Atapuerca – Burgos – Tardajos (33,8 km)
7 august. Buenos dias! Această zi a fost una de neuitat aşa că voi reda cele petrecute după însemnările „redactate” seara, în albergul din Tardajos, cocoţat în vârful patului, ferit de vântul fuerte care nu s-a oprit nicio clipă, întreaga zi. Să începem.
Am dormit bine în dormitorul IV, alături de patru italieni şi nemţoaica plinuţă întâlnită prima dată în parcul LaGrajera din marginea capitalei riojane. M-am trezit cu mult înainte de ora 5, am trecut la programul matinal obişnuit şi în drum spre dormitor am simţit un miros de pan tostado ce venea dinspre cocina unde o fată lua micul dejun. La ora 5 l-am trezit – conform înţelegerii din seara precedentă – pe Narciso (profesorul meu de „español”), apoi m-am pregătit de plecare. Am ieşit pe terasă spre a mă încălţa (lăsasem acolo aidoma celorlalţi pelerini, încălţările de drum) şi am încremenit când n-am aflat las zapatillas la locul lor! Să plec în papucii de baie era peste înţelegerea mea; după un minut de privit în jur am observat că dispăruseră aproape toate încălţările, fiind exclus ca pelerinii să fi plecat – în masă – şi să fi rămas doar noi, cei din dormitorul IV!
Trebuia căutată o altă explicaţie şi, apăsând pe clanţa unei uşi din preajmă pe care scria „privado”(adică în afara folosinţei pelerinilor), mi-a venit inima la loc. Încăperea era plină de încălţări, inclusiv ale mele, încălţări mutate în timpul nopţii la primele picături de ploaie căzute. Căutând o lămurire asupra identităţii celui/celor care au mutat, la loc sigur, zecile de perechi de încălţări am găsit două variante, ambele posibile (nu aveam pe cine să întreb la acea oră). Fie hospitalerii pe care respectiva stare de urgenţă i-a prins înainte de a părăsi albergul şi a se retrage spre casele lor, fie unul sau mai mulţi pelerini „noctambuli” au avut grijă de logistica întregii „formaţii / familii” peleriniste. Am mulţumit pentru acest ajutor „pe timp de intemperii” şi am finalizat pregătirile de plecare. Atmosfera fiind umedă şi la ora aceea (dovada fiind mesele de plastic de pe terasă, ude bine) mi-am pus pelerina galbenă, gen foaie de ceapă; m-a ajutat s-o trec peste rucsac un tânăr coleg de cameră italian, dornic şi el de pornire matinală, care apoi „a luat-o la talpă”, în bezna umezită.
La 5 şi jumătate – pe o ploaie măruntă – am părăsit albergul şi noi (Narciso şi cu mine). Totul a mers ca la carte, mai întâi prin satul adormit, apoi pe o potecă prin pădurea de la poalele muntelui pe care am început să-l urcăm (şi în care l-am „prins” din urmă pe tânărul italian). Am ajuns – toţi trei – într-o poiană aproape de (sau chiar pe) culmea muntelui (nu ne-am putut da seama de împrejurimi), o poiană cu o cruce mare de lemn, de unde ziua, pe timp senin, se văd în depărtare turnurile catedralei din Burgos. Aici/acolo (în poiana cu pricina) am făcut o pauză (prelungită nefiresc), semnele orientative practic au dispărut; vor fi fost ele pe undeva, dar în bezna dublată de o ceaţă deasă de tot nu am zărit nimic ajutător. Ne-am uitat (şi mişcat mai mulţi paşi) în dreapta, apoi în stânga, în faţă, în spate, dar degeaba. Adică nu, dintr-un tufiş a apărut un nou pelerin – mai scund şi mai copt – un italian ce pornise fără lanternă (!) din Agés şi ajunsese în poiana cu pricina. Grupul s-a mărit, eram patru acum (lost in space) şi într-un final – tot căutând o ieşire – am dat de un fel de potecă mai largă ce s-a transformat curând într-un drumeag în lungul unui gard de sârmă.
Şi dăi şi umblă şi orbecăie prin beznă (bătuţi şi de vânt) până s-au ivit în faţa noastră mai multe lumini roşii care semnalizau nişte umbre uriaşe!! Le-am apreciat (aşa şi erau) drept antene, alături de care se aflau nişte clădiri, în beznă şi ele, cu lumini de noapte; ne apropiem de ele, ne învârtim în jurul lor, dar nu apare nici ţipenie de om (dacă va fi fost cineva acolo, dormea zdravăn). La lumina lanternei consultăm harta şi surpriză (neplăcută): obiectivul în cauză nu era trecut pe hartă!! Panica s-a cuibărit, insidios, în sufletele noastre. Eram sus pe munte într-un loc neconsemnat pe harta de drum, iar Burgos părea mai departe ca niciodată. El se contura ca o lumină mare, dar palidă în stânga departe de tot, la orizont. Mi-am dat cu părerea că trebuie să o luăm la vale pe drumul asfaltat ce sfârşea la aceste antene, drum pe care erau aprovizionaţi (din lumea largă...) cei ce lucrau la această instalaţie, drum care avea o orientare aproximativă către Burgos. După mai multe minute de coborât în nas, pe mai multă lumină (naturală) s-a zărit jos în vale o aşezare!! Bucurie mare; ne-am liniştit şi am coborât vioi (panta era şi ea stimulatoare) până la şoseaua şi pueblo (satul) de lângă ea.
Ajungem la Ayuntamiento şi vedem că autoritatea publică în cauză privea comunitatea rurală din Rubena (9,77 km2, 200 loc.,2009), localitate absentă pe harta din ghid (altfel spus, eram în afara traseului). Această nouă provocare nu ne-a descurajat, şi am pornit prin sat în direcţia luminii pe care o zărisem mai devreme de pe munte. Se făcuse ziua, era puţin peste ora 7 iar pe străzi nimeni care să ne ofere vreo „indicaţie preţioasă”. Am luat-o – azimut Burgos – în lungul unei străzi care s-a dovedit una „înfundată”. Ni s-a părut neimportant acest detaliu aşa că am mers în continuarea ei (în afara satului, pe o potecă) până am dat de gardul unei autostrăzi pe care l-am sărit (italianul cel copt şi-a agăţat pantalonii, eu ajutându-l să depăşească obstacolul), apoi am mers cu mare atenţie în lungul ei (gata-gata să ne spulbere TIR-urile grăbite), am coborât de pe podul peste linia ferată gen AVE (în pregătire) Madrid – Hendaye (pe care ne deplasasem şi noi – eu şi Cornelia – cu mai multe zile în urmă) spre gardul care o delimita, gard pe care l-am sărit cu grăbire, dar şi cu mare atenţie. Am ajuns astfel la un drum de ţară (i-am zice dacă am fi în România) pe care ne-am continuat mersul în lungul unui râu până am ajuns la o şosea care ne-a introdus într-un spaţiu construit. Până acum „bănănăisem” timp îndelungat (aşa mi s-a părut) printr-un fel de no man’s land.
Bucuria a fost mare de tot, pentru că la intrare era placa „rutieră” cu însemnele „BURGOS”. Ne-am tras puţin sufletul şi am început să parcurgem acest cartier mărginaş, nou al Burgos-ului (aşa l-am crezut). Ne apare în cale o biserică veche, element care modifică percepţia spaţiului în care ne aflăm (adică nu este un cartier construit pe loc gol la margine de oraş). Bănuiala a fost confirmată de un localnic, un băiat ce avea ceva de lucru la o ţeavă în faţa unei case, şi care mi-a spus că ne aflăm în Villafria; pe harta consultată cu grăbire am dat de o Villafria (876 loc.,2009), localitate la vreo 10 km de centrul Burgos-ului. Trecuse de ora 8. Am sunat-o pe Cornelia care era deja în „El Parral”, în drum spre Tardajos; înseamnă că recepţionase SMS-ul trimis de mine ieri şi procedase în consecinţă. Nu mai aveam cum s-o ajung pe drum aşa că am continuat să merg, împreună cu Narciso şi italianul tânăr (cel mai în vârstă a rămas în urmă, mi-a spus că merge până la Santiago, aşa că ne vom mai vedea).
Am traversat satul cu aspect de urbanización şi am intrat în parcul industrial Villímar apoi în altul, Gamonal, unde în 2008 ne lăsase bulgarul din Cadrilater. Între timp ne-a ajuns din urmă un francez ce dormise pe „munte” şi reperase (cu prevedere) de cu seară laflecha amarilla, aşa că nu s-a rătăcit. S-a luat cu vorba şi la picior cu italianul, aşa că am rămas doar cu Narciso. Acesta, drăguţ, a repetat reţeta de tortilla, la cererea mea involuntară; i-am spus că am învăţat multe de la el, inclusiv reţeta de tortilla. Am reţinut acum, în plus, că după ce-l tai mărunt, cartoful trebuie uscat (într-un şervet) altfel uleiul încins sare pe tine. Am mers de ni s-a urât, todo recto; am trecut şi pe lângă sediul Guardiacivil atacat cu câteva zile mai înainte de o maşină capcană a ETA şi am ajuns în Plaza del Cid, în spatele statuii ecvestre a celui mai faimos dintre personajele burgalese, El Cid Campeador. Am oprit câteva minute pentru a fixa cu camera telefonului imaginea emblemă a Burgos-ului (alături desigur de catedrala gotică) şi pornind mai departe am trecut pe lângă Palacio de la Diputación (Palatul adunării provinciale Burgos) am ajuns în Plaza Mayor, am salutat vechile edificii mărginaşe ca pe nişte vechi prieteni (nu ne mai văzusem de un an!) şi pe strada – unde l-am văzut în alt camino (din 2006) pe Gerry olandezul – am ajuns la catedrală. Am privit-o din nou, era la fel de majestuoasă, de impresionantă, nemarcată de vremea destul de mohorâtă şi de zgomotul pe care-l scotea o instalaţie de sonorizare a unui spectacol promoţional (a nu ştiu ce?) „pe picior” de pornire. Ne-am tras sufletul, apoi ne-am fotografiat în trei – eu, Narciso şi pelerinul de bronz (cu anumite părţi ale corpului mai lustruite/lucioase) – asta cu sprijinul unei fete grăsulii „extrasă” dintr-un grup de pelerini aşezaţi lângă banca cu pricina.
(...)
Împreună cu Narciso (cu care am făcut schimb de adrese, se apropia momentul despărţirii) am mers la oficiul pentru pelerini aflat la parterul splendidei catedrale – pentru a consemna trecerea noastră prin Burgos – iar pe scări, afară, ne-am îmbrăţişat de rămas bun (i-am mulţumit încă odată pentru tot ce m-a învăţat) deoarece Narciso se întorcea acasă, cu trenul. Fetei de la oficiul pelerinilor i-am spus că am vizitat catedrala hace tres años şi că mă mulţumesc cu marcarea în credenţial a trecerii mele prin Burgos. Ar fi trebuit să o vizitez şi acum (catedrala o merită din plin) dar eram grăbit să ajung odată la Tardajos, unde locurile de cazare erau limitate (conform ghidului).
(...)
Diferenţa dintre un turist şi un pelerin este că primul are timp berechet pentru a sta mai mult într-o localitate, mai ales când are ce vedea, pe când al doilea are de parcurs zilnic o anumită distanţă care să-l apropie într-un timp rezonabil de ţinta sa, Catedrala din Santiago de Compostela. Şi-mi vine în minte întâlnirea de acum trei ani, în timp ce ne îndreptam spre fortificaţia (el Castillo) ce domină oraşul, azi obiectiv turistic important, întâlnirea zic cu o familie de conaţionali (patru persoane, inclusiv doi copii, adolescenţi) aflaţi în circuit prin Spania (şi probabil prin Europa, nu erau în grup organizat); povestindu-le motivul prezenţei noastre în acel loc şi ce mai aveam de făcut în continuare, unul dintre copii auzind că străbatem pe jos meleagurile hispanice ne-au întrebat că facem asta pentru că nu avem maşină? Altfel spus, turistul nu crede pelerinului!
Rămas singur, prima dată pe ziua de azi, am părăsit destul de repede şi piaţa catedralei (decibelii instalaţiei de sonorizare amintite deveniseră insuportabili) urcând escalera din partea de vest a minunăţiei gotice medievale, am traversat Plaza de SantaMaria (spre care se deschide principala intrare în catedrală) şi, pe lângă Mesón delCid, una din clădirile emblematice ale oraşului, azi un hotel-restaurant bine cunoscut, am intrat în traseul normal al pelerinilor. Deplasarea în continuare a presupus rearanjarea rucsacului, deoarece am plecat de la catedrală fără căciula – partea de sus a rucsacului – legată! Cum am aflat acest lucru? Ajungând în faţa bisericii „San Nicolás de Bari” şi aplecându-mă să-mi pun genunchiera am simţit o puternică lovitură în ceafă (!) provocată de „căciula” mobilă a rucsacului. Am remediat situaţia – verificând şi dacă nu am pierdut ceva pe drum (nu pierdusem) – şi am pus colchoneta în poziţie orizontală între rucsac şi căciulă.
Am avansat revăzând locuri şi clădiri cunoscute, pe traseul către parcul El Parral, unde până de curând s-a aflat cel mai mare dintre albergurile din Burgos. Am ieşit din partea veche a oraşului, prin Arcode San Martín (sec.13-14) – principala poartă de intrare în oraşul de odinioară înconjurat de ziduri – şi luând-o la vale am oprit aproape de supermercado „Mercadona” (loc al cumpărăturilor în scurtele sejururi burgaleze anterioare) la un bar unde am luat o cafea con leche şi mi-am mai tras un pic sufletul, oboseala începuse să se instaleze în organismul atât de încercat în orele precedente. Fiind un bar pentru fumători, cu câţiva clienţi „activi” am scurtat şederea (şi repaosul) şi am luat-o la picior. Ajung pe podul peste Río Arlanzón (Puente de Malatos, sec.12), pentru a cincea oară, şi îmi spun (şi înregistrez) că „ziua de azi a fost una de neuitat, de povestit şi nepoţilor nepoţilor mei!” apoi mă îndrept către parcul „El Parral”. Acesta este unul din parcurile renumite ale comunităţii burgalese, în care în fiecare an se desfăşoară partea „populară” (cu grătare, fripturi, bere, vin ş.a.) a celei mai importante serbări locale, „El Curpillos”, veche de aproape şapte secole (din 1331). Este vorba de celebrarea victoriei de la Las Navas de Tolosa (1212) în care regele Alfonso al VIII-lea, regelei Castiliei care a luat ca trofeu (simbolic) drapelul de luptă al lui Miramamolin (regele maur învins de trupele creştine), drapel ce se păstrează de atunci în monasteriodelasHuelgas, de unde o copie a sa este purtată în fiecare an într-o procesiune (militară şi civilă, oficială) pe străzile oraşului. Apoi are loc serbarea amintită în parcul „El Parral”. În continare o secvenţă burgaleză din camino-ul de acum trei ani, în care parcul amintit joacă un rol însemnat.
(...)
La intrare în Tardajos (12,80 km2, 843 loc., 2009) se află un monument recent, reprezentând harta Spaniei şi poziţia localităţii pe traseul milenar al camino-ului francés. Pe o bancă din apropiere – liberă la această oră – am aflat un recipient de plastic destul de corpolent – uitat de cineva – cu o soluţie antisolară, pe care o voi folosi în zilele următoare, apoi am trecut pe lângă o troiţă veche ce avea înscris pe ea anul 1703 (ce repede trece timpul...). Am întrebat doi localnici unde este albergul, ei mi-au spus a la izquerda, m-am dus la stânga unde dau peste un semn (săgeată) pe un colţ de clădire; o iau cam în direcţia arătată de el. Aprecierea mea a fost greşită, ajungând la marginea satului, moment în care am „slobozit” un fluierat, auzit de către Cornelia, ce se afla cam la vreo sută de metri mai în spate (interiorul satului), în preajma albergului. Distanţa până la alberg mi s-a părut mai lungă decât era în realitate, semn al oboselii acumulate. M-a întâmpinat Cornelia care nu se dumirea de ce acel semnal acustic, cunoscut, vine dintr-o direcţie „nefirească”(eu eram acum în spatele ei, dincolo de alberg).
Am schimbat impresii de drum (nu ne mai văzuserăm de două zile), iar Cornelia m-a familiarizat cu atmosfera albergistă; spălase deja nişte ţoale (spălătorul e în exterior) şi le pusese la soare (+vânt) şi a pregătit masa de prânz, pe care am luat-o pe terasa improvizată sub o salcie învecinată. Am recunoscut locul unde, în urmă cu doi ani am întâlnit-o pe Imelda, pornită pe camino pentru a se reface, după o decepţie sentimentală cauzată de un concetăţean de al nostru. A doua zi, atunci, vom petrece împreună mai mulţi km prin mesetă, ea fiind atrasă de vorbirea noastră românească, familiară ei. Mergând ea cam încet ne-am luat „la revedere!”, spunând că ne vedem la alberg dar ea a spus o vorbă memorabilă şi anume că „doar camino va hotărî când ne vom vedea”! Amintiri, amintiri...
Din volumul Camino de Santiago. Însemnări ale călătoriei mele, de Ion Nicolae, în pregătire la Editura Meronia
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
