, ca pentru atatia alti greci, ci a dezinteresului absolut. Au fost cinstiti de insusi Prea Fericitul Macarie, Patriarhul Ierusalimului, care a slujit sfanta liturghie in biserica lor. Curand, in decembrie 1666, se va inregistra - indirect - si prima dovada a nepriceperii in administrarea bunurilor mobile si imobile. Raspunzand cererii egumenului Aftanasie, Leon Voda a poruncit lui Tanase, portarul orasului, sa-l cheme pe judet ca, impreuna cu 12 pargari, sa restabileasca drepturile manastirii asupra vetrei hotarate de "ctitorii cei batrani", calcate fara mustrare de cuget de catre vecinii tabaci. "Dinspre oras, din podul ce trece Dambovita spre Monastirea lui Mihai Voda - preciza pentru luarea-aminte a tuturor hraparetilor judele Gherghina -, din capul podului despre oras, pre langa gardul Panei Comisul, pre vale in sus, pre langa iar gardul lui Pana Spatarul Filipescul. Si merge pre gradina lui Dumitrascu Logofatul pana in gardul Manastirii Sarindarului. Si merge pre din jos de cruce, peste parau, pana in Dambovita, pana in vadul Cailor, pana unde am pus si seamne. Si le-am impietrit peste tot cum sa se stie mosia sfintei Monastiri a lui Sfeti Ioan." Nu a fost decat una dintre suferintele acestei manastiri, incercata asemenea oamenilor care o frecventau. Mai grava decat toate era aceea ca partea cea mai mare din venituri lua drumul catre manastirea Sf. Ilie Proorocul din Zita, rostul oricarei manastiri inchinate fiind imbogatirea manastirii careia i-a fost inchinata. O umilinta la care au fost supuse numeroase asezaminte monahale romanesti. In anul 1702, calugarii de la Sf. Ioan cel Mare ajunsesera sa traiasca din mila boierilor mazili si a calicimii, adica a celor care abia reuseau sa- si duca zilele! I se darapanasera zidurile, chiliile aratau ca niste hrube, iar bisericii ii cazuse turla, desi fusese reparata de curand, dupa un incendiu ce o naruise la sase luni de la inchinare. Un semn rau dupa altul. Ce era de facut? Pe epiroti nu-i interesa starea manastirii, ci doar bogatiile ei. Problema demolarii nu cuteza sa o ridice nimeni: biserica gemea de lume, chiar daca inauntru ploua ori ningea, iar uriasa curte arata ca un furnicar de betegi. Constantin Brancoveanu, care tocmai cladise peste drum de ea o mandrete de han, nu a mai indurat privelistea. S-a interesat de urmasii ctitorilor si a chemat la sfat pe biv vel comisul Radul Golescu, inrudit cu acestia prin boierii Leurdeni. Om cu credinta adanca fata de Dumnezeu, dar si fata dansul, caci el il incoronase la sfanta Mitropolie, fostul comis a promis ca el si fiicele sale Zoita, jupaneasa lui Stefan Parscoveanu, si Ana, jupaneasa lui Iancu Baleanu, vor contribui cu o suma de bani la repararea manastirii. Desi mare, suma oferita de familia acestui boier nu acoperea decat o parte din cheltuielile necesare. Indemnat, ca in atatea dati, de nobletea firii sale, precum si de datoria de bun crestin, Voda a hotarat sa suporte el greul cheltuielilor. Lucrul a inceput insa, dupa toate probabilitatile, cu suferinzii si calugarii in mijlocul lucrarilor, stanjenindu-i pe muncitori, care au facut o treaba de mantuiala. Intr-o dimineata, inaintea deschiderii bisericii pentru slujba, aceasta s-a surpat... Ceva se intampla, dar dincolo de intelegerea omeneasca. Judecand la rece intamplarile, reiese ca sufletele ctitorilor nu au prea iubit inchinarea manastirii. La aceasta concluzie va fi ajuns si Brancoveanu, cronicarul si prietenul sau Radu Greceanu afirmand ca a poruncit ca biserica sa fie daramata din temelie, pentru a inalta o alta, noua, ca sa farame blestemul. Din pacate, cronicarul trece sub tacere daca a existat ori nu opozitie din partea calugarilor si a enoriasilor, care, in acea epoca, traiau sub teroarea superstitiei. Greu de crezut ca au acceptat fara sa cracneasca dispozitia de demolare poruncita, chiar daca urma sa fie construita alta biserica in loc. Cine garanta ca nu va disparea minunatul har al vindecarii?
In sfarsit, lucrarile la noua biserica - ctitorita in intregime de Constantin Brancoveanu - au inceput sub supravegherea lui Gheorghe Bajescu, mare capitan de dorobanti. S-a petrecut si de data aceasta o minune: in mai putin de un an, biserica, mult mai mare si mai luminoasa decat prima, mai bogat decorata si mai inzestrata cu odoare de pret, era terminata si, in iunie 1703, deschisa slujbelor. "Era o biserica frumoasa - scria Gheorghe Crutzescu, care a vazut-o in copilarie - ca toate lacasurile brancovenesti, avand pridvor cu trei arcade, pe patru stalpi ciopliti cu maiestrie". In mod normal, lucrul ar fi trebuit sa dureze inca vreo doi-trei ani... Brancoveanu a facut ceva in plus. Remarcand jalnica administrare a mosiilor de catre staretii care s-au perindat la conducerea manastirii, a supraetajat cladirea cu un cat, rezervand calugarilor odaile dinspre nord, iar restul harazindu-l hanului, care, spera el, avea sa aduca venituri indiferent de priceperea economilor. Tot in acest scop, i-a mai daruit asezamantului satul Grozavesti, in vecinatatea uriasei mosii a Golestilor, cu trei mori pe cursul Dambovitei, patru salase de tigani domnesti si o suta de bolovani de sare la ocna Slanicului. O avere!
Pe calugari si pe bolnavi ii preocupa insa problema harului vindecarii. Dainuise el sub noua infatisare poleita cu frumuseti si pardosita cu belsug? Se pare ca manastirea nu mai avea vechea putere, calugarii fiind nevoiti sa faca apel la un adevarat ritual, descoperit dupa multe si disperate cautari. Din amintirile batranilor, care si ei aflasera din ce le povestisera bunicii bunicilor lor, Gheorghe Crutzescu l-a reconstituit fermecator: "Faceau o sfestanie sau mai multe si apoi, incarcati de anafura, aghiazma si mir si cu un sir de bumbac pe care erau innodate evangheliile ce se cetesc la caz de boala, se inapoiau la capataiul bolnavului. Mirul i-l puneau la cap, anafura i-o dadeau sa manance si aghiazma s-o bea, gaitanul cu noduri i-l atarnau de gat si bolnavul se insanatosea, daca nu se miluia Dumnezeu sa-l chieme la dansul". Doar pentru cazurile de branca mai dadea rezultate semnul crucii... Se schimbase nu numai puterea de vindecare a calugarilor, ci si onestitatea conducerii sfintei manastiri. Pentru o datorie neplatita, staretul a smuls jupanesei Calea, fiica lui Radu Calomfirescu, o mosie care depasea cu mult suma datorata. Alta data, dupa ce se judeca aprig cu domnita Balasa Vlasto, care obtinuse de la Stefan Cantacuzino drept de posesie asupra mosiei Grozavesti, staretul a reusit - cu acte - sa-l convinga pe Grigore Ghica II de nedreptate, dobandind abuziv si o insemnata despagubire. Raul narav al chiverniselii oneroase nu va inceta nici mai tarziu. Fiind inlocuit la conducere arhimandritul Ghenadie din porunca lui Alexandru Ipsilanti, noul staret a descoperit mari nereguli in gestionarea banilor proveniti de pe urma taierii unor pravalii in zidurile dinspre Podul Mogosoaiei (Calea Victoriei). Ar fi gresit sa credem ca era mai breaz decat celalalt. Peste cativa ani, sfintia-sa va inchide vadul Dambovitei, intre podul Mihai Voda si uriasul palat al banului Dumitrache Ghica, pentru a ridica in loc case de inchiriat pe bani grei... Nici laudarosenia nu i-a ocolit pe staretii de aici. La ridicarea lui Iordache Filipescu impotriva egumenilor greci, mai cu seama impotriva mihailotilor si raduliotilor, capul manastirii Sf. Ioan cel Mare a replicat cu dispret: "Sultanul, Vizirul, Sultana valide, toate pasalele Portii, toti ambasadorii puterilor crestine din Pera sunt ai nostri. Avem parale, nu ne pasa!".
Nu se stie daca decaderea moravurilor i-a cuprins in vartejul ei si pe calugarii-doftori. Dositei Filitti, mitropolitul Tarii Romanesti, a avut numai cuvinte de lauda pentru dansii, cu toate ca facea referire exclusiv la viata lor monahala, care pentru el, fost ucenic aici, ramasese neschimbata, adica plina de smerenie. Avem nevoie de alte dovezi, chiar si indirecte. Din analiza lor putem deduce si, cu putina imaginatie, reconstitui veriga ce lipseste povestirii noastre. Pe la anul 1800, in Bucuresti existau deja spitalele Coltea, Pantelimon, Dudesti si Visarion, deservite de personal calificat si in care oricine se putea interna pentru ingrijirea sanatatii. Exista, prin urmare, o insemnata concurenta, iar infrangerea acesteia presupunea, pe langa rezultate concrete, si curatenie morala. Calugarii de la Sf. Ioan cel Mare nu aveau libertatea sa ignore acest adevar elementar fara a pune in pericol viitorul renumelui atat de glorios pana atunci. Calicimea de pe Podul Craiovei (Calea Rahovei), de pilda, s-ar fi putut plange vatafului ei, iar acest boier, desi cel mai mic in rang, ar fi avut totusi putere sa o indrepte catre spitale sau alte lacasuri unde icoana Maicii Domnului vindecase ologi din nascare, leprosi, surdo-muti, ofticosi. Nu era loc de greseala. Catastifele manastirii din vremea lui Caragea Voda dezvalzuie o mare afluenta de credinciosi veniti sa-si caute sanatatea fizica si sufleteasca. La fel se prezenta situatia si in epoca numita regulamentara. Harul binecuvantat nu fusese stirbit de slabiciunile omenesti imputate arhimandritului sau economului manastirii. Bolnavii veneau increzatori si, dupa ce sarutau mana sfintiilor-lor, marturiseau ce-i doare ori de ce sufera. Daca nu se miluia Dumnezeu sa-i cheme la dansul dupa "tratament", se intorceau acasa lecuiti. Minunat lucru! Cum s-a aratat mai sus, acest mod de tamaduire nu aducea venituri manastirii, iar epirotii cereau si cereau. Erau in drept sa ceara, caci valahul exista doar ca sa-l slujeasca pe strain. Cutremurul infricosator din anul 1802 subrezise atat de grav clopotnita manastirii, incat oamenilor le-a fost teama sa mai traga clopotele. Douazeci de ani - timp in care veniturile s-au scurs neincetat spre Zita - a trebuit sa treaca pana sa fie reparata. Si atunci din porunca lui Alexandru Sutu, domnul tarii. Ce mandra apare ea intr-o fotografie din 1855 executata de austriacul Angerer...
Dar nu numai clopotnita suferise de mania adancurilor. Suferisera si biserica si manastirea-han. Intre insemnarile aflate la Academia Romana exista una cutremuratoare, ce descrie zidurile bisericii ca pe "niste darapanituri pustii", nereparate de cand Nicolae Mavrogheni isi depozitase acolo munitia de razboi, maniindu-l pe Dumnezeu pentru aceasta ocara.
Unde se mai rugau calugarii-doftori si sarmanii lor pacienti? Manastirea ajunsese ca pe vremea cand i-a starnit mila lui Constantin Brancoveanu, caci si acoperisul era la fel de stricat ca atunci. De reparatii s-a milostivit un negustor grec, nu un epirot, Ziso Karapanos, care avea pravalie la Hanul Zlatari de peste drum si care, nici el, asemenea lui Brancoveanu, nu mai putuse indura starea nenorocita a bisericii. Reparatiile, care s-au incheiat in anul 1829, s-au facut renuntandu-se la turle, fapt ce a conferit bisericii o infatisare neobisnuita pe aceste meleaguri, cum se poate remarca in frumoasa acuarela executata de Preziosi in vara lui 1868. Anii ce au urmat au adancit saracia manastirii Sf. Ioan cel Mare, desi nu-si pierduse mosiile, iar la Grozavesti morile functionau din plin. Statutul de manastire inchinata nu limpezeste pe de-a-ntregul cauza sau cauzele grelei situatii. Sa fi adus calugarii cu ei duhul saraciei din Epir, tinutul cel mai mizer din Balcani? De cand venisera cu harul lecuitor, manastirea cazuse in mainile calicilor si supravietuise din mila domnilor si a catorva boieri si negustori. Pe de alta parte, sunt semne ca nici sufletele ctitorilor nu s-au impacat cu inchinarea catre Sf. Ilie din Zita, dupa cum poate ca nu agreau nici prefacerea manastirii intr-un lazaret perpetuu pentru calicimea Bucurestilor. Degringolada si lipsa protectiei divine, cu fiece zi care trecea mai pronuntate, par sa rezulte dintr-o vointa care depaseste intelegerea gandirii pozitiviste, izvorul scepticismului nostru. In preajma revolutiei pasoptiste, vindecarile miraculoase incetasera cu desavarsire (cu exceptiile care confirma regula). Cand se mai aduc in discutie, se vorbeste la timpul trecut ori se pun in seama vreunei icoane facatoare de minuni. Parasita de vechile puteri, manastirea si-a pierdut, parca, sensul existentei, dreptul de a supravietui. Se ruina vazand cu ochii. Zidurile ei falnice amenintau, se spunea, sa se prabusesca peste trecatori. Problema lor a fost ridicata de catre insusi Gheorghe Bibescu, agasat de multimea petitiilor. De data aceasta nimeni nu se mai oferea sa o ajute si sa-i vindece ranile. Acum, in zorile emanciparii nationale, se scriau reclamatii. Arhitectul trimis de Voda sa cerceteze starea manastirii s-a intors cu vesti proaste si cu propuneri, niciuna care sa prevada reparatii. Intr-o alta fotografie, executata de acelasi Angerer in 1855, se vad zidurile dinspre Mihai Voda: aratau destul de bine, in orice caz nu indreptateau ideea demolarii lor inaintata de Villacrosse, arhitectul lui Bibescu. In 1852 s-a propus si demolarea zidurilor dinspre Podul Mogosoaiei. Practic se pusese gand rau intregii manastiri, Sfatul Orasenesc instiintandu-i pe negustorii de acolo sa o paraseasca, iar pe doritorii de pravalii sa renunte la gandul inchirierii: "Se face cunoscut tuturor de obste ca nimeni nu este volnic a mai lua cu chirie vreuna din incaperile acestea de la Sf. Dumitru inainte". La protestul egumenului, Barbu Stirbei a ordonat verificarea temeiniciei acestei hotarari. Acelasi Villacrosse, asistat insa de Alexandru Orascu, raporteaza acum cu totul altceva: "Toate partile despre ulita sunt destul de solide si nu ameninta nici o primejdie". Cand a spus adevarul si cand a mintit? Si ultimul verdict s-a dovedit inselator; el nu a insemnat salvarea venerabilului locas, ci doar amanarea unui deznodamant hotarat. In toamna anului 1862, staretul Gavriil a fost oprit sa repare manastirea-han, pentru ca imediat, in decembrie, Sfatul Orasenesc sa decida demolarea. Calugarii, cati mai ramasesera, s-au imprastiat in cele patru zari... Oficialitatile au amenajat in loc o piata rudimentara, cum facusera si pe locul hanului construit de Brancoveanu. Biserica, singura si trista, a mai rezistat pana in 1895, cand a cazut prada tarnacoapelor, asemenea Casei de Depuneri, cladita in 1875 pe locul staretiei si a Curtii de Jurati, oranduita pe locul cuhniei. Pe tot acest spatiu imens vor incepe, chiar in acel an, lucrarile la Palatul CEC.
A demola o manastire pentru a construi o banca e lucru necurat, dar, in acest caz, tinand seama de specificul CEC, se poate spune ca spiritul sf. Ioan cel Mare patrona si noua institutie. In iarna anului 1903 s-a petrecut un fapt ciudat, povestit de inginerul Orghidan unui student foarte interesat de trecutul Bucurestilor, cu toate ca era mot de bastina. Sudentul se numea George Potra. Iata acum ce se intamplase. Cand sa dea coltul la Casa de Depuneri pentru a o lua apoi in jos, spre Mihai Voda, tramvaiul liniei 12, ce facea legatura intre Fabrica de Bere Luther si Gara Filaret, s-a oprit brusc. S-au auzit vociferarile calatorilor si un nechezat lung, sfasietor. Unul dintre cei doi cai de tractiune era la pamant. Primul gest al vizitiului-vatman a fost sa-l biciuiasca salbatic, dar animalul nu s-a putut ridica. De durere nu mai era in stare nici sa necheze. Vizitiul a dat sa-l loveasca inca o data, dar bratul i-a fost tinut cu oarecare putere de cineva. Era un batran cersetor, cunoscut de bucuresteni drept parintele Vanghelie, caci avea barba pana la piept, plete si era imbracat cu o sutana peticita. Cersea de multa vreme in zona, in fata Palatului CEC sau, cand era izgonit de politai, la intrarea in Grand Hotel de France, unde proprietarii il tratau ca pe o veche cunostinta. Ca hipnotizat, vizitiul s-a dat deoparte, cu bratul si biciul cazute inerte pe langa corp. Cersetorul s-a aplecat peste cal si l-a cercetat: genunchii ii erau umflati si la atingere ii produceau animalului o durere exprimata prin spasme violente. Cineva a propus sa fie impuscat. Atunci s-a intamplat un fapt inexplicabil pentru poporul onest al scepticilor. Cersetorul a facut semnul crucii pe fiecare genunchi bolnav si a asteptat. Sub privirile uluite ale martorilor, umflaturile au inceput sa descreasca si, nechezand fericit, calul s-a ridicat apt de drum. Profesorul Potra nu-si mai amintea daca inginerul Orghidan ii vorbise ca martor la miracol, insa povestea i-a fost confirmata peste ani de portarul de la Grand Hotel, pe care l-a cunoscut intamplator intr-o berarie din Piata Sf. Gheorghe. De la el a aflat ca Vanghelie, ruda indepartata cu Damaris, fostul patron al Grand Hotel, fusese in tineretile sale calugar la manastirea Sf. Ioan cel Mare si ca mai lecuise cu semnul crucii.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
