"Sfarsitul istoriei si ultimul om" este o carte publicata in 1992 de catre Francis Fukuyama, urmare a unui eseu despre sfarsitul istoriei, prezentat in 1989. Fukuyama argumenteaza ca democratia liberala de sorginte occidentala nu inseamna altceva decat sfarsitul unei evolutii socioculturale in care guvernarea isi atinge limitele si, prin aceasta, finalul.
Autorul este influentat de interpretarea pe care Alexandre Kojeve o practica asupra unor scrieri hegeliene despre istorie. Atat hermeneutica lui Kojeve, cat si argumentele lui Fukuyama converg inspre legitimarea democratiei liberale si a pietii libere, ca expresii complete si definitive ale reprezentarii politice.
Fukuyama are o opinie destul de optimista asupra angajarii umanitatii in acest proces progresiv, evolutiv, care este sfarsitul istoriei. Acest sfarsit nu este imaginat ca o apocalipsa, mari evenimente inca se produc si oamenii inca au acces la transformarile istoriei evenimentiale, in preajma sfarsitului. Ceea ce face ca istoria sa cunoasca un sfarsit este intelegerea deficitara a stiintelor, tehnologiei si a conflictelor.
Printre "profetiile" lui Fukuyama se pot enumera: disparitia claselor sociale, a razboaielor, a statelor unitare, a conceptului de "nationalitate". Se pare, realitatea nu poate infirma faptul ca unele dintre aceste "profetii" deja se produc sau sunt pe cale sa devina functionale. Unele critici aduse conceptiei lui Fukuyama incearca sa acrediteze ideea conform careia volumul "Sfarsitul istoriei si ultimul om" nu este altceva decat o modalitate de a lichida marxismul (Derrida). Pe de alta parte, in urma conflictului ideologic Est-Vest, ideologia dominanta a invins ridicand Cortina de Fier, insa acest lucru nu va dura foarte mult, vechiul conflict urmand a fi inlocuit cu altul - cultural sau civilizational (Huntington). Acestor critici si multor altora, Fukuyama le-a raspuns intr-o serie de articole, prin care isi apara pozitia cu abilitate. El nu este nici un "lichidator al marxismului", nici un clinician care constata simptomele unei ideologii ce agonizeaza. Eseul sau presupune ordinea evidentei ca singur criteriu valabil.
Argumentul care intareste opinia dupa care istoria va cunoaste un sfarsit este impartit in trei. Mai intai, o componenta empirica, ne arata Fukuyama, demonstreaza insistent rapiditatea cu care cele mai multe guverne din lume tind sa adopte formula democratiei liberale ca tip de conducere statala. In al doilea rand, o privire filosofica asupra naturii conflictului pune in relief inutilitatea, pentru fiinta umana, a dorintei de recunoastere publica si acumulare de prestigiu social. Urmarea acestui punct de vedere nu duce decat la indreptatirea unei democratii de a suprima inauntrul modului ei de functionare a binomului nefundamentat "stapan-sclav". Al treilea filon argumentativ sta in logica cu care Fukuyama a prezis caderea comunismului (in anul in care acesta a inceput sa piarda masiv din influenta – prima forma a eseului fiind publicata la inceputul lui 1989).
Cand citim cartea lui Francis Fukuyama, este bine sa nu confundam "istoria" cu "evenimentele" care se produc in cadrul ei. Sfarsitul istoriei nu este decat o prelungire pe termen lung, chiar nedeterminat, a democratiei ca forma de conducere, astfel incat orice alt tip de guvernare va deveni improbabil. Este mai degraba o "uniformizare". Aceasta aducere la un numitor comun este interpretata de Fukuyama ca fiind "sfarsitul istoriei". Ca model de regim politic asemanator unui guvern din proximitatea sfarsitului istoriei, autorul arata ca Uniunea Europeana, mai mult decat Statele Unite ale Americii, ar fi indreptatita sa capete acest rol de model de democratie liberal parlamentara exprimata intr-o piata libera – expresie a formei de guvernamant ce va marca sfarsitul istoriei.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
