Ce s-ar putea spune la sfârşitul acestei călătorii în care am străbătut – pe jos – mai bine de 800 de kilometri punând la socoteală şi unele abateri (nedorite) şi distanţele parcurse pentru cunoaşterea mai detaliată a unora dintre localităţile importante de pe traseu? Sunt şi multe şi puţine (de spus). Într-o formulare sintetică pot să spun că am pornit ca turist (şi geograf) şi am sfârşit (în bună măsură) ca pelerin (rămânând geograf). Am trăit o experienţă spaţio-temporală unică, similară, vreau să cred, cu acea vârstă de aur a omenirii în care nu este loc de răutate, invidie, neamprostie, în care lipsesc conflctele (nu şi disputele), în care descoperi în cel ce te ajunge din urmă sau pe care îl depăşeşti un semen, al tău, indiferent de origine spaţială, rasială, culturală. Să spun că de-a lungul acestui traseu am descoperit cu bucurie (de unde şi tristeţea care mă cuprinde la sfârşitul fiecărui camino, pe care l-aş dori fără sfârşit..) o nouă stare a materiei, rezultat final al melanjului (procentele sunt variabile, diferite de la o persoane la alta) între provocarea sportivă şi religiozitatea (presupusă a unui pelerinaj din păcate tot mai puţin prezentă, fără a lipsi, desigur), melanj la care contribuie şi competiţia „pacifică” între examinarea sinelui (pelerinajul a fost dintotdeauna o experienţă/acţiune individuală) analiza propriei existenţe, şi examinarea celorlalţi. Totodată, descoperi – într-o lume tot mai individualistă – solidaritatea între drumeţii având formaţiuni/moşteniri/backround-uri culturale dintre cele mai diferite, descoperi - şi pentru mine acesta a fost un aspect esenţial, profesional – un spaţiu european ce poartă amprenta umanizării sale milenare, cu elemente de referinţă, cultural-religioase, artistice aparţinând stilurilor romanic şi gotic (dar nu numai). Descoperi peisaje incredibile (nu doar ziua în amiaza mare ci mai ales dimineaţa devreme sau pe înserat), te „mişti” printre călugări benedictini şi cavaleri templieri (imaginaţia nu are margini iar stimulii nu lipsesc), străbaţi păduri de fagi, stejari, castani comestibili dar şi de eucalipţi, străbaţi câmpuri parcă fără sfârşit cu lanuri de grâu sau porumb unduind în bătaia vânturilor, suportând arşiţa sau ploaia binefăcătoare artificială (a uriaşelor instalaţii de irigaţii), printre legende şi miracole, toate astea conturând o experienţă unică, singulară numită simplu CAMINO.
Puente la Reina – Estella (22 km)
31 iulie Buenos dias! Am dormit bine; ne-am sculat la ora 5 fără 5 minute, am făcut bagajele langsam, langsam şi la 6 fără un sfert am părăsit albergul, după ce am luat un mic dejun frugal (pâine cu „caşcavea” de la prisoase). Părăsesc albergul cu o anume nemulţumire provocată de doi nătărăi: unul e cel cu muşchi (musculos) care ieri – la cazare – nu mi-a ştampilat credenţialul meu (ci doar pe cel al Corneliei), celălalt, eu, care nu am fost atent la mişcările acestuia; cine şi-ar fi putut închipui că un gest reflex precum înscrierea datei sosirii şi punerea ştampilei în credenţial îl poate părăsi pe hospitalerul de aici. Înclin să cred că era unul de „umplutură” (sau unul foarte nou). Acum, dis-de-dimineaţă, nu este nimeni care să îndrepte greşeala, aşa că n-am în paşaportul meu consemnată această şedere (deşi de plătit am plătit, nu am fost blatist!).
Pe răcoare, începem etapa trecând pe sub arcada ce uneşte biserica Crucifixului cu clădirea fostului alberg (azi pendinte de mănăstirea ordinului „Sagrada Corazón de Jesús Padres Reparadores”) şi apoi pe CalleMayor până la podul de la ieşirea din localitate. Mi-am pus lanterna de cap - să fiu luminos de la începutul zilei – lanternă care îşi justifică prezenţa acum când, la ieşirea din oraş, luminile acestuia au rămas în urmă.
(...)
Pe podul romanic, faimos, peste Arga am trecut încet, copleşiţi de semnificaţia şi istoria acestuia; înaintea noastră era un grup de vreo 7-8 pelerini, dar până a imortalizat Cornelia podul cu aura sa de mister căpătată la această oră matinală şi într-o linişte nefirească după „frământarea” stradală /comunitară de ieri, grupul a dispărut în beznă aşa că am rămas singuri. Dincolo de pod m-a cuprins o anume nelinişte deoarece mi se părea că drumul nu mai e acelaşi de acum trei ani. Aceasta pentru că din mintea mea se ştersese acel barrio (cartier) de dincolo de Arga, al cărui nume nu l-am reţinut nici acum. Inima mi-a venit la loc când am trecut pe lângă sola mare de ardei (cultură întâlnită în acelaşi loc la trecerea precedentă), după care drumul continuă în lungul râului, oarecum la orizontală (drum drept) până la depuradora. În apropierea instalaţiei respective, atât de utile oraşului (şi mediului) un semn de deviere provizorie ne-a trimis tot înainte până aproape de badland-uri. Apoi, pe un drum de tractor destul de uşor (comparativ cu vechiul traseu), abrupt prin plantaţia forestieră (pini şi alte specii), am ajuns la şosea aproape de satul Mañeru.
La intrare în Mañeru, (12,98 km2, 389 loc.,2009) facem o pauză de câteva minute, timp în care îmi rotesc privirea şi revăd badland-ul acela vărgat, striat, fotografiat acum trei ani. Cornelia „apelează” la odihna activă, adică sparge nişte migdale, culese ieri pe drum spre Muruzabal, eu rezumându-mă la consemnarea pe reportofon a impresiilor de moment (cu trimiteri la experienţa anterioară). Este ora 7 şi 12 minute şi soarele nu a ajuns încă la noi, în schimb pelerinii sunt tot mai mulţi. ¡Hola! şi ¡Buen Camino! sunt semnalizările vocale ce marchează trecerea „şirului” respectabil de pelerini. Un minigrup de trei nemţi (aşa i-am apreciat) - o pereche cu o domnişoară cam dolofănică, nu e nimic neobişnuit la nemţi (îmi zic) – face o pauză lângă noi, fata fiind curioasă să vadă ce face Cornelia cu piatra. Oprirea s-a dovedit profitabilă pentru ea, Cornelia oferindu-i un miez de migdală plăcut la vedere şi la gust (dovada - Thankyou-ul pronunţat admirativ înainte de a o lua din loc spre a-i ajunge din urmă pe ceilalţi doi membri ai „echipei” ad-hoc). Constat că-mi revine exprimarea în rime, semn clar că sunt pe deplin integrat în atmosfera caminantă!
Pornim şi noi la drum şi intrăm în sat, unde ne întâmpină (prima impresie contează, nu?) o casă pe stânga, frumoasă, purtătoare de blazon. Mergem pe CalleSanMiguelAldea, foto o fântână, puţin mai jos de casa cu blazon. Ajungem într-o piaţă cu havuz (un bazin) unde scrie „Mañeru 2004”. Drumul continuă pe CalledelaEsperanza (ce frumos spus) ajungând în PlazadelosFueros, piaţa principală a localităţii, cu Casa consistorial cu bănci şi dale (practic fără vegetaţie, abia acum sunt puşi vreo 4-5 pomişori pe o latură a pieţei (se vor face şi ei mari, fără îndoială!). În continuare mergem pe CalledeMediodia preţ de o clădire, două, după care o luăm la dreapta şi ajungem pe CalleForzosa! („forzoso”– neapărat, obligatoriu, necesar) şi apoi pe CaminodeSantiago. Un anunţ, cuidado con el perro! semnalează prezenţa celui mai bun prieten al omului de o manieră diferită decât cea de acasă. Apoi am ieşit din sat, suntem încă în umbră; soarele îl văd pe nişte coline cam la vreo 500 m în stânga dar în curând va veni şi peste noi. Ne apropiem de cimitirul local (râd şi îi spun Corneliei „până la al nostru mai e, sper cât mai mult!”).
În arătura din dreapta, curată, fără pietre (precum cea de lângă Muruzabal, întâlnită ieri) văd cum solul este de un roşu neobişnuit (aidoma culorii roşu englezesc din pictură, îmi spune Cornelia); îi urmează o solă de viţă de vie, prima dintr-un şir consistent pe lângă /printre care vom trece azi. O imagine frumoasă spre satul următor, Cirauqui cocoţat pe o culme, în fundal fiind munţii aceia cu aspect de faleză albă, luminată acum de soare (sunt munţii pe care-i vedeam ieri din pasul AltodelPerdón). Ajunşi în preajma satului, observ în stânga, sus pe deal, lângă cimitir (vatra celor morţi) două pietre mari (aidoma unor dolmene). Nu ştiu ce e cu ele, aşa că privirea alunecă în dreapta către vatra celor vii, satul având o poziţie splendidă, dominând spaţiul din jur. O rog pe Cornelia să imortalizeze această imagine (cu mine în prim plan) fapt împlinit fără mofturi.
La ora 8 fără 5 minute am intrat în Cirauqui (41,47 km2, 400 loc., 2009) în plin soare. Constat că magazinul la care am făcut cumpărături, acum trei ani (când patronul mi-a dat iniţial restul la 10 euro, deşi hârtia mea era de 20 de euro; vezi caseta următoare) este închis. Ne latră – nu prea tare – un căţel. Intrăm pe CalleCaros şi urcăm după ce alţi doi căţei, unul cu aspect de vulpiţă ne-au lătrat şi ei (de întâmpinare).
Urcăm pieptiş, pieptiş „că satu-i cocoţat”, trecem pe lângă o casă cu blazon (foto cu mine, cu picioare cu tot, o performanţă pentru Cornelia), apoi pe lângă albergul privat Maralotx (nu e cazul să oprim acum, poate la anul!) şi ajungem în PlazadeAyuntamiento de unde ieşim printr-un fel de tunel / pasaj încastrat într-o clădire din piaţă (semnalat cu săgeata galbenă). Apoi, prin CalleMayor ieşim din sat, coborând spre drumul roman autentic (calzada romana), timp în care a trecut pe lângă mine o pelerină bondoacă cu voce groasă (cf.¡hola! captat de reportofon).
Am mers mai departe, am traversat şoseaua naţională (N 111) pe un pod şi ne-am continuat drumul pe dreapta acesteia, şi după un timp am trecut pe un nou sector antic (marcat în ghid calzadaromana) al camino-ului, sector ce include şi un pod cu o bornă în mijlocul său. Imediat ne-au depăşit patru spanioli, un adult şi trei adolescenţi, care-l cunoşteau pe Oscar şi ne-au spus că acesta e mai în spate cu prietenul lui (catalanul cel cărunt). Ne-am urat reciproc Buencamino! Apoi ei au urcat panta în viteză, stârnind admiraţia noastră („parcă mâncau foc!”). Ne continuăm şi noi drumul, în regim normal, în vârful pantei consemnând un element de reper permanent, o bornă cu înscrisul Lorca 4 km şi un altul temporar, o gireadă de paie înnegrite de ploaie (sunt de anul trecut).
(...)
Acum drumul este oarecum la orizontală, în stânga mirişte, în dreapta o plantaţie de măslini, vechişoară, cu exemplare contorsionate; dincolo de ea se vede viţa de vie. Am ajuns la 9 fix la pasajul de sub autostrada A12, Cornelia scoate bomboanele eucaliptoase, iar mie îmi vine să plâng şi nu ştiu de ce, că motiv n-aş avea. După un moment de reflecţie cred că am găsit răspunsul corect: soarele puternic care pătrunde prin lateralul ochelarilor mei speciali cu umbral (nu total). Surpriză, trecem RíoSalado pe un pod inaugurat în februarie 2007 şi cu un aspect romanic (old fashion); se vede sărătura pe margine. Drumul în continuare se continuă cu o porţiune modernizată de urcuş, care acum trei ani era dificilă bine, mai ales pentru biciclişti („mai şti cum şi-au rupt italienii ăia bicicletele pe aici? Cornelia: da!”). Deci drumul este betonat, o nouă facilitate pentru pelerinii biciclişti (mai ales). În stânga o plantaţie de măslini care era şi atunci. Am fotografiat mai înainte o casă veche, cu o bucată din canalul suprateran Alloz, (n.i. sunt anunţate, la un moment dat o monasterio şi un embalsedeAlloz) şi o casă tipică, cu olane. Podul respectiv se înscrie în traseul tradiţional, romanic al camino-ului iar la capăt tunelul pe sub autostradă a fost refăcut de o manieră „romană” şi el (bucăţi, plăci de piatră încastrate..), totul cu aspect de vechi deşi este foarte nou.
Începem un urcuş pe stânga şoselei locale care ne-a stors de vlagă la capătul căruia, la ora 10 fără 25’ intrăm în Lorca (41,43 km2, 140 loc., 2009). Traversăm localitatea, consemnând pe reportofon şi unele repere toponimice. Cornelia face o fotografie, iar eu mă opresc puţin în faţa bisericii - foarte frumoasă - care trebuie şi ea pozată („a pozat-o mama”, pot să închid reportofonul). Iglesia de San Salvador (acesta este numele bisericii) este ridicată după 1150 în stil romanic, cu modificări din secolele următoare (între ele altarul principal renascentist, sec.16, clopotniţa şi intrarea principală, sec.20). Avansăm pe CalleMayor, purtând o discuţie cu Oscar (barcelonezul, ne-a ajuns din urmă), apoi o altă discuţie (de un alt fel) cu un căţel („ce faci tu mă paznicule mic?”, zic eu, iar Cornelia este şi ea în admiraţie, „vai ce frumos e!”), dar amândoi suntem surprinşi de ineditul situaţiei – un câine mic de tot („o stârpitură”) „de veghe” la o poartă uriaşă! Ajung în PlazaMayor, unde e şi o fântână. Anterior am pus ştampile /sellos într-un bar, unde am fi vrut să bem o cafea, dar se fuma aşa că am lăsat „băutura” pentru mai târziu. Pe o latură a pieţei remarc o clădire frumoasă, mare, cu blazon cu anul 1882 (”nu-i chiar aşa veche” zic uşor dezamăgit). Tot în piaţă e amenajat (din 1998) un fronton pentru pelotă. Printre pelerinii „în repaus” îi zărim pe Juan Carlos şi Maider (navarrezii de la Eunate) care ne-a spus că au dormit în PuentelaReina la un alberg particular („El Apostol Santiago”, 8 euro de persoană, piscină ş.a.).. şi că azi se vor opri dincolo de Estella (n.i. s-au oprit la Aegui). Curios apropo de nume/antroponime, am aflat că Maider este un nume basc. Apoi, cu ¡Hola! şi ¡Buen camino! ne-am urnit din loc. Dacă ne vom revedea asta doar drumul o va hotărî (vorba Imeldei, colega noastră de camino de acum doi ani).
Din volumul Camino de Santiago. Însemnări ale călătoriei mele, de Ion Nicolae, în pregătire la Editura Meronia
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
