Cazul de distilare a autobiograficului într-un amestec ficţional reprezentat de Simona Popescu a devenit unul cu valoare de model. La fel ca primul volum din trilogia Orbitor, apărut cu doar un an înainte, în 1996, romanul Exuvii al Simonei Popescu inaugurează un nou tip de scriitură şi, în egală măsură, pune bazele unei noi „metodologii” de topire a elementelor autobiografice într-o proză de ficţiune. Între practica răspândită a deghizării autorului într-unul sau mai multe dintre personajele sale şi textele clamoroase şi tranzitive ale prezentului atomizat, obsedat de regăsirea intimităţii şi marcat de invazia tot mai ameninţătoare a simulacrelor, a fake-urilor şi remake-urilor (de viaţă, dar şi de literatură) – se impune această scriitură cvasi-supra-realistă, crudă, vie, cu inserţii biografiste şi cu o retorică ce indică apartenenţa la un gen nou, un avatar contemporan al autobiografiei. Simona Popescu nu scrie roman autobiografic în sensul impus de modernismul interbelic (autenticist, proustian, anticalofil) şi nici nu face din conţinutul autobiografic al textelor sale cheia unui proiect literar cu simple justificări identitare. Exuvii este mai mult o artă poetică decât un Bildungsroman, fiind, în fond, mai mult o carte despre cuvinte decât despre fapte, mai mult o pledoarie pentru scris şi citit decât o autobiografie explicită sau un roman al devenirii. Am numit acest gen – adevăratul nucleu tare al practicii literare ce amestecă autobiografia cu ficţiunea – autoficţiuni introverte (simbolice) şi autorii reprezentativi pentru această direcţie, în proza postdecembristă, sunt Simona Popescu şi Mircea Cărtărescu. Înrudiţi ca abordare – subtilă, implicită, reflexivă, alegorică, simbolică –, cei doi se deosebesc, de fapt, în destul de multe puncte. Lipsite de orice formă de „transcendenţă”, autoficţiunile valului milenarist sacrifică elemente esenţiale – construcţia, scriitura, coeziunea personajelor şi inteligenţa intrigii, dar şi miza ce depăşeşte „imediatul” textual – de dragul afirmării unei identităţi zgomotoase şi neliniştite. În contrast cu acestea, autoficţiunile soft, „slabe” în sensul definit de Gianni Vattimo, semnate de cei doi, sunt scrieri de cursă lungă, capabile să reziste probei timpului şi să depăşească succesul de moment de tip tabloid, înregistrat de romanele generaţiei tinere (sau de autoficţiunile publicate în ultimul deceniu în Franţa). Cu toate că există un proiect identitar în Exuvii, ca, de altfel, şi în trilogia Orbitor, îndeplinirea acestuia nu reprezintă miza supremă, ci doar pretextul de a se oglindi, narcisist, în text. Pe o schemă ce ar indica „vârstele” practicii autobiografice de după 1989, autoficţionarii introverţi (simbolici) conturează etapa matură a genului, etapa lui profundă, în vreme ce autoficţionarii extroverţi (referenţiali) – mult mai numeroşi şi destul de diferiţi între ei – reprezintă, ca grup, cu o direcţie mai inconsistentă, un soi de etapă puberală, juvenilă a genului. De fapt, ei lucrează cu mize diferite, fiindcă aspiraţiile lor autenticiste nu seamănă între ele.
Exuvii face parte dintr-un proiect mai amplu, cu miez aparent autobiografic, dar fără miză confesivă reală, ce nu include doar volumele de poezii, ci şi eseurile autoarei. Trebuie spus de la bun început că, mai ales în acest caz, delimitarea generică e forţată şi reductivă: indiferent de tipul de discurs selectat, Simona Popescu scrie despre ea însăşi, se în-scrie în orice text, se caută, se defineşte şi se explică textual. În pofida diferenţelor de ton (fiecare volum indică o treaptă, o verigă în lanţul evolutiv al scrisului, al operei), toate cărţile conturează împreună un corp unitar, coerent, armonios chiar în structurile binare, oximoronice, nărăvaşe ce vertebrează opera scriitoarei. Fără a pune la socoteală volumul colectiv Pauză de respiraţie (semnat împreună cu Andrei Bodiu, Caius Dobrescu şi Marius Oprea, 1991) sau antologia Juventus şi alte poeme (2004), Simona Popescu a scris cu totul trei volume de poezie, care au plasat-o rapid printre cei mai valoroşi şi mai originali poeţi ai generaţiei ’90: Xilofonul şi alte poeme (1990), Juventus (1994) şi Noapte sau Zi (1998). Debutul în eseu cu Volubilis (1998) anunţa o eseistă cu abilităţi teoretice remarcabile, fără să anticipeze, totuşi, tipul aparte de critică „afectivă” (o formă specială de de critificţiune pe care autoarea o patentează într-un fel pe teritoriul autohton) ce poate fi găsit în volumul dedicat lui Gellu Naum: Salvarea speciei. Despre suprarealism şi Gellu Naum (2000) şi în varianta lui revizuită şi adăugită din 2004, Clava. Critificţiune cu Gellu Naum. Nu în altă direcţie merge volumul (greu clasabil ca gen) Lucrări în verde sau Pledoaria mea pentru poezie (2006), confirmând pe deplin coerenţa proiectului scriitoricesc absolut original al autoarei. De altfel, critica a remarcat de la bun început firele subterane ce unesc poemele autoarei şi, la o scară mai mare, întreaga ei operă: „Simona Popescu urmăreşte ca poezia să aibă «un fir invizibil» unificator, o «structură mentală de adâncime». Aceasta se poate realiza prin rularea unor detalii semnificative sau printr-un montaj al proiecţiilor în relief, ca în cinematografie, unde semnificaţia obiectelor nu trebuie căutată în realitatea lor, ci în legăturile premeditate pe care acestea le dezvoltă“.
Volumul cu care Simona Popescu a debutat ca poetă în 1990, Xilofonul şi alte poeme, a fost considerat un adevărat manifest al noii generaţii poetice, ce a revoluţionat sensibilitatea lirică a epocii, „depoetizând” (doar în aparenţă) textul poetic prin tot felul de inserturi non-literare (fragmente de jurnal, răspunsuri la anchete – ca în cazul celebrului poem „Plicty“, în care critica a văzut realizarea poetică a unei adevărate fenomenologii a plictiselii) sau de strategii textuale „nepoetice”. O serie de elemente anunţă încă de pe acum „proiectul” Exuvii, ce depăşeşte graniţele romanului publicat în 1997: infantilizarea discursului, lirismul rezultat din acumulări epice consistente, aproape manieriste, gradarea versurilor pe „momente”, ca într-un text romanesc (versuri dialogate, descriptiv-enumerative, epic-ironic-evocatoare), structura spiralată, turbionară a textelor, recompunerea mnezică a eului din „folii”, din stadii distincte, care sfidează timpul şi biologia, exorcizarea prezentului şi a realului prin scris: „eu sunt ce nu mai sunt/ şi ce nu sunt încă/ eu sunt un animal în schimbare”. Tema copilăriei-adolescenţă-maturitate, „ceaţa flotantă a fiinţei mele multiple” – cum o numeşte autoarea însăşi – începe să capete contur şi nuanţe mai clare în Juventus. Poemele în proză din acest volum îşi vor găsi pe deplin expresia într-un text mai amplu, cel al Exuviilor, rotunjind astfel un portret de scriitor ce articulează şi justifică întreaga operă a Simonei Popescu (absolut tot ce scrie este legat, într-un fel sau altul, de sine). Barthes intuia faptul că recurenţa (unui motiv, unui stil, unor personaje sau obsesii textuale) nu duce la exces, atunci când e bine manevrată: „Pe aceeaşi temă, virtuozitatea compoziţiei este să varieze la infinit motivul, fără să fie vreodată banal, neesenţial”.
Dacă în Xilofonul şi alte poeme domină senzaţia, percepţia, irizate de ironie şi ludic, în Juventus – ele se convertesc în cerebralitate, capătă gravitate, fără a se îndepărta prea mult de „inevitabil aceleaşi teme“. Apologia tinereţii se amestecă indistinct cu inventarierea angoaselor, a fricilor şi senzaţiilor contradictorii specifice vârstei („nu eşti tu cel mai complet, mai ireproşabil oximoron?“) – într-un uriaş poem al unei vârste indecise, grave, tranzitive: „Aş fi vrut să scriu despre vârstele de atâtea feluri prin care-am trecut până acum, fără să-mi dau seama, despre cele ce ne-apropie sau ne despart de ceea ce suntem, de ceea ce rămânem cu adevărat; despre neputinţa de a vorbi despre tine însuţi ca despre o fiinţă unitară, despre oroarea că-n orice timp prezent nu eşti, de fapt, decât un intermediar, un precursor; despre dezgustătoarea idee că vei ajunge odată să fii propria ta bunică, mătuşă şi tanti, supravieţuind copiilor şi gloatei de tineri ce-ai fost, despre căderea în forma lăbărţată a «fiarei bătrâne»; despre încăpăţânarea cu care mergi împotriva valului ştiind că, oricum, te-aşteaptă cristalizarea: în mamă, funcţionar, lucrătoare sau trântor al uneia din diviziunile sociale ale muncii, producător şi donator, rudă a cuiva care nici nu există încă [...]; despre umilinţa de a nu şti cine eşti şi ce vei fi şi despre groaza că ai putea şti ce eşti şi ce vei fi şi până când îţi e dat a trăi“. Volumul are aparenţa unei gigantice scrisori adresate tânărului de pretutindeni şi dintotdeauna (cititorului ideal, în fond), caligrafiind tocmai acea ipostază ideală a tinereţii despre care vorbesc şi Witold Gombrowicz, dar şi Salinger, bunăoară, reconstruită pedant din nesfârşite inventare de senzaţii, amintiri, imagini, cuvinte. Căutarea sinelui sub numeroasele straturi identitare, tema recurentă a identităţii fluctuante, interogaţia şi surpriza (auto)descoperirii, drama şi angoasele inerente oricărui proces de autoscopare, jonglarea ameţitoare cu „simone” aflate în diferite etape, scrisul ca metodă de regenerare, memoria ca desfăşurare simultană, sincronă de stări, cuvinte, portrete răzleţe, ciorchini de imagini şi ipostaze variate ale propriei fiinţe, respingerea conformismului, a rigorii uniformizante, a bătrâneţii şi a „prostiei ca încremenire în proiect” (André Glucksmann) – iată doar câteva dintre noţiunile de bază ale „simonologiei”, ca să folosim un termen destul de relevant pentru scrisul şi proiectul scriitoricesc al autoarei, creat de prozatorul Gheorghe Crăciun. Încă de acum, se conturează un arsenal stilistic amplificat în Exuvii; acel eu, care e „coprezenţă de eu”, e demontat, chestionat, descris printr-o serie de cuvinte-simbol: „carcase”, „corpuri”, „coji”, „scoarţe”, „învelişuri”, „pieliţe” etc. Geneza metaforei care va da şi numele romanului trece prin conceptul de (păpuşă)-matrioşkă, definit poetic în volumul Juventus: Mă uitam cândva pe-o tarabă/ la un fel de... matrioşkă/ un soi de bebeluş caraghios de lemn/ vopsit stângaci/ Aş fi vrut s-o întreb pe precupeaţa grăsană/ câte păpuşi ţine în el caricatura de sugaci/ şi nu ştiu ce-mi veni/ întrerupându-mi gândul/ să mă gândesc la mine (Matrioşka, Matrioşka/ spune câte păpuşele mai sunt la rând?/ Ai în miezul tău şi păpuşa cea mai bătrână?/ e acolo zbârcită senină lipsită de frică/ matrioşka cea mai mică?/ matrioşka de care ţi-e milă/ baba-copilă?)“. Ca într-un text-foileton, „Epilogul“ volumului Juventus aduce în prim-plan, de data aceasta explicit, temele din Exuvii: „Se făcea că/ derulam înainte şi înapoi/ o bandă imaginară/ priveam secţionări derulări coagulări/ arabescuri ciudate rozete ameţitoare/ ca-n caleidoscopul meu vechi de carton/ apoi cineva îmi arăta într-un colţ/ un tablou negru în care/ stă ascunsă holograma/ secretă/ şi-o voce distonantă parcă-mi spunea/ «Ţi-e frică?»”.
Din volumul cu acelaşi titlu, în pregătire la Editura Cartea românească
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
