Ziarul de Duminică

Căpetenii şi războinici indieni la Birmingham/ de Adrian-Silvan Ionescu. GALERIE FOTO

George Catlin portretizat de William Fisk

GALERIE FOTO

Autor: Adrian Silvan Ionescu

17.10.2013, 23:44 695

După ce a fost deschisă, în această primăvară, la Londra, la National Portrait Gallery, expoziţia intitulată Portrete de indieni americani, datorată lui George Catlin (1796-1872) a fost itinerată la Birmingham Museum and Art Gallery, între  12 iulie şi 13 octombrie 2013. Evenimentul este deosebit din două puncte de vedere: mai întâi, aceste picturi ce aparţin Institutului Smithsonian din Washington, D.C., sunt pentru prima dată expuse în afara Statelor Unite, practic de când artistul s-a repatriat, în 1871, aducând cu sine doar o mică parte din ceea ce fusese marea sa Galerie Indiană, ripisită din cauza problemelor financiare pe care le avusese; în al doilea rând pentru că aceste chipuri de „nobili sălbatici” se reîntorc pe simezele unor săli din Marea Britanie după 173 de ani de când chiar autorul lor le expusese prima dată.

Este greu de decelat reacţia publicului actual în faţa acestor chipuri de cătepenii şi de războinici din Marile Preerii sau din Florida. Pentru cei care se află acuma trecuţi de jumătatea vieţii, formaţi în anii 50-60, pentru care filmele western şi romanele cu indieni ale lui Fenimore Cooper şi Karl May le înaripau imaginaţia într-atâta încât erau convinşi că indienii erau la fel ca aceia descrişi de cineaşti sau de romancieri şi visau să emigreze în America pentru a trăi aventuri neasemuite, aceste concretizări ale fanteziei infantile sunt foarte grăitoare. Dar, atât micul şi marele ecran cât şi literatura au devenit foarte rezervate faţă de această tematică legată de cucerirea Vestului, considerată „politically incorrect” şi evitată cu obstinaţie în ultimele decade spre a nu ofensa pe cineva şi a redeschide răni cu greu cicatrizate. Aşa că picturile cu caracter documentar ale lui Catlin sunt privite azi mai mult ca nişte curiozităţi şi nişte expresii ale expansionismului populaţiei albe a Americii spre Vest ce a distrus civilizaţiile tradiţionale. Motorul abordării acestei tematici de către artist a fost tocmai acela al păstrării amintirii acestor populaţii pe care el le considera sortite iminentei pieiri.

Relaţia sa cu indienii data de multă vreme, încă din copilărie când, între copii, erau la modă jocurile de-a sălbaticii. Se povesteşte că, în timpul acelor hârjoane nevinovate, unul dintre prieteni l-a lovit pe viitorul pictor cu un tomahawk de jucărie lăsându-i pe obraz o cicatrice pe tot restul vieţii.

Tatăl său, care participase la Revoluţia americană după care se făcuse avocat, îşi dorea şi  fiul slujitor al legilor trimiţându-l să studieze dreptul. Dar tânărul George renunţă la robă în favoarea picturii care îl atrăgea deşi nu avea studii sistematice. După care s-a lansat ca portretist. Destinul său era, însă, cu totul altul iar de aceasta şi-a dat seama în 1828 când a asistat la sosirea în Philadelphia a unei delegaţii de indieni, impozantă prin vestimentaţia strălucitoare şi prin demnitatea ţinutei. Iată cum avea Catlin  să-şi explice demersul său artistic: „Omul, în simplitatea şi măreţia naturii sale, liber şi neîncorsetat de aparenţa înşelătoare a artei, este desigur cel mai frumos model pentru un pictor - şi ţara în care este chemat este incontestabil cel mai bun atelier sau şcoală de artă din lume... Istoria şi obiceiurile unui astfel de popor, păstrată în picturi, sunt teme vrednice de viaţa unui om, şi numai pierderea vieţii mă va împiedica de a le vizita ţara şi a le deveni istoric.” Ceea ce a şi făcut. În 1830 începe marea sa aventură prin ţinuturile încă virgine ale Vestului: merge la Saint Louis – pe atunci, ultimul avanpost al civilizaţiei americane – unde William Clark, primul explorator al ţinuturilor apusene în timpul expediţiei trans-continentale din 1803-1806, devenit guvernator al ţinutului, îl ia sub protecţia sa şi-i dă sfaturi în privinţa locurilor ce avea să le viziteze şi a oamenilor ce-i va întâlni. Drept recunoştinţă, artistul îi va face un portret.

Peste doi ani, a trecut de cealaltă parte a lui Mississippi, urcând în amonte pe fluviul Missouri, la bordul vaporului „Yellow Stone”, nava Companiei Americane de Blănuri, până în preeriile nordice. Îşi luase cu sine trusa de culori şi o seamă de pânze de aceeaşi dimensiune (74 x 61 cm) spre a-i fi mai uşor la transport. Om cu figură senină, agreabilă, cu ochi albaştri, era menit a inspira încredere oricui, chiar şi suspicioşilor indieni, cu care a avut cele mai bune relaţii. La început reticenţi datorită credinţei că, lăsându-se portretizaţi şi-ar pierde şi sufletul dacă vraciul alb părăsea comunitatea cu vraful de picturi la subţioară, băştinaşii au căpătat, treptat, curaj şi au acceptat să pozeze în straiele lor de sărbătoare. Mai întâi, Catlin solicita, în chip diplomatic, căpeteniei privilegiul de a-i poza, spre a căpăta încrederea satului. După care, toţi cei care aveau un statut şi se considerau îndrituiţi a li se face onoarea de a fi imortalizaţi, se aşezau în preajma cortului artistului şi aşteptau să fie poftiţi la poză. Prin selecţia pe care o făcea în funcţie de expresivitatea figurii sau piesele vestimentare deosebite, artistul a suscitat emulaţie – dar şi animozităţi ori chiar duşmănie cu urmări tragice – între modele. Dar, ierarhizările  rezultate din invitarea la poză nu corespundeau totdeuna realităţii şi produceau disensiuni. Când artistul l-a pictat în semiprofil pe siouxul Little Bear, consăteanul acestuia, The Dog – el însuşi portrtizat, dar frontal – l-a ironizat că nu este decât o jumătate de om, lipsit de  curaj şi demnitate. De aici a izbucnit o ceartă care a degenerat într-o luptă în urma căruia Little Bear a fost ucis de un glonte care i-a zdrobit exact partea de obraz ce nu fusese inclusă în pictură. Artistul a trebui să părăsească, în grabă, satul spre a se pune la adăpost de răzbunarea rudelor îndurerate ale defunctului. Dar nu totdeauna a trecut prin asemenea situaţii tensionate. La indienii Mandan petrece un timp mai îndelungat pentru că aceştia îl îndrăgesc. Se împrieteneşte cu a doua căpetenie, Mato-Tope, căruia îi execută un memorabil portret şi-i achiziţionează chiar eleganta ţinută de ceremonii ce va fi una dintre piesele de rezistenţă ale colecţiei sale etnografice – prezenată în expoziţia de faţă. Este lăsat să asiste la cea mai însemnată ceremonie anuală, O-kee-pa, pe care o ilustrează în mai multe compoziţii şi despre care va scrie detailat. Catlin a fost unicul alb martor al acelui rit de trecere în care tinerii războinici se supuneau la cumplite cazne, după o perioadă de purificare prin post şi rugăciuni către marele Spirit, pentru a-şi dovedi tăria şi a fi demni de o poziţie înaltă în cadrul comunităţii. Artistul a fost unul dintre puţinii albi care au cunoscut şi documentat viaţa din aşezarea Mandan care avea să dispară în urma unei epidemii de variolă ce a decimat tribul în 1837.

Catlin nu era un artist prea experimentat. În multe lucrări se observă mari carenţe în desenarea anatomiei, în proporţiile corpului uman ce sunt suplinite, însă, de capacitatea de a suprinde psihologia personajului şi de detaliile costumului. Ceea ce-l caracteriza era o execuţie foarte rapidă, direct în  culoare, a trăsăturilor modeleului, fără schiţe preliminare. Adeseori, unele pânze sunt neterminate căci autorul nu avusese suficient timp pentru finisarea lor pe teren, aşa că, în afara chipului individualizat, restul amănuntelor sunt trasate sumar în vederea completării ulterioare, în atelier, ceea ce nu se mai întâmplase. Indienii erau pictaţi, în mod obişnuit, până la mijloc sau figură întreagă, pe un fond neutru. Arar erau impostaţi în peisaj.

Anul 1832 a fost cel mai fructuos pentru artist din toţi în care avea să facă excursii la Vest de Mississippi, atât din punct de vedere al bogatului portofoliu de portrete şi peisaje realizate – 135 de picturi în ulei, fără a mai socoti desenele şi acuarelele – cât şi al notelor şi observaţiilor pe care a început să le publice, sub formă de corespondenţă, în periodicul  „The New York Commercial Advertiser”. Următoarele călătorii au fost întreprinse în 1834, 1835 şi 1836, în ultima ajungând până în Minnesota, la cariera de unde indienii colectau o rocă roşie din care îşi ciopleau pipele. Cum acea rocă era încă necunoscută geologilor, iar Catlin a fost primul alb care a colectat câteva mostre, spre analiză, a primit numele de catlinit.

În intervalul cât el a cutreierat preeriile nordice, în zona estică şi sud-estică, avuseseră loc răscoale ale indienilor locali: în Illinois triburilor Sauk şi Fox, conduse de Black Hawk, se ridicaseră împotriva mutării lor dincolo de Mississippi, în 1832, iar în Florida, aprigul Osceola, îşi condusese războinicii Seminoli într-un înverşunat război de guerilă, până ce a fost făcut prizonier, prin înşelăciune, în timpul tratativelor de pace din 1837. Cei doi iluştri comandanţi au fost portretizaţi de Catlin în timpul detenţiei. Trăsăturile lui Osceola s-au păstrat doar în pictura şi litografiile lui Catlin pentru că, în 1838, căpetenia moare în închisoare, doborât de ftizie.

Delegaţiile de indieni veniţi să viziteze pe Marele Tată Alb din Capitala federală ofereau un motiv atractiv pentru plastician: pânza ce-l reprezintă pe Wi-Jun-Jon, Pigeon’s Egg Head, venind şi întorcându-se de la Washington, are valenţe caricaturale în felul cum este arătat tânărul războinic, mai întâi gătit cu straiele sale tradiţionale şi coroana de pene, apoi împopoţonat cu ţilindru cu penaj roşu, redingotă cu epoleţi de aur, umbrelă şi evantai în mâini, în locul pipei rituale iar, din buzunare, iţindu-se gâtul unor sticle de băutură. Această imagine iconică revelă dramaticele transformări din viaţa indienilor sub pernicioasa influenţă a civilizaţiei urbane a omului alb.

În 1833, artistul a deschis o expoziţie cu lucrările sale la Pittsburgh iar, din 1837 până în 1839, itinerează Galeria Indiană în majoritatea oraşelor de pe Coasta de Est. În 1838 face o primă ofertă guvernului S.U.A. de a-i achiziţiona colecţia dar solicitarea este refuzată. Dezamăgit, se hotărăşte să-şi prezinte operele în Lumea Veche.

Abia în Europa Catlin a devenit Catlin: acolo şi-a căpătat celebritatea, s-a realizat ca showman şi ca autor, acolo galeria lui s-a bucurat de maximă apreciere. Era normal să fie aşa pentru că, în ţara natală, problema indienilor era încă un subiect vulnerabil, cu puternice simpatii şi antipatii, în vreme ce europenii erau fascinaţi de chipul Lumii Noi şi de mitul „bunului sălbatic”, instituit de iluminişti şi perpetuat de romantici.

În decembrie 1840, artistul îşi instaleze exponatele, la Londra, în Sala Egipteană de pe Piccadilly. Galeria Indiană a avut un succes imens, mai ales că, pe lângă cele circa 500 de tablouri care, practic, tapetau pereţii de sus şi până jos, fiecare purtând un număr înscris pe ramă spre a fi regăsit în catalogul însoţitor, artistul expunea şi obiecte folosite de indieni – arme, îmbrăcăminte, ornamente, pipe, amulete şi piese rituale, ustensile de gospodărie, inclusiv un cort înalt de 7 m. La acestea a adăugat un grup de animatori englezi, machiaţi şi îmbrăcaţi în costume indiene, care interpretau diverse dansuri şi mimau viaţa din preerii. În 1843 au fost aduşi 9 indieni veritabili, din neamul Ojibwa care, anul următor, au fost înlocuiţi cu indieni Iowa. Catlin s-a arătat un antreprenor dibaci, un adevărat manager în showbiz de talie modernă inserând reclame în presă şi pe străzi, unele afişate, altele purtate pe panouri de oameni-sandwich. Regina Victoria a cerut să-i fie adusă trupa de indieni la Castelul Windsor pentru o reprezentaţie privată. Galeria a fost purtată în mai multe oraşe ale Angliei, în Scoţia şi Irlanda.

În 1845, artistul îşi mută galeria la Paris unde succesul este încă şi mai mare. Regele Ludovic Filip a solicitat să-i fie prezentaţi indienii la Palatul Tuileries şi, încântat de cele văzute, l-a invitat pe plastician să-şi instaleze galeria la Luvru. Un an mai târziu, Catlin a expus două portrete de indieni la Salonul parizian, unde au fost apreciate de poetul Charles Baudelaire lăudându-le apoi în cronica pe care a scris-o despre acel eveniment artistic. Un alt admirator a fost celebrul pictor Eugène Delacroix care i-a vizitat de cel puţin două ori galeria şi a făcut schiţe după indienii care animau spaţiul. În schimb George Sand a fost înspăimântată de dansurile războinice şi de răcnetele interpreţilor.

Catlin devenise o celebritate, era onorat de suverani, de aristocraţi ca şi de oamenii de litere, arte şi ştiinţe. Pictorul englez William Fisk i-a făcut un portret confratelui american, înveşmântat în haine de piele, cu franjuri şi broderii, ţinând în mână paleta şi penelul şi având alături două dintre modelele sale, războinicul Iron Horn cu soţia sa. Foarte atent la publicitate, Catlin nu a omis să imortalizeze momentele în care galeria a fost vizitată de capete încoronate

La izbucnirea revoluţiei în Franţa, în 1848, Catlin se întoarce pe pământ britanic unde redeschide galeria în Waterloo Place şi dă la lumină volumul Letters and Notes on the Manners, Customs, and Conditions of North American Indians, Written During Eight Years’ Travel (1832-1839) Among the Wildest Tribes of Indians in North America (Scrisori şi note despre modul de viaţă, obiceiurile şi condiţiile indienilor nordamericani, scrise în timpul unor călătorii de opt ani 1832-1839 printre cele mai sălbatice triburi de indieni din America de Nord), cu ilustraţii după schiţele sale în peniţă.

Însă, succesul începuse să-l ocolească iar nenorocirile l-au urmărit într-una: soţia sa a decedat în 1845, unicul băiat, în etate de trei ani jumătate, şi-a urmat mama, în 1847, iar o greşită administrare a fondurilor, şi aşa modeste, ale artistului l-au dus la închisoarea datornicilor, în 1852, de unde a fost eliberat de cumnat, vechi membru al Senatului, care-i duce şi cele 3 fiice înapoi în America. Pentru a-i plăti toate datoriile, magnatul Joseph Harrison cere în schimb Galeria Indiană, pe care o păstrează în condiţii improprii şi, în timp, mare parte din lucrări şi, în special, obiectele etnografice, sunt iremediabil deteriorate. Fără draga sa colecţie, fără bani, rămas complet singur, cu inima zdrobită, plasticianul s-a mutat iar la Paris unde s-a apucat să execute replici ale picturilor de care trebuise să se despartă. A urmat o perioadă învăluită în mister în existenţa sa: din propriile mărturisiri, ar fi cutreierat câţiva ani pe coasta de vest a Americii, prin Munţii Stâncoşi, în Hawaii şi chiar în America de Sud. Dar, din aceste călătorii nu se păstrează nici note de voiaj egale în importanţă cu acelea din deceniul patru pe care le dăduse publicităţii şi nici un număr suficient de lucrări care să fi fost expuse, la fel ca acelea ce compuseseră Galeria Indiană. Apoi, resursele modeste de care dispunea, ar fi făcut imposibilă o asemenea antrepriză de anvergură. Nici unul dintre autorii care i-au dedicat studii şi monografii nu a clarificat acea perioadă dintre anii 1854 şi 1860, rezumându-se doar la a prelua, fără verificări mai serioase, afirmaţiile artistului.

Timp de 32 de ani Catlin a trăit departe de plaiurile natale. Nu se va întoarce acasă decât cu câteva luni înainte de a trece în lumea umbrelor. În chip simptomatic, în acea perioadă finală a vieţii trăieşte într-o cameră din Castel, sediul Institutului Smithsonian, unde îşi dorise să-i fie păstrate operele. S-a stins pe 23 decembrie 1872. Visul ca Galeria Indiană să intre în posesia statului s-a împlinit în 1879 când văduva milionarului Harrison a donat ceea ce mai rămăsese din ea după recuperarea din depozitul insalubru, la Smithsonian, unde se află şi astăzi.

În expoziţia George Catlin – American Indian Portraits de la Londra, au fost reunite lucrări de la Smithsonian American Art Museum, de la National Portrait Gallery din Washington şi de la British Museum. Manifestarea a fost însoţită de un substanţial catalog, bogat ilustrat, la a cărui îngrijire au trudit Stephanie Pratt şi Joan Carpenter Troccoli, ce au elaboat fişele lucrărilor, cronologia şi studiile introductive.

Panotarea lucrărilor a urmat modelul iniţial al artistului, cu tablourile aşezate pe mai multe şiruri suprapuse, până sub cornişă.

Pionier al artei documentariste, etnograf diletant, memorialist plin de talent în relatarea aventurilor prin care trecuse, antreprenor ingenios de spectacole folclorice, celebritate mondială a timpul său, George Catlin a lăsat o operă cu valoare perenă.

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO