Nu fac parte dintre acei nimfomani ai lecturii atat de bine definiti in cronica din 22/18-24 ian. crt. la cel mai recent Cartarescu, De ce iubim femeile*. Evident ca mersul din capodopera-n capodopera este utopie absoluta. Nu-i pretind nici unui scriitor ca "dupa o carte mare sa urmeze o alta carte mare" si nici nu-i blamez neaparat ca autopastisa cultivarea atenta a propriei formule.
Stiu bine ca in arta ideea de maniera n-are de ce sa fie automat penalizata ca manierism si ca autorul unei capodopere va ramane capitol de istorie literara indiferent ca-n tot restul vietii nu si-a repetat isprava, nemaipublicand nimic, ori tiparind de n ori acelasi tip de scriitura. In context, este de-ajuns sa ne gandim la Stefan Banulescu si Nicolae Breban, la Marin Preda si Mateiu Caragiale, la Sadoveanu si Stefan Agopian.
Bun. Dar in cazul lui Mircea Cartarescu lucrurile se complica aiuritor. Si stanjenitor. Ani de-a randul, pana la Jurnal, adica de la Visul la Orbitor ma obisnuisem sa-l judec pe Cartarescu in ecuatie cu Eminescu si Mircea Eliade. Ori cu CortA!sar si Pynchon. Ei bine, odata cu Jurnal-ul vraja s-a destramat, ecuatia s-a spart: indaratul mastii orbitoare s-a auzit rasul sfidator al zarafului si au aparut eul mercantil, egofilia insatiabila de glorie, pofta de onoruri, self-agentul literar. Singur, lasat de capul lui, chiar suparator Narcis sfarseste prin a seduce. Cand, insa, dublat de perfidul Proteu, incepe sa-si numere satisfacut bursele, premiile si recenziile panegirice, sa-si confunde manuscrisele cu mercurialul si destinul cu CV-ul, atunci ludicul devine amoral, surasul se face ranjet sarcastic, infans-ul regreseaza spre zonele crude, carnasiere, pe scurt: metafizica se transforma-n negustorie.
Altfel spus, ma tem ca, de la Jurnal incoace, in ecuatia lui Mircea Cartarescu, Eminescu si Mircea Eliade palesc, in prim plan aparand Marin Sorescu, campionul nostru in self-promotion. Nu-i o tragedie, mi se spune. De acord. Dar e o mare amaraciune, am dreptul sa raspund. De la R.E.M. la scrisoarea catre Mona Musca din "Jurnalul national" e-o cale mult prea lunga...
In definitiv, daca am acceptat legile pietei, daca literatura si cartea sunt, la randu-le, o marfa, daca nu avem, inca, institutia agentului literar si daca autorul este obligat a-si fi nu doar samar ci si samsar, daca talentul si imaginatia se confunda tot mai net cu marketingul si managementul, slalomul socant, ghidus dar perfect controlat care l-a dus pe Cartarescu in 15 ani de la poezie la proza, de la eseu si istorie literara la teatru si jurnalism socio-monden, de la teoria literaturii la literatura pentru copii, audiobook si gazetaria pur politica, nu are de ce sa ne scandalizeze. Orice ar face, oricat si-ar cultiva - vorba lui Pandrea despre Brancusi - mai mult cobilita de pe spinare decat coloana infinita din suflet, Mircea Cartarescu ramane un fenomen extraordinar, un artist desavarsit, cea mai bogata natura poetica de la Nichita incoace si cel mai exorbitant rezervor de surprize in viitorul apropiat.
Astfel incat, profitabil capriciu mediatic, volum de respiro, carte a intamplarii, aparitie de mare, pur si simplu, succes, De ce iubim femeile n-are decat sa fie privit ca o trecere de la Tarkovski la telenovela: ce importa, de vreme ce telenovela-i realizata perfect, cu toate clenciurile, sclipiciurile si amagirile magnetizante ale meseriei! Cine-i poate pretinde perlei maretia catedralei?
Pufos la simtire, romantic la fantazare, irezistibil draceste la ironie, Cupidon copilaros dar viril cat incape, Cartarescu practica aici o stilistica de Casanova. Totul este exfoliere de feminitati cu finalitate autoscopica, intru fascinatia alterizarii. Gratia muta, de feerica salbaticie senzuala, a negresei din metroul american. Dulceata paralizanta a primei mangaieri de par pubian si transferul halucinant de vise prin care "se formase un cordon ombilical intre mintile noastre, ea era mama care ma hranea cu substanta gelatinoasa a visului, iar eu cresteam din introlocarea foitelor embrionare scrise pe ambele fete cu vise furate". "Dizolvarea in nostalgie" odata cu decriptarea olfactivului recuperator din copilarie. Capotul cu floricele, mirosul de bucatarie si, in final, prosopul de sub fundul Irinei, cea fara chiloti, apoi induiosatoarea, ridicola inocenta a Rodicai, cea "cu urechile pe spate" si suspendarea voyeurului din Seara care cade. Topirea hipnotica din Intalnire la Torino, nebunia peisajului senzorial, stralucirea si suculenta detaliilor anatomice ale "femeii de smantana si aur" din Bomba de aur (161-164 sunt pagini de antologie). Si morala evantaiului fabulatoriu: "facem sex cu un creier de barbat, dar iubim cu unul de copil, increzator, dependent, dornic de a da si a primi afectiune. Femeile minunate din viata mea au fost intr-un fel necorporale, au fost bucurie pura, nevroza pura, experienta pura".
De citit neaparat in contrabalans cu Pupa russa lui Gheorghe Craciun. La capatul unul 2004 dominat de bagauri, letopizdete, inventarieri de betii, flatulente, vomismente, narcomanie, deviante sexuale s.a.m.d.., o marturie precum: "pentru nimic in lume n-as face dragoste cu o prostituata" merita toata admiratia noastra.
*) Mircea Cartarescu, De ce iubim femeile, Ed. Humanitas, 173 pag.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
