Ziarul de Duminică

Călugărul cu 5.000 de copii/ de Anca Nastasi

Călugărul cu 5.000 de copii/ de Anca Nastasi

Autor: Anca Nastasi

02.05.2014, 00:10 5950

De 20 de ani, un călugar franciscan este un adevărat tată pentru mii de copii sărmani. Când toată lumea i-a abandonat, el le-a întins o mână. A fost singurul care a crezut în ei. 

E discret şi modest şi, pe deasupra, sărac lipit. Îl cheamă Bojte Csaba. După exemplul sfântului Francisc de Assisi, care, acum o mie de ani, s-a autodezmoştenit, a ales sărăcia voluntară şi a criticat societatea care trata cu dispreţ comunităţile sărace şi bolnave, acest călugar salvează din mizerie copii. Încă din anii ‘90. Pe atunci era oarecum „ilegalist”.

Autorităţile l-au privit cu neîncredere, încă din ‘93, când a organizat prima tabără pentru câteva zeci de copii, la mânăstirea franciscană din Deva. Îşi aminteşte că a spart lacătele cu care statul încuiase clădirea pe care o lăsase să se ruineze, şi s-a apucat să renoveze – deşi n-avea niciun act de proprietate.

Pe atunci, câţiva băieţi au bătut la poarta mânăstirii să ceară de lucru. „Şi am întrebat de ce nu sunteţi la şcoală, şi au zis că sunt săraci şi n-au posibilităţi.”

Cu 30 de asemenea copii, veniţi de pe stradă a organizat prima tabără la mânăstire.

Iar copiii n-au mai vrut să plece.

Aşa a început totul. Azi, fundaţia pe care a construit-o în jurul primei tabere de copii are zeci de internate şi centre de zi în toată ţara. De la Arad, la Timişoara, în Bihor sau Târgu Mureş, în Hunedoara şi în Covasna sau Harghita, i s-a dus buhul. Preoţi şi directori de şcoli din sate i-au cerut ajutorul, iar acolo unde a fost chemat s-a dus. În 20 de ani a tot ridicat orfelinate din donaţii, majoritatea străine, iar uneori consiliile locale sau parohiile l-au ajutat cu clădiri. Ba chiar i-a fost cerut ajutorul şi-n Ungaria, unde a deschis trei case de copii.

„În total, peste 5.000 de copii am primit. 2.700 deja au ieşit din căminele noastre. În plasament avem aproape 2.300 de copii.”

Mânăstirea franciscană din Orăştie este acasă pentru 60 de copii.

Deşi trăiesc modest, copiii primesc educaţie aleasă. Învaţă să aibă încredere în propriile puteri, să-şi iubească semenii şi mai ales învaţă că şansa lor în viaţă e şcoala. Anamaria e o fetiţă chibziută. Încă din clasa a 3-a face economii, ca să-şi cumpere laptop. 

Toţi merg la grădiniţă sau la şcoală.

Călugarul umblă prin lume şi ţine predici, are carismă iar enoriaşii îi dau cu drag din puţinul lor. Au siguranţa că banii ajung acolo unde este nevoie.

Filozofia călugărului e simplă şi eficientă: „Trebuie prima dată, multă, multă dragoste.”

Erno Menyhart, directorul căminului din Orăştie, şi soţia sa Rita sunt prima generaţie crescută de călugar. Erno îşi aminteşte că, în 93, poliţiştii au vrut să-l dea afară din mânăstire, cu copii cu tot, fiindcă tabara lui era practic ilegală, nu avea niciun act care să-i dea dreptul sa îngrijească minori. Apoi, a fost pus la zid, că mamele voluntare care creşteau copiii nu aveau studii de specialitate - în faţa birocraţiei, nu conta că femeile neprofesioniste ofereau copiilor dragostea şi liniştea pe care n-au găsit-o acasă. Atunci el însuşi a organizat pe cheltuiala fundaţiei cursuri de pedagogie, iar din ‘98, când îngrijirea copiilor nevoiaşi n-a mai fost monopol de stat, a intrat în legalitate. Au urmat inspecţii, în care funcţionarii nu întrebau copiii de ce sunt aici, sau dacă se simt bine, ci verificau doar dacă se respectă meniul afişat şi actele contabile.

„Dacă mă uit înapoi, văd  numai lucruri frumoase, deci lucruri rele sau mai triste, no, încerc, încercăm să le uităm.”

La mânăstirea franciscană din Deva o întâlnim pe Giulia. A studiat la Cluj şi la Bruxelles istorie şi arhivistică. Deocamdată ajută la secretariatul fundaţiei, până îşi găseşte un job în domeniul ei. Şi ea a crescut aici, îşi aduce aminte perfect diferenţa uriaşă dintre casa de copii de stat în care a ajuns când avea 9 ani şi cea franciscană, în care a fost transferată dupa 2 ani de chin.

Giulia îşi aminteşte că la stat trăiau într-o singură cameră câte 20 de fete, şi nimeni n-avea timp să le vorbească aşa cum ar face o mamă.

„Eu angajez pedagogi numai dacă el locuieşte împreună cu copiii, spune călugărul. E foarte important să mergi între copii, 24 de ore să fii alături de aceşti copii şi sunt foarte puţini oameni cu o inimă aşa de mare.”

Aici nu există concediu de Paşti, sau de Crăciun. În orfelinatele de pe lângă mânăstirile franciscane fetiţele sunt libere să-şi aleagă frizura, în schimb sunt învăţate de mici cu pieptănul, săpunul şi duşul zilnic. Poate tocmai de aceea, la Deva, cea mai mare problemă financiară este factura de apă.

Iar compania de apă, sau cea de electricitate sau gaz, nu se număra printre binefăcătorii acestor orfani. Copiii trăiesc chiar lângă biserică,  într-un bloc cu două scări,  în care fundaţia franciscană a cumpărat pe rând un apartament după altul. Primul a fost donat, iar apoi locatarii au venit unul câte unul să-şi prezinte oferta imobiliară călugarului, bucuroşi că blocul lor de la marginea oraşului are potenţial pe piaţă. 

Toate băile au fost renovate de instalatori voluntari din Elveţia. La grădiniţa fundaţiei, un tânăr din Germania care studiază la un liceu privat îşi face anul obligatoriu de voluntariat, fiindcă doar aşa îşi poate da bacul. Povesteşte că frizura nonconformistă i-a dat de furcă în România.

I-a convins repede pe pedagogi că aparenţele înşeală, iar azi le e de mare ajutor. Cu toţii se întâlnesc la masă, la cantină. Pedagogii şi-ar fi dorit să poată găti acasă, în familie, dar cum în acte aceste familii sunt diferite faţă de cele obişnuite, aveau nevoie de autorizaţie sanitar-veterinară. Când au aflat preţul pentru fiecare autorizaţie în parte, şi-au dat seama că nu au atâţia bani, aşa că deocamdată treburile casnice se fac cu schimbul la cantină.

Copiilor care au părinţi le e mai greu decât celor rămaşi orfani. Îşi iubesc părinţii şi niciodată nu-i vorbesc de rău. Aşa sunt învăţaţi.

Rita povesteşte că i se rupe inima când unii părinţi promit să vină şi nu se ţin de cuvânt. Adriana o aşteaptă pe mama de la Crăciun.

Pedagogii fac ce pot ca cei mici să zâmbească din nou.

Călugărul Bojte Csaba susţine că „fiecare copil, fiecare suflet este creaţia Domnului, Dumnezeu nu face rebuturi, deci fiecare copil este o minune.” Pe cei care au încercat să-l convingă că aceşti copii nu pot fi educaţi şi că nu se va alege nimic de ei, îi contrazice: La fel cum un Rembrandt, rămâne o valoare oricât de prăfuit ar fi, şi copiii născuţi în mizerie, pot deveni oameni mari.

Pe toţi, călugărul îi încurajează să-şi dea bacalaureatul, să-şi ia carnet de şofer, cine vrea la facultate şi nu ia bursă de merit poate locui într-unul din căminele de la Cluj. 

La mânastirea din Deva, liceenii merg dupămiaza la ora de religie - religia e un pretext, de fapt, adolescenţii vorbesc pe şleau despre problemele lor şi despre şansele lor de a reuşi în viaţă. Mulţi dintre ei vor vrea să întoarcă binele ce le-a fost oferit – aşa au făcut şi Răzvan şi Giulia şi Erno şi Bobby, care au venit după terminarea studiilor să lucreze la fundaţie. La fel şi acest profesor: dimineaţa e la catedra de muzică, la şcoala din oraş, iar după-amiaza, la fundaţie - voluntar.

Fireşte, călugărul a fost întâmpinat de multă birocraţie. A trăit-o pe pielea lui, în încercările de a obţine fonduri europene pentru proiectele sale. Nu s-a priceput la studii de fezabilitate şi planuri pe hârtie. Deşi a primit titlul de cetăţean de onoare al Europei Unite.

Aşa că tot pe propriile puteri se bazează. E veşnic pe drumuri, în căutare de bani, de saci de cartofi, de dentişti sau oftalmologi voluntari sau de firme dornice să doneze detergent, pantofi şi ghiozdane. Scrie cărţi, pe care le vinde, iar tot ce are el în proprietate sunt inimile primite în dar de la copii.

La Tuşnad, a reuşit să cumpere un hotel întreg, după un turneu în SUA, unde americanii de origine maghiară l-au îndrăgit şi i-au donat toţi banii necesari. S-au bucurat şi autorităţile locale, care riscau să închidă şcoala orăşenească din lipsă de copii. O multinaţională a donat bani pentru renovare, iar azi hotelul e plin de viaţă şi veselie, chiar dacă nu există teren de baschet.

Iar copiii care au trecut prin mâna lui nu l-au dezamăgit. O singură fată crescută la mânăstire şi-a recunoscut eşecul şi şi-a adus propriul copil în grija franciscanilor. Dar toţi ceilalţi sunt azi pe propriile picioare, au devenit oameni cinstiţi, au avut curajul nu doar să întemeieze o familie ci şi să facă, dezinteresat, fapte bune. Tot ce speră călugărul franciscan e ca exemplul lui să fie urmat de toate parohiile din zonele sărace, indiferent de religie, fiindcă toţi suntem făcuţi din acelaşi aluat, iar singurul ingredient care face diferenţa este dragostea.

 

Reportaj difuzat de Protv în emisiunea „România, te iubesc!” din 13 aprilie 2014

AFACERI DE LA ZERO