Ziarul de Duminică

Când se vor vindeca românii de propagandă? (I) Festivisme la început de veac/ de Călin Hentea

Când se vor vindeca românii de propagandă? (I) Festivisme la început de veac/ de Călin Hentea

Autor: Calin Hentea

21.02.2014, 00:05 190

Anul 2014 este pentru români un an dublu electoral, europarlamentar şi prezidenţial. Deja valurile propagandei încep să se reverse pe plajele mediatice. Imediat ce îngheţul firesc al iernii se va domoli este de aşteptat ca temperaturile propagandistice să crească nu doar pe malurile Dâmboviţei, ci şi ale Milcovului sau Someşului. De aceea, cred că o mică excursie în trecutul nostru propagandistic imediat nu ar fi lipsită de interes. Textul face parte dintr-un volum de eseuri „Enigme ale propagandei povestite incorect politic” căruia autorul îi caută încă un editor.

*

*     *

Nu cred că românii se vor sătura vreodată de propagandă, indiferent în ce formă le va fi servită ea. Cum nici alte naţii nu o vor face, din aceleaşi bune şi simple motive: ca individ îţi trebuie o mare tărie de caracter, o foarte solidă cultură şi repere existenţiale puternice pentru a rezista ispitei de a te lăsa linguşit, tămâiat, flatat, aburit, gratificat, alimentat de acele vorbe şi imagini care-ţi colorează viaţa şi-ţi îmbracă gândurile într-un mod atât de atrăgător. Raţiunea, judecata rece nu au ce căuta în acest ferment alimentar al sufletului omenesc prezent în toate bucătăriile spirituale ale societăţii omeneşti contemporane. Întrebarea care se poate pune este dacă românii, spre deosebire de alte neamuri, au o sensibilitate, un apetit sau o angoasă mai aparte faţă de propagandă sau nu.

Cam de un secol încoace, adică dinainte de Primul Război Mondial, românii se hrănesc zilnic cu propagandă. Dimineaţa, sorbind cafeaua cu ziarul în faţă; la prânz, la o bere pe terasă, flecărind chestiunea zilei; seara, îngurgitând, la un spriţ lung, politica ţării. În ziare, cafenele, berării, locante de tot felul, la radio cu galene sau tranzistori, apoi la televizor şi, în sfârşit, pe net, românul a fost un consumator fervent nu atât de reclamă comercială, precum americanii, ci mai ales de scandal şi bârfă, toate politice. Timp de o sută de ani, românul verde, ulterior roşu sau portocaliu, s-a hrănit cu propaganda politică la propriu şi la figurat, asigurându-şi astfel adrenalina zilnică. Îmbibaţi, intoxicaţi, însetaţi, avizi, repulsivi, dornici, îndrăgostiţi, bolnavi de propagandă.

Totul a început pe un ton triumfalist, de exaltare linguşitor-festivă şi patriotardă ce va fi regăsit drept o notă caracteristică a propagandei româneşti pe tot întinsul secolului al XX-lea. Între 19 iunie şi 23 noiembrie 1906, în proaspăt construitul (arhitect Eduard Redont) parc Carol I din Dealul Filaretului din Bucureşti a fost deschisă „Expoziţia Generală Română, cu prilejul celor 40 de ani de domnie glorioasă a M.S.R Carol I”: inaugurarea Palatului Artelor, ceremonii fastuoase, panglici şi ghirlande multicolore, discursuri sforăitor-entuziaste, fracuri, umbreluţe şi jobene, vizite la nivel înalt, nababi, presă naţională şi internaţională elogioasă, cheltuieli uriaşe, bătăi cu flori la şosea. Existau, fără îndoială, în 1906, puternice şi autentice temeiuri pentru ca cel puţin o parte dintre români şi opinia publică să se mândrească cu evidentul progres economic, politic şi cultural al micului regat care în cei 40 de ani de domnie a Hohenzollern-ului îşi câştigase independenţa (1877-1878), îşi ridicase statutul internaţional (1881 - proclamarea Regatului), se modernizase, aflase ce înseamnă o viaţă politică. Dar... la nici trei luni după ce ministrul Agriculturii, Domeniilor, Industriei şi Comerţului, Ioan N. Lahovari, declara emfatic, la închiderea expoziţiei, că aceasta reuşise să le arate cu succes străinilor şi românilor ce fusese odinioară România şi ce devenise, într-un sat din „fundul Moldovei” (sic!) cu nume emblematic - Flămânzi - avea să izbucnească la 21 februarie 1907 o sângeroasă răscoală ţărănească, cu un puternic iz feudal, ce va scutura din temelii statul român. Propaganda festivă din urmă cu doar câteva luni a fost făcută praf, mândria naţională s-a transformat în panică naţională (manifestată prin refugieri precipitate şi îngrozite de la moşiile de la ţară în marile oraşe), uniformele de gală ale armatei au fost schimbate cu ţinuta de campanie, iar salvele de tun s-au tras cu muniţie de război. Chiar dacă răscoala ţăranilor a avut adânci cauze sociale şi economice autohtone, dramaticele evenimente petrecute în 1907 au fost iniţiate şi stimulate în rândul ţăranilor de mai multe campanii de propagandă, începând cu cea socialistă, continuând cu cea rusească - ambele anti-dinastice, incitatoare la revoltă, şi terminând cu oneros-meschinele manevre sau discursuri politice interne care au lovit puternic Regatul Român. Mai mult decât atât, confiscând ideologic Răscoala din 1907, propaganda comunistă s-a servit de minune de ea timp de peste patru decenii în scopul demonizării odiosului regim burghezo-moşieresc, istoriografia dejist-ceauşistă (inclusiv manualele şcolare) transformând peste noapte cei 11.000 de ţărani arestaţi în 1907 în 11.000 de ţărani asasinaţi...

Peste nici şase ani, în timpul Războaielor balcanice din 1912-1913, acelaşi Regat Român avea să se afişeze, poate prea emfatic, drept o semnificativă putere regională garantă a păcii în Balcani, zonă numită, (nu doar atunci), „butoiul cu pulbere al Europei”. În Primul Război Balcanic România a stat deoparte, în timp ce Serbia, Muntenegru, Bulgaria şi Grecia învingeau Turcia, iar în cel de-al Doilea, Bucureştiul a mobilizat armata care a trecut Dunărea împotriva Bulgariei cu pretenţii hegemonice, obţinând victoria fără a trage un singur glonţ. Pacea s-a semnat apoi la Bucureşti, pe 28 iulie 1913, prestigiul internaţional al Regatului Român atingând, cum spunea istoricul Daniel Cain, apogeul. Partea cea mai consistentă a implicării României în războaiele balcanice a fost însă de ordin propagandistic: proclamarea interesului pentru drepturile îndepărtaţilor aromâni din Macedonia, pentru a limita pretenţiile Bulgariei şi a modifica frontiera dobrogeană. În joc mai era şi interesul lui Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen de a abate puţin atenţia opiniei publice de la chestiunea românilor din nordul transilvănean spre sudul dunărean. Nu în ultimul rând, prin demonizarea vecinului (până ieri prieten) bulgar drept poporul cel mai crud, sălbatic şi primitiv din Europa civilizată (în opoziţie cu latinul popor român, ce apăra frontierele civilizaţiei europene), se putea justifica afişarea intimidantă a unei iluzorii puteri militare româneşti. În oraşele Regatului român s-au produs manifestaţii patriotice (spontane!?) anti-bulgăreşti, articolele din presă au căpătat brusc un ton isteric-gălăgios, discursurile politicienilor dâmboviţeni au devenit, şi ele, din ce în ce mai îmbăţoşat-agresive.

Duelul propagandistic româno-bulgar, cu excesele sale aferente (astăzi ele par penibile, dar atunci erau percepute drept fapte reale), a obturat realitatea tristă a stării precare a armatei române, care, în marşul ei la sud de Dunăre, a suferit nu în urma atacurilor bulgare, ci din cauza epidemiei de holeră, care a făcut circa 1.850 de victime printre entuziaştii rezervişti români. Acest fapt, ce a fost bine exploatat de propaganda bulgară drept dovadă a cât de murdari erau românii şi cât de prost ştia să mănânce „domnul Kilipirescu”. Numeroase cărţi poştale (unul dintre cei mai populari vectori de imagine şi comunicare din epocă) editate în acea vreme oferă dovada virulenţei propagandei româneşti, o replică de acelaşi calibru la cea bulgărească. Acestea fie aveau o ilustraţie eroică, autoflatantă privind armata care mărşăluia paşnic victorios prin Bulgaria (de exemplu, colecţia „Camara” formată din 50 de ilustrate fotografice editate la Paris) sau clasa conducătoare română care garanta pacea în Balcani, fie erau caricaturi politice, precum cele semnate de Ary Murnu, ce-l ridiculizau pe ţarul bulgar, Ferdinand de Saxa Coburg, glorificându-l, în schimb, pe regele Carol I. Propaganda socialistă, şi ea prezentă cu mesaje pacifiste (manifestul „Război contra războiului”, al lui Ştefan Gheorghiu), nu a avut ecouri prea mari. Euforia generală astfel creată şi întreţinută avea să fie însă scump plătită cu sânge şi aprige suferinţe în toamna lui 1916, când diviziile germano-austro-ungare şi cele bulgăreşti le-au dat peste cap pe cele româneşti, ocupând Muntenia şi Capitala. Dar toate acestea s-au întâmplat după doi ani de neutralitate a României, timp în care s-au confruntat, tot propagandistic, două curente de opinie sensibil egale, antantofilii şi germanofilii.

AFACERI DE LA ZERO