Ziarul de Duminică

Când se vor sătura românii de propagandă? (III). Cultul conducătorului/ de Călin Hentea

Când se vor sătura românii de propagandă? (III)....

Autor: Calin Hentea

07.03.2014, 00:06 347

Începând din anii '30, două teme propagandistice au început a le fi inoculate românilor: cea a cultului personalităţii conducătorului aflat la putere şi cea a datoriei şi a sacrificiului de sine (bunăstare, muncă, avere, viaţă) cerut pentru Binele viitor al neamului, prin unirea tuturor în jurul respectivului conducător. Aceste două teme de propagandă au străbătut neştirbite toate regimurile politice pe care le-a cunoscut România de atunci şi până în prezent, fiind susţinute, în esenţă, prin aceleaşi metode şi tehnici. Ele continuă să producă cu succes efecte, bântuind imaginarul majorităţii românilor cu şcoală mai puţină.

Prima temă majoră, cea a cultului personalităţii conducătorului providenţial s-a dezvoltat succesiv în beneficiul şi prin sponsorizarea de către numiţii: Carol al II-lea, Corneliu Zelea Codreanu, Ion Antonescu, Iosif Vissarionovici Stalin, Gheorghe Gheorghiu Dej şi Nicolae Ceauşescu. Deloc întâmplător, toţi aceştia au întrunit, fiecare în parte şi în grade diferite, caracteristicile de bază ale unui dictator. Atâta timp cât s-au aflat în fruntea statului ori au deţinut o poziţie de frunte în vremelnicul panteon politic, ei şi-au însuşit, la superlativ, toate calităţile şi capacităţile necesare pentru a fi putea fi adulaţi de mase la modul fanatic. De pe acest piedestal ei au condus discreţionar ţara, care le datora, în concepţia lor, nu doar supunere necondiţionată, dar şi o recunoştinţă fierbinte. Astfel, Carol al II-lea a fost „Brâncoveanu al culturii româneşti”, „Rege al Muncitorilor”, „depozitar al idealurilor naţionale”, în timp ce viitoarea sa victimă, Corneliu Zelea Codreanu, era deificat de către legionari sub apelativul „Căpitanul”, care promitea „o Românie mândră ca soarele sfânt de pe cer!”, în timp ce camarazii săi martiri din Mişcarea legionară primiseră supra-denumiri cu valenţe mistice: „Nicadorii”, „Decemvirii”, „Văcăreştenii”, „Răzbunătorii”. Ion Antonescu, prin formaţia sa de militar, a fost ceva mai sobru şi rezervat, dovadă fiind cele două apelative oficiale ale sale „Mareşalul” şi „Conducătorul statului”. A acceptat totuşi ca propaganda oficială să spună despre el că a fost „făcut de Dumnezeu din piatră şi fulger” sau că prin rolul său mesianic, providenţial, pentru neamul românesc, a reprezentat un „Catone inadaptabil spiritului demoralizant al mediului politic” şi un „ziditor de Ţară (şi lume nouă) şi împlinitor de drepturi”. Pe de altă parte, oricât de puternice i-ar fi fost simpatiile legionare şi implicit resentimentele antonesciene, Mircea Eliade nu ar fi putut nota, fără nici un temei, în jurnalul său portughez, în iulie 1942 (aşadar, înainte de dezastrul de la Stalingrad): „Nu mă aşteptam ca mareşalul să fie atât de puţin popular. În ceea ce priveşte pe Ică, cred că nu l-a întrecut nimeni în România în impopularitate”. Era vorba despre acelaşi Mihai Antonescu, vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri şi ministru al Propagandei Naţionale, care scrisese în septembrie 1941 (simultan cu căderea Odessei) într-o broşură de buzunar destinată soldaţilor: „A trăi pentru Mareşalul Antonescu este o datorie. A muri pentru Mareşalul Antonescu este o onoare”.

De fapt şi Mircea Eliade a făcut propagandă pentru ţara sa, dar în străinătate, în anii când era angajat al Ministerului Propagandei Naţionale la Ambasada României din Lisabona, capitala Portugaliei neutre, condusă de dictatorul Antonio Oliveira Salazar. Volumul lui Eliade, „Românii, latinii Orientului”, scris la Lisabona în anii războiului mondial, destinat opiniei publice portugheze, ocolea cu eleganţă şi măiestrie toate aspectele defavorabile din istoria românilor (dar şi tradiţionala, dar devenită incorectă politic alianţă cu Franţa a României) şi susţinea acele mituri şi teze eroic-pozitive, capabile să atragă simpatie şi susţinere, precum cea a auto-sacrificiului românilor din cele trei mari voievodate pentru „apărarea civilizaţiei şi creştinătăţii latino-occidentale contra ameninţărilor turanico-slave. (...) În acest timp, Occidentul a avut răgaz să-şi vindece rănile şi să se întărească, pregătind astfel viitoarea hegemonie europeană”. Cazul lui Eliade nu a fost deloc singular: mulţi români din acea perioadă, pentru a supravieţui, au fost nevoiţi să se adapteze imperativelor ameninţătoare şi coercitive ale vremurilor, oscilând între o anumită atitudine publică impusă şi o convingere interioară diferită, chiar opusă. La fel avea să se întâmple şi în următorii 45 de ani.

În 1944-1945 Ana Pauker, Vasile Luca şi Gheorghe Gheorghiu Dej erau doar nişte „neica nimeni” în conştiinţa publică românească şi, de aceea, până la consolidarea puterii comuniste în România, în locul lor a fost adulat Stalin. În România populară, cultul personalităţii dictatorului sovietic a cunoscut până la moartea sa aceleaşi cote aberante precum în toate celelalte state aflate sub dominaţia URSS. Circa şapte milioane de români au participat între 6 şi 9 martie 1953, nu neapărat toţi fiind aduşi cu forţa sau ameninţarea, la mitinguri şi adunări funerare de venerare, într-o manieră religioasă, a lui Stalin. S-au găsit printre aceştia destui fanatici, idioţi-naivi sau pur şi simplu oportunişti spălaţi pe creier care să plângă în hohote moartea „Tătucului”, cam la fel cum aveau să se comporte nord-coreenii, în proporţie de masă, la moartea lui Kim Ir Sen sau Kim Jong Il. Abia după ce Hruşciov a demolat, în 1956, icoana stalinistă, Gheorghiu-Dej, ajuns unic stăpân în România, a putut să permită practicarea, în forme relativ moderate, a cultului personalităţii sale, deşi în cercuri restrânse fostul muncitor electrician continua să fie numit cu ostilitate „Ţiganul” sau cu o condescendentă familiaritate „Ghiţă Dej”. În acest timp, portretul său figura la loc central în toate încăperile publice sau manifestaţiile de masă. Oricum, spre deosebire de Stalin, Gheorghiu-Dej era român get-beget, adică un „tătic de-al nostru”.

În ceea ce-l priveşte pe Nicolae Ceauşescu şi cultul personalităţii sale, la pachet cu cel al Elenei, acesta a făcut obiectul a numeroase analize şi studii tocmai datorită dimensiunii şi efectelor sale pe termen lung. Poate într-o măsură mai mare decât la predecesorii săi, cultul personalităţii lui Nicolae Ceauşescu a beneficiat în amplificarea sa până la absurd de participarea activă a foarte multor români (în afară de Adrian Păunescu, Corneliu Vadim Tudor sau Dumitru Popescu „Dumnezeu”) care, pe tot parcursul „Epocii de aur”, fie au luat cuvântul şi apoi au aplaudat frenetic, fie au scris, cioplit, pictat, filmat, redactat, recitat, compus, cântat ode dedicate premăririi „celui mai iubit fiu al patriei”. Mulţi, mult prea mulţi români fără să fi fost constrânşi sau obligaţi în mod direct să facă acest lucru, s-au grăbit să adauge şi ei, entuziaşti, o cărămidă la eşafodajul „Geniului Carpaţilor”, fie din oportunism sau din lăcomie (să prindă o fărâmitură din festinul puterii), fie luaţi de val, din prostie sau inconştienţă. Lor li s-au adăugat un număr, nu tocmai mic, de naivi şi creduli autentici.

Cu toate că, începând din anii '30 şi până în prezent, analfabetismul în masă al românilor a scăzut constant, iar gradul de educaţie şi şcolarizare a crescut atât în zonele urbane, cât şi în cele rurale, ceea ce a antrenat inevitabil şi un spor al maturităţii politice şi civice, fiecare dintre toţi aceşti dictatori adulaţi oficial a avut adepţii săi sincer înfocaţi, nu numai pe timpul cât s-au aflat la putere, dar chiar şi după pierderea autorităţii asupra ţării sau dispariţia fizică. Citind presa interbelică sau de război, urmărind cu oarecare detaşare jurnalele cinematografice de actualităţi, iar ceva mai târziu transmisiunile în direct ale televiziunii, aproape că sare în ochi (chiar dacă ştim că imaginile erau atent selectate la montaj) acea voluptate cu care mulţi români au luat parte exaltaţi la cultul personalităţii lui Carol II, Zelea Codreanu, Antonescu, Stalin, Dej, Ceauşescu. 

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO