Gellu Dorian s-a născut la 13 octombrie l953, Botoşani. Poet, prozator, dramaturg. Volume de proză publicate: Scriitorul (roman), Helicon, 1996; Cartea fabuloasă (roman), Cartea Românească, 2003; Sfîrşitul sau momente din viaţa unui om falsificat (roman), Eikon, 2003; Împotriva noastră (roman),Cartea Românească, 2005, Insula Matriochka (roman) Paralela 45, 2005; O lume de lepădat – Bleadiuşka şi Stafia (romane siameze), Limes, 2009, Casa Gorgias (roman) Niculescu, 2011. Premiul Naţional de Proză „Ion Creangă”, Tg. Neamţ, 2005. Premii ale Filialei Iaşi a U.S.R. pentru romanele: Scriitorul, Cartea fabuloasă, Însula Matriochka şi Casa Gorgias; Romanul Împotriva noastră a fost nominalizat la premiile „Cuvântul” şi ale U.S.R. Tradus cu poezie şi proză în Germania, Spania, Mexic, Chile, U.S.A., Cehia, Ungaria, Slovacia, Rusia, Franţa, Italia şi Anglia. Ordinul Cultural A, în grad de Cavaler, 2004. Medalia aniversară „100 de ani de la înfiinţarea U.S.R.” Prin decret prezidenţial, Medalia aniversară „Eminescu – 2000”. Membru al Uniunii Scriitorilor din România. Redactor şef al revistei de cultură „Hyperion”. Membru fondator al Grupului de la Durău.
Părăsind România, în căutarea libertăţii şi a unei vieţi mai bune, chiar şi în momentul cînd acestea se puteau găsi şi acasă, personajele din romanul meu au decis să emigreze peste ocean. Pentru unii emigranţi resemnarea şi liniştea reprezintă ţelul atins. Pentru alţii, mizele sunt mult mai mari şi cu cît mai imposibil de rezolvat cu atît mai pline de perspective. Apare ca scop unic definirea identităţii şi restabilirea unui adevăr istoric, pentru care merită să dai totul. Şi cum adevărul despre ţara ta, falsificat de istorici, poate sta ascuns într-o carte cum este cea descoperită într-un anticariat din Uppsala, miza pe o astfel de sursă devine palpitantă şi de neînlocuit. Romanul nu-şi propune să rezolve acest adevăr, ci să ilustreze o preocupare extravagantă a unui emigrant, în contextul unei vieţi dure, dar normale, aşa cum este cea din Megalopolisul american, pe fondul unei ignoranţe crase de acasă, fără nicio perspectivă decît cea a traiului firesc şi a curgerii timpului peste adevăruri de diferite dimensiuni şi importanţe.
„Imensul bloc Duane House, dintr-un oraş din Statele Unite, adăposteşte o «multinaţională» de colocatari care numără, pe lângă alte sute de naţii, şi câteva sute de români, nu toţi cu domiciliul fix acolo, cei mai mulţi dintre ei fiind în tranzit spre nimic sigur în nicio direcţie. În cadrul acestei comunităţi pestriţe care nu-şi găseşte palierul unificator, despre românii emigranţi nu se vorbeşte ca despre celelalte etnii, ci – pe bună dreptate – ca despre o ceată de pripas pe Pământul Făgăduinţei, dezordonată şi gata să se autodistrugă. Ce nu se înţeleg românii la ei acasă, d-apoi în altă parte! Gellu Dorian ilustrează, cu fină putere de pătrundere a psihologiei noastre, o Românie pitorească localizată aiurea, în toată mizeria şi mai puţin splendoarea ei de pretendentă la visul american care întârzie să apară.” – Vasile Spiridon
De altfel, fericirea avea acolo alte dimensiuni, cel puţin în acele zile, cînd Crăciunul îi aduna la un loc pe românii care doreau să se întîlnească, fie la Irin, la clubul său generos ca spaţiu şi posibilităţi de socializare, fie la sala socială după ce asistau la slujba pe care preotul Teofil, amicul acestuia, o ţinea în biserica pe care acesta o înfiinţase, stînd cu chirie la un aşezămînt anglican din A., foarte aproape de Duane House, păstorită cu mare libertate de Phader Anton, ori la biserica părintelui Ursu sau cea a lui Nedea, precum cei din clanul lui Iustin Canafu, unde mergea şi Nedu, la Casa de Adunare din Flashing, iar tinerii, la discoteca din Sunnyside şi la Casa Noastră, la Sir Vasilian, şi cei mai înstăriţi, la Harmony şi la Cornell, cei din Q2, pentru că la cei din M.One nu ajunsesem încă.
În acea seară venise şi Alexia. Îngrijea nişte bătrîni evrei din L.I. Din cîte se lăuda, putea veni cu tot felul de bunătăţuri de acolo. Însă i-a fost greu să le care. Mara ştia că niciodată aceasta nu a venit cu ceva în mînă de acolo. Alexia era sigură că găseşte de toate aici. Şi acum bucătăria Marei era burduşită.
Conu’ Nedu mă luase la Cosco să facem cumpărăturile pentru Crăciun. Avea un stil groaznic, cînd făcea aprovizionarea. Am luat două cărucioare şi am început să clădim în ele de toate. Nu mînca pui congelaţi. Spunea că sunt doldora de steroizi, că sunt îngrăşaţi în două luni să ajungă la două kilograme bucata. Că altfel cum să hrăneşti atîta amar de lume, îmi spunea. Şi avea dreptate. În schimb, am luat peşte. Îi plăcea păstrăvul. Am pus în căruţ trei caserole mari. Păi nu ajung, Domnule… Mai luăm încă trei…Şi mai arunca încă trei caserole în căruţ… Le privea cu admiraţie şi oarecum îngrijorat. Cred că nu ajung. Să mai luăm şase… Nu-i cunoşteam stilul. Însă începea să mă amuze progresia cu care înmulţea fiecare produs. Dorea să arate că nu este zgîrcit. Dar m-am convins de maniera lui, ce părea a unui nesăbuit, cînd am ajuns la standul cu fructe. Douăzeci de baxuri de portocale. Să fie! Alte zece baxuri de grepfrut. Face bine la ficat. Avea regulile lui. Ciocolată, cîteva pachete. Pîine, nici nu mai ştiu. Cele două cărucioare se umpluseră. Şi încă nu pusesem totul. Preparate de carne, a luat doar pentru noi. El nu mănîncă aşa ceva. Părea că se hrăneşte sănătos. Şi-a luat tot felul de deodorante. Mi-a luat şi mie un pet de Listerine, că după ce vom mîncă peşte cu usturoi, o să ne pută gura, iar aici dacă miroşi a usturoi, nu poţi ieşi în lume. Ce ştiu ăştia ce-i sănătatea, beau coca-cola şi mănîncă hot-dog pînă la loc comanda, din fuga calului, că altceva nu ştiu, comenta el, crezînd că astfel de informaţii e bine să le ştiu. Le ştiam, dar părea că exagerează cu această generalizare.
Vinul urma să-l ia Mara, cu ajutorul celor care se anunţaseră că vor veni la ea.
Make nu privise cu prea mare bucurie gestul lui Nedu, care, fin observator, cînd am descărcat totul în faţa uşii, a văzut mirarea acestuia. Pentru el doar băutura conta. Ce să facă el cu atîtea fructe. O să facem suc, i-a spus Mara. Că tare te mai omori tu cu sucurile… Nici Mara nu se dădea deoparte de la galoanele cu vin, care în zilele acelea curseseră fără întrerupere, casa fiind plină de tot felul de lume…
Tachinările au ţinut destul de mult, în aşa fel că Alexia, care venise cu mîna goală, s-a simţit vizată şi a plecat. Bîrfa a curs non-stop după plecarea acesteia. Mara ţinea la ea. O adusese în America, pentru că i-a fost teamă să zboare singură cu avionul pe o distanţă atît de mare. Fiind colege la acelaşi liceu, s-au săturat de beţivănelile soţilor, dar şi de lipsa de perspectivă de acasă, şi-au plecat în America. Obţinuseră viză pe trei luni. Au ajuns în Megalopolis într-o zi după masă. Au luat un taxi din JFK şi au spus taximetristului să le ducă în M.One, la o adresă dată la întîmplare, pe Lexington. Acolo ştiau că este un restaurant al unui român, care, la o adică, ar putea fi întrebat dacă nu are de lucru şi de acolo, alte şi alte întrebări, pînă la găsirea unei soluţii, aşa cum de regulă se întîmplă cu cei veniţi aici din disperare, izmene pe călător, cum se spune. Auziseră ele că aşa au procedat şi alţii. În astfel de situaţii, te legai de orice fir de aţă care să se transforme apoi în odgon care să reziste la greutăţile pe care le vei căra după tine, mai ales cele ce-ţi vor încărca sufletul în care disperarea şi deznădejdea îşi vor face cuib.
Însă socoteala de acasă nu s-a potrivit deloc cu cea din Lexington Av., cînd s-au trezit în stradă cu geamantanele mai mari decît ele, înconjurate de blocurile înalte cu pereţii de sticlă şi de o lume total diferită, indiferentă la feţele lor speriate. Povestea părea hazlie acum, însă, aşa cum o văzusem şi eu, încercînd să le descopăr în fişele mele, atunci semăna cu adio de la viaţă. Fugiseră din ţară, de la catedrele lor, din dorinţa de a se afirma aici, în ţara tuturor posibilităţilor, inclusiv aceea de a dormi în acea seară pe sub zidurile unei clădiri sau într-o staţie de metrou, alături de homeless-ii care-şi marcaseră foarte bine teritoriile. Dar şi de a fi ridicate de poliţie, pentru că păreau ca speriate de bombe, putea fi altă posibilitate. Cum să dai pe Lexington de restaurantul Jonny? În primul rînd aveau o informaţie proastă: acesta se afla pe Madison. Ce-i drept, nu departe de Lexington. Strada curgea din South Ferry, paralel cu Fifth Av., pînă se pierdea undeva în H. Au luat-o întîi spre Downtown şi, după ce au mers cam o jumătate de oră, din cîte ştia Mara, aducîndu-şi aminte din cele povestite de unii şi de alţii, înainte de a pleca din ţară, cînd şi-a făcut toate socotelile cu trecutul şi-şi privea viitorul posibil numai dincolo de ocean, restaurantul Jonny era pe undeva pe lîngă Central Park. Hai să mergem Uptown, a spus Mara, care i-a mai cerut Alexiei să nu arate atît de dezorientată, că atrage atenţia. Să pară degajate, ca şi cum ar merge la sigur la o adresă anume. Dar dacă ne întreabă cineva la ce adresă? a spus Alexia. Păi asta aştept, să mă întrebe, şi o să-i spun că la Jonny... Şi tîrîiam după noi geamantanele noastre pe rotile, că ne luaserăm cu noi tot felul de boarfe şi cărţi, mai ales eu, povestea Mara, reproşîndu-i lui Make că a vorbit atît de urît faţă de Alexia, care a plecat, se pare, tot în bloc, la o pictoriţă, care venise nu de mult, de la Baia Mare, sau poate la Mister Tacu, care avea ceva probleme cu nişte chiriaşi din basement, care nu-şi plătiseră chiria, dar burduşiseră cele două cămăruţe cu nişte inşi dubioşi veniţi din ţară acum cîteva luni şi care depăşiseră limita admisă a decibelilor impuşi de discreţia de care aceştia aveau nevoie pentru a fi toleraţi: era şi la ei Crăciunul, nu…. Că pînă în L.I., la ora asta, o mănîncă lupii… Că atunci am stat peste noapte la storejirum, cum a pronunţat Mara sintagma storeroom, aşa cum auzise ea că spun americanii magaziilor sau cămărilor în care adăpostesc mărfuri, ele fiind, pentru acele gazde miloase de o noapte, nişte portoricani pripăşiţi, ca nişte mărfuri de care nimeni nu avea nevoie…
Cheful a ţinut toată noaptea, eu trecînd la bucătărie, unde am preparat, la grătar, păstrăvul, pe care toţi cei prezenţi, unii hămesiţi, alţii de poftă, l-au mîncat cu mujdei şi mămăliguţă. Conu’ Nedu a dat această comandă, iar eu, ca să arăt că ştiu să pregătesc peştele, m-am oferit să fiu bucătar. Cît am stat atunci, în prima mea venire în Megalopolis, am fost bucătarul tuturor întîlnirilor de acest fel, la care Conu’ Nedu aducea păstrăvii, iar eu îi preparam. Pofta cu care acesta îi îngurgita mă făcea să cred că sunt chiar un bucătar priceput. Îl învăţasem, pînă la plecare, să bea palincă, el spunînd de fiecare dată, a doua zi, că nu a băut nimic, că credinţa lui, cea de adventist, nu-i dă voie. Însă, dornic de chef, uita de toate şi se înhăma la băut cot la cot cu toţi ceilalţi. Eu mă conformam de fiecare dată. Luam şorţul Marei şi mă apucam de curăţat peştele, de preparat cu tot felul de condimente, îl ungeam cu ulei şi-l aşezam pe grătarul încins. În timp ce acesta sfîrîia, curăţam usturoiul şi pregăteam mujdeiul, aşa cum îmi plăcea mie, sărat, bine pisat cu chisăleţul – cuvînt la care toţi rîdeau, cînd o întrebam pe Mara unde este acest obiect –, apoi turnam un pic de ulei şi-l frecam pînă se făcea ca o maioneză, peste care storceam o lămîie sau turnam un pic de oţet. În astfel de situaţii, nu ai nicio jenă. Te aşezi pe treabă ca şi cum ai fi dintotdeauna în acea casă. De altfel, nimeni nu te bagă în seamă, în sensul, să te ia la ochi, să rîdă de tine. Ci poate admiraţia convivilor, atunci cînd ai pus totul pe masă, să-ţi dea satisfacţia la care nici nu te-ai gîndit.
S-a mîncat copios. S-a băut peste măsură, încît Make dormea undeva pe jos în dormitor, împreună cu alţi invitaţi, căzuţi ca atinşi de bombe. Mara încă mai bea cu John, un amic venit de la Chicago să o întrebe dacă nu renunţă la beţivanul de Make şi să meargă cu el în Vest. Dar Mara părea ca bătută în cuie de actele pe care Codoban al ei i le tot promitea şi de care depindea situaţia ei pe viitor.
Sufrageria se golise de musafiri, toţi prieteni de-ai Marei, disperaţi sau fericiţi că au sărbătorit un Crăciun atît de frumos. În speranţa că John va pleca, la al nu ştiu cîtelea refuz al Marei, care trăgea ţigară după ţigară, după ce l-am condus pe Nedu în apartamentul lui, m-am întors, lăsînd-o pe aceasta să discute în dodii cu pretendentul la mîna ei, ajuns la limita răbdării. Retras în bucătărie, m-am apucat de spălat vasele, care se adunaseră într-un morman imens.
Mi-am adus aminte de perioada cînd am stat la Cîmpulung la o mătuşă, care, văzînd din prima zi cînd am ajuns că ştiu să spăl vasele, pe care acasă la mama nu le spălasem niciodată, m-a pus de fiecare dată să fac această operaţiune pentru care îmi cîştigam dreptul de a merge la film sau la cofetăria de vizavi de casa Doricăi Gasner, colega de clasă de care eram îndrăgostit lulea, pentru a o privi cum stătea la fereastră, neîndrăznind, a doua zi, la şcoală, să o privesc în ochi sau să o invit la film sau la cofetărie. Timiditatea aceasta mă caracteriza şi acum, cînd, după ce am spălat vasele şi le-am aşezat toate la locul lor, văzînd-o pe Mara adormită cu capul pe masă, iar pe John, undeva, jos, în hol, am luat-o în braţe – era uşoară ca un fulg – şi am dus-o în pat, învelindu-i trupul firav în care bătea inima unei femei care putea încă iubi. Cu aceiaşi ochi am văzut de-a lungul timpului trupul cîtorva femei pe care mi le-am dorit, dar nu le-am avut. Cînd eşti departe de casă, trupul unei alte femei îţi trezeşte instinctele şi ai dori în orice clipă să-l ai, să-l pătrunzi cu sete. Nu acelaşi impuls am avut cînd i-am văzut corpul Marei, ostenit şi lipsit de orice fel de vino-ncoa. Gura îi duhnea a vin, usturoi şi ţigări. Dacă nu ar fi fumat şi băut, din prima zi cînd a intrat în building, ar fi fost soţia mea, mi-a spus Conu’ Nedu, cînd a început să mi-i prezinte pe colocatarii lui, houseful-ii mei, cum le-a spus. Ar fi trăit ca o regină. Numai că, aşa cum ştim, Mara nu ar fi renunţat la ortodoxism, pentru adventism, nu s-ar fi pocăit. Rezista, cum se spune, pe baricade. Însă putea, aşa cum arăta acum, să cadă oricînd victimă oricui. Cu trecerea timpului, disperarea o va duce spre aşa ceva.
Din volumul în pregătire la Editura Cartea românească
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
