Recenta premieră a Teatrului Naţional din Cluj-Napoca readuce în atenţie un text dramatic care s-a bucurat de mare atenţie pe scenele lumii: „Cameristele” de Jean Genet. Scrisă în 1947 şi montată în acelaşi an de Louis Jouvet la teatrul l’Athénée din Paris, piesa poate fi urmărită şi azi, la 70 de ani de la prima reprezentaţie, cu statornic interes, datele sale fundamentale şi resorturile psihologice rămânând aceleaşi: radiografia naşterii unei crime. Deşi autorul nu a vrut să recunoască, toţi comentatorii au fost de accord că textul are drept punct de plecare un caz real petrecut în 1933, în Franţa, la Le Mans: două surori, Christine şi Lea Papin, menajere într-o familie, şi-au ucis stăpâna, conflictul pornind de la mărunte neînţelegeri casnice. Crima surorilor Papin a scandalizat atunci întreaga Franţă. Unii au cerut pedeapsa cu moartea, alţii au încercat să descifreze resorturile oribilului delict, sugerând că gestul ar putea fi interpretat ca o revoltă împotriva exploatării umane. Cazul a trezit interesul unor prestigioşi intelectuali francezi (Jean-Paul Sartre, Jacques Lacan şi Jean Genet) care s-au arătat preocupaţi şi de cauzele sociale ale crimei.
Mai mult decât atât, povestea a devenit sursă de inspiraţie pentru numeroşi autori. Piesa lui Genet, „Les Bonnes” conform titlului original, a fost adaptată cinematografic de Nikos Papatakis în 1962 sub titlul „Les Abysses”. Claude Chabrol face filmul „La Ceremonie” în 1995, cu Isabelle Huppert şi Jacqueline Bisset în rolurile principale. În acelaşi an apare şi „Sister my Sister”, de Nancy Meckler. Jean-Pierre Denis va descrie şi el această întâmplare în filmul „Les Blessures assassines” în 2002, ilustrând faptul că, la 67 de ani de la făptuire, crima surorilor Papin continuă să intereseze opinia publică.
La Naţionalul clujean, textul lui Jean Genet, pus în scenă de István Albu, este recitit în două chei inedite care pun în evidenţă elementele sale perene. Pe de o parte – identităţile sociale şi conflictele dintre marginalizaţi şi opresori (subiect frecvent în opera autorului) sunt abordate într-o manieră realist - parodică, iar, pe de altă parte, aceste conflicte sunt actualizate într-o viziune modernă, cu ajutorul unor elemente formale. O ură feroce le macină pe cele două surori, dorinţa de a-şi ucide stăpâna întunecându-le minţile. De fiecare dată când aceasta pleacă de acasă, ele se joacă de-a „Doamna şi camerista”, un ritual al dominării şi supunerii, al umilinţei şi îndurării, al opresiunii şi devotamentului, dar şi al revoltei. Experimentele de însuşire a autorităţii degenerează treptat în dorinţe criminale. Iar atunci când acest lucru nu este posibil, când stăpână nu ajunge să bea ceaiul otrăvit, uciderea cameristei care îşi asumă personajul stăpânei până la capăt rămâne singura soluţie.
Această cumplită şi stranie poveste este trăită pe scena Teatrului Naţional de două mari actriţe, Miriam Cuibus şi Irina Wintze, cărora li se adaugă în rolul Doamnei – Angelica Nicoară. Un trio magnific care pendulează între candoare şi abjecţie pe parcursul unei reprezentaţii de teatru total. Rolurile sunt compuse cu minuţiozitatea artizanului, rigurozitatea interpretării împletindu-se firesc cu improvizaţia şi spontaneitatea. Gesturile, mimica, mişcările corporale (şi sunt zeci de asemenea detalii care ar merita analizate pentru un manual de arta actoriei ! – schimbatul perucilor, plesnitul mănuşilor de cauciuc, mângâierile reciproce vag lubrice etc.etc) se îmbină într-o tulburătoare demonstraţie de virtuozitate. Pe parcursul piesei, ca de altfel în întreaga dramaturgie a lui Genet, totul este supus unei continue metamorfoze; lucrurile nu sunt ceea ce par, căci ele sunt mereu pe punctul de a deveni altceva. Sartre spunea că în operele lui Genet „fiecare personaj trebuie să joace rolul personajului care joacă un rol”. Interpretele au reuşit magistral să transpună scenic aceste considerente teoretice, într-un adevărat joc al oglinzilor care le reflectă la infinit neliniştile şi îndoielile.
Mecanismul teatral funcţionează impecabil, precum rotiţele unui ceasornic elveţian sub bagheta tânărului regizor al Teatrului Maghiar de Stat din localitate, István Albu, secondat de colegii săi Tibor Tenkei (decorul) şi Gyopár Bocskai (costumele). Fără a-şi propune actualizări forţate, acesta pune în evidenţă permanenţa existenţială a dramei umane a claustrării şi alienării, dincolo de circumstanţele sociale concrete. Vorbind despre schizofrenia lumii contemporane, regizorul se adresează nemijlocit spectatorului din 2015. În camera în care este pe cale să se comită crima se află un monitor TV unde Edith Piaf interpretează celebra „Non, je ne regrette rien…”, tot acolo Doamna încearcă o jalnică parodie – karaoke a aceleaşi soliste, cele două cameriste folosesc o cameră de luat vederi pentru a se filma reciproc – iată tot atâtea elemente formale care trimit la momentul contemporan, dar cu un rol covârşitor în potenţarea dramatismului situaţiei. Scena finală, când Solange, care şi-a omorât sora dându-i ceaiul ucigaş, se auto-filmează, proiectând pe monitorul TV imaginea uriaşă a ochiului său înecat în lacrimi este absolut antologică. Construit din asemenea detalii cu mare forţă evocatoare, „Cameristele” se anunţă a fi un spectacol provocator, ce aduce în prim plan problematica identităţii, a fascinaţiei transferului de personalitate, a iluzoriului şi patologiei crimei, unul din momentele de vârf ale acestei stagiuni.
Fotografii de Nicu Cherciu
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
