Ziarul de Duminică

Când se vor sătura românii de propagandă (V). Nesaţ propagandistic/ de Călin Hentea

Când se vor sătura românii de propagandă (V). Nesaţ propagandistic/ de Călin Hentea

Autor: Calin Hentea

21.03.2014, 00:05 131

Obiceiul neostoit al românilor de a consuma propagandă a fost continuat în primii ani de după evenimentele din decembrie 1989 printr-o participare masivă la mitinguri politice de protest, prin devorarea zilnică a comentariilor politice din ziare şi reviste, în condiţiile inexistenţei, pe fond, a oricărui spirit sau culturi civice. Era vremea sloganurilor din categoria „Nu ne vindem ţara!” şi „Jos comunismul!”. Tot atunci românii invocau cu obstinaţie „Unitatea”, cu aceeaşi conştiinţă a absenţei acesteia cu care este astăzi invocată unitatea (prin diversitate) a Europei. Ulterior, nesaţul românilor, verzi sau de orice altă culoare, pentru propagandă a fost satisfăcut prin consumul excesiv şi până la ore târzii din noapte al talk-show-urilor de televiziune pe meschinele subiecte de scandal ale zilei. Pasiunile politice ale românilor continuă să fie alimentate de propaganda partidelor, a liderilor acestora, care utilizează în mod ostentativ posturile de televiziune afiliate lor sau blogurile personale. Desigur, clişeele propagandistice folosite de politicienii celui de-al treilea deceniu postdecembrist sunt altele decât cele din primul, dar la fel de patriotard-populiste şi găunoase, în timp ce pe forumurile diferitelor site-uri sau publicaţii este încurajată şi speculată nevoia instinctuală, irepresibilă a românului de a-şi afirma sus şi tare micul şi vigurosul său punct de vedere, fie şi într-o totală necunoştinţă de cauză faţă de tot ceea ce i se serveşte în spectacolul mediatic. Este şi aceasta o perfidă supapă de eliberare a tensiunilor sociale, a dezamăgirilor politice. În acelaşi timp, reprezentanţii instituţiilor statului român post-decembrist promovează cu o încrâncenare demnă de o cauză mai bună o imagine despre sine a românilor excesiv favorabilă orgoliului pesonal al fiecăruia, chiar dacă aceasta este mult în afara realităţii. Vorbind numai de bine despre românii de la care aşteaptă votul lor orb, exploatând beneficiile ieftine şi sigure ale discursului demagogic şi gratifiant, trecând sub tăcere aspectele negative, acoperite prin vorbe mieroase şi goale, liderii politici din fruntea acestor instituţii au contribuit la perpetuarea vulnerabilităţilor naţionale.

Armata nu este singura dintre instituţiile statului specializată în vorbirea triumfalistă, cu pretenţii de obiectivitate şi principialitate absolută, dar numai de bine. Problema stresului post-traumatic al militarilor români care se întorc după misiuni de câte şase luni în teatre de operaţii dificile (Irak, Afganistan) este doar unul dintre cele mai recente exemple, provenind tocmai din tema cu care oficialii militari români se fălesc cel mai tare. O anchetă a unor jurnalişti (Florin Negruţiu şi Alina Matiş) de la ziarul „Gândul” din 2013 a evidenţiat faptul că, în mod cu totul inexplicabil, armata română este singura dintre toate cele membre NATO în care firescul stres post-traumatic nu a fost diagnosticat ca atare la propriii militarii. Stresul post-traumatic apare în mod firesc nu numai după o misiune de luptă în care militarul a fost confruntat cu situaţii dramatice, cumplite, dar şi după implicarea într-un accident traumatizant sau după decesul unei persoane apropiate. Psihologii militari au venit cu explicaţia că ai noştri ar fi „mai tari decât americanii” sau că programul de pregătire psihologică ar fi extrem de performant. O explicaţie mult mai plauzibilă ar fi aceea că românii consideră ruşinos şi dezonorant a avea probleme psihice (cele mai multe fireşti şi tratabile), fiind încurajaţi de mediu să-şi ascundă suferinţele şi devierile reale existente, şi care uneori se acutizează din această cauză (cazul sinuciderii în timpul misiunii din Irak a caporalului Lili Dobre). Totul se datorează unui orgoliu exacerbat cultivat insistent într-un mediu cazon ce promovează afişarea unei false imagini despre sine şi ascunderea rănilor psihice, considerate ruşinoase, în baza unei mentalităţi primitive, de iz feudal. Dar care persistă.

După o perioadă de aparentă apatie, un neaşteptat, dar puternic, puseu consumist de propagandă a fost semnalat la români în tot cursul anului 2012, începând cu manifestaţia redivivus din Piaţa Universităţii din ianuarie, trecând prin controversatul referendum de demitere a preşedintelui Traian Băsescu din iulie şi terminând cu alegerile locale din iunie şi cele generale din decembrie. Din 1990-1991 (vremea mineriadelor) încoace nu s-a mai produs şi consumat în masă atâta propagandă precum în acel an ce a răscolit pasiunile românilor, a generat patimi, convingeri înverşunate şi neclintite, a eliminat nuanţele şi jumătăţile de măsură, totul rezumându-se la radicala întrebare „Eşti băsist sau antibăsist?”. Problema băsismului amintea de stalinismul anilor '50, atunci când comuniştii ameninţau cam la fel: cine nu era cu ei, era împotriva lor. Este dificil de etichetat drept imparţial politic vreun organ de presă mioritic din 2012, deoarece toate s-au poziţionat făţiş sau cu oarecare decenţă într-una dintre cele două tabere. Cancelariile occidentale au fost antrenate fără nici o jenă în brânzoveneasca încleştare politică de pe malurile Dâmboviţei. La fel ca şi în Franţa sfârşitului de secol al XIX-lea, în vremea aprinselor confruntări pe tema scandalului Dreyfus, nu era masă de familie sau întâlnire cu pietenii la o bere, unde românii să nu ajungă să se certe pe subiect băsist, îngurgitând cu sete, una după alta, halbele înspumate de propagandă. Aceste discuţii se purtau în condiţiile în care, potrivit Institutului Naţional de Statistică, mai mult de jumătate dintre românii anului 2012 nu aveau duş şi toaletă în casă, ceea ce spune enorm (şi nu de bine) nu doar despre nivelul de igienă şi sănătate al poporului, cât şi referitor la gradul său de educaţie şi civilizaţie.

Media românească a ajuns în îngrijorătoarea situaţie de a nu mai putea fi socotită drept independentă, deoarece cvasimajoritatea instituţiilor de presă sunt evident ferm angajate politic şi susceptibile a fi susţinute financiar pe căi mai mult sau mai puţin oculte. În acelaşi timp calitatea intelectuală, cea culturală lipsind aproape cu desăvârşire, a discursului jurnalistic a coborât adesea la limita inferioară a bunului simţ, adâncind criza morală a întregii societăţi. Spre exemplu, emoţia generală şi revolta justificată produsă de accidentul aviatic din munţii Apuseni din ianuarie 2014 ce a pus în evidenţă fragilitatea instituţiilor de urgenţă ale statului, a fost rapid înlocuită printr-o jenantă exploatare politică a dramei, pentru a fi urmată de o şi mai ridicolă agitaţie pe tema cenzurării sub stigmatul a trei de X de către CNC a părţii a doua a filmului „Nymphomania”, produsul pseudo-artistic eşuat al unei minţi bolnave (regizorul danez Lars von Trier), elogiat emfatic sub semnături ce probabil că ascund, la rândul lor, alte traume psihice şi frustrări interioare. Aşa încât, atunci când românul anului 2014 deschide un anumit canal de ştiri sau paginile unui ziar (atâtea câte mai sunt) ştie precis ce fel de informaţii selectate anume va citi, care va fi tonul şi subiectul dezbaterilor sau al comentariilor, cine pe cine susţine sau înjură, cu o patimă sinceră sau retribuită corespunzător. Nici o surpriză de opinie sinceră, liberă, competentă nu mai este, decât arareori, cu putinţă. Dar şi atunci când acea rara avis se face auzită, ea nu mai poate fi decât cu greu recunoscută ca atare în corul asurzitor al gâştelor mediatice de pe malul Dâmboviţei.

La întrebarea „Când se vor sătura românii de propagandă?”, un răspuns onest ar fi: „Nu prea curând”. Pentru a se elibera de drogul propagandei, românul trebuie să se întoarcă la munca şi la meseria sa (oricare ar fi aceea) bine făcută şi împlinită, renunţând cu desăvârşire la nenorocitul de „Merge şi aşa.” Această opţiune i-ar consuma mult mai benefic timpul şi energia disponibilă. Iar puţinul de timp şi energie care i-ar rămâne, ar trebui să-l dedice studiului autodidact (pentru că educaţia ultimilor decenii a fost mai mereu corigentă) şi nu consumului de vorbe goale risipite sau îngurgitate. Pentru că nu doar consumul excesiv de zahăr, sare şi alcool dăunează grav sănătăţii, ci şi bulimia retorică. Românul trebuie să se obişnuiască a-şi afla şi a-şi recunoaşte limitele sau neputinţele, pentru a le putea eventual depăşi, iar dacă nu, să admită simplu şi cu demnitate „Nu ştiu”, sau să spună  „Te rog, ajută-mă”. Doar atunci când societatea românească va restabili şi accepta ierarhii autentice ale valorilor în fiecare domeniu, o selecţie şi o promovare cinstită a acestora şi nu pe bază de fidelităţi politice sau mafiote, ea va putea să-şi regăsească identitatea, adevăratele interese, stabilitatea şi liniştea pe care şi le doreşte atât de mult. Abia atunci românii vor deveni insensibili sau indiferenţi la demogogia şi populismul politicienilor şi vor putea cântări atent doar faptelor acestora. Abia atunci românii nu vor mai putea fi minţiţi şi duşi cu vorba dulce atât de uşor. Abia atunci românul se va putea dezintoxica de propagandă. Dar până atunci...              

 
AFACERI DE LA ZERO