Cartea lui David (III). Despre bucuria de-a bâţâi / de Peter Sragher

De la o vreme încoace, Davidel, cum îi spune strămătuşa lui, Tantieni, a învăţat să facă figuri. Mai pe şleau, apucă ce-i vine la mână - un ursuleţ multicolor din plastic cu agăţătoare, nişte chei cu breloc, o bucată de carton cu o sfoară la un capăt, un carton dezodorizant de maşină cu o aţă, pe care mai târziu îl va numi brăduuuţu, un mic portofel albastru, o cataramă de bronz, legată de Oma cu un elastic -, orişice atârnă şi bălăngăne cât se poate de tare. Mişcarea produce plăcere. Ia chiar şi o crenguţă de salcie, un beţişor, o frunzuliţă uscată de venirea toamnei, o floricică ofilită culeasă de pe aleea din parc, o pungă de plastic, aproape orice poate fi apucat şi se poate clătina - ca bătut de vânt, dar totuşi cât de cât armonios - şi ajunge pe mâinile lui ocupate.

Chiar capul tatălui poate fi folosit, în unele momente de euforie şi extaz, pentru a îndeplini balansul dorit. Orice, dar să nu stea locului. Asta pare deviza Daviduţului. Pune mânuţele pe capul tatălui şi-l mişcă. Uite capul lui tata! zice Daviduţ mirat de cum se modifică poziţia capului tătesc. Schimbarea bruscă a poziţiei obiectelor, plutirea lor pe aer îi trezeşte o fericire pe care eu am aproape am uitat-o de când eram de vârsta lui. Şi o ia la goană în casă, pe terasă, în parc, pe trotuar, oriunde are la dispoziţie câte ceva de balansat şi, purtat de ambiţia lui de-a face pe vântul, uită de tot şi toate: unde e, cu cine e, sufleţelul lui fiind purtat numai şi numai de avântul ăsta de nestăvilit. Mai pe limba lui bâţâie mai toate lucrurile care-i pică-n mână. Ca şi cum le-ar supune unei probe, ca să vadă cum se comportă în mânuţa lui cuprinsă de nelinişte.Aşa, doar în bâţâială, satisfacţia. Numai că nu se mulţumeşte să se concentreze doar asupra obiectului demn de toată atenţia şi bâţâiala lui. Ca bucuria bâţâielii să fie maximă, admirată de pe o poziţie fermă, sigură, se propteşte bine de tot în picioarele uşor depărtate. Şi tot corpul produce băţâiala.

Daviduţu încearcă fără prea mare succes să zgâlţâie o bucăţică cam rigidă de hârtie mototolită, care nu putea să rămână netedă în mâinile lui. Se simte nevoit s-o strivească, în speranţa că o prepară pentru bâţâială. Îşi dă seama după scurtă vreme că nu prea i-e de folos, aşa c-o aruncă pe jos, uşor nervos, şi caută ajutor: Tată, ce mai bâţâim? Imaginaţia lui debordantă în ce priveşte obiectele potrivite pentru balans pare să fi secat brusc. Îşi aruncă privirea asupra coşului de jucării şi o speranţă îi licăreşte în ochi: Să luăm aia de bebeluşi... Nu îmi prea dau seama ce-i aia de bebeluşi. Daviduţu îi arată tatălui cu degeţelul nişte jucării de pe când era bebeluş, nu băieţel în toată puterea cuvântului, ca acum. Este vorba de-o brăţară din plastic galben, de care atârnă trei dreptunghiuri colorate. O bălăngăne vesel, dar se opreşte nemulţumit: apasă pe butonul albastru, dar nu mai se aud sunetele melodioase. Nu cântă! constată David dezamăgit. Bâţâitul jucăriei este vitregit de tot farmecul dacă nu cântă. Aşa că încerc să repar jucăria, dar nu reuşesc. Drept urmare, aplic veşnica tactică a diversiunii, ca tatăl să nu-şi piardă din prezenţa de spirit. Ia să luăm mai bine mingiuţa albastră, ca s-o bâţâie băiatu! Bună idee mingiuţa asta albastră cu aţă, care sare şi coboară de mama focului. Degeaba, căci Daviduţu îşi pierde repede interesul.

Atenţia lui David este captată de altceva. Priveşte cu intensitate maximă cum se mişcă în mânuţele lui animalele sălbatice înţepenite în plastic color. Şi exact în ritmul bâţâielii lor se mişcă şi căpşorul lui, fără să scoată înfricoşătoarele răgete de urs. Daviduţ taie doar aerul cu greutatea lui mică. Cu ochii concentraţi asupra ursuleţilor din plastic multicolor, îi saltă şi-i coboară, îi împinge la stânga şi la dreapta, până când ameţesc şi ei, oricât de sănătoşi şi pregătiţi de mişcare ar fi. Numai Davidchen, nu şi nu. Privirea îi stă aţintită pe ei. Nici să respire nu mai apucă, sărăcuţii de ei. Când se plimbă cu mama şi tata, face judicios împărţeala. Ursuleţul cu mult albastru la el. Pentru că-mi place culoarea albastră, cum afirmă sus şi tare. Ursuleţul cu mai puţin albastru la mama, iar cel cu mult galben îi revine lui tata. Fiecare membru al familie e musai să aibă ursuleţul lui în mână, când se iese la plimbare. Şi nu oricum, precum un novice, care, ca să-i facă pe plac copilului, l-ar zgâlţâi brutal, să scoată sunete plăcute pentru urechiuşele mititelului. Nooo, mare greşeală. Ursuleţul trebuie ţinut pe placul Davidelului. Recte, cât mai simplu, aşa, cum ai merge şi n-ai şti de el. Adică pe lângă picior, ca soldatul ţinânu-şi puşca. Numai că soldatul stă, iar noi mergem. Regula Daviduţului spune că paşii noştri nu trebuie să nu fie prea apăsaţi, ca să deranjeze din liniştea ursuleţilor. Sau din ordinea lor perfectă. Daviduţu se uită la noi, unul la stânga, altul la dreapta lui, cu severitatea oridinii germane şi vede că i s-a îndeplinit comanda. Ursuleţii atârnă perfect. Satisfacţia i se aşterne pe chipul. Începe să râdă. Lumea are iarăşi sens. Câtă vreme a fost absorbit de mişcările ursuleţilor, nu ne-a văzut, ca şi când n-am fi existat. Atenţia lui era înghiţită cu totul de băţâiala divină a ursuleţilor. Acum, de când a început să ne vadă, face figuri. Cu ursuleţul în mână. Ridică şi coboară mâinile, îndoaie picioarele, totul ca să mişte ursuleţii pe placul lui.

Daviduţu s-a oprit lângă mine. Privesc cum soarele coboară în asfinţit. Piciorul meu stâng l-am pus mai în faţă. O poziţie elegantă. Plină de elan. David se uită la piciorul meu, apoi mai în sus, la cap. Capul tatălui, pe care l-a bâţâit nu de mult. Precum o ramură de salcie plângătoare din parcul Herăstrău. Priveşte cum soarele coboară lin spre asfinţit. Înroşit de emoţie. Îşi aşază piciorul stâng în faţa celui drept. O poziţie elegantă. Plină de elan. Tatăl şi fiul. Stăm câteva clipe nemişcaţi. Ca şi când am aştepta fotograful să ne imortalizeze după ce-am primit - pentru postura noastră plină de distincţie - titlul de Sir de la Regina Angliei. Numai aşa, pentru ţinuta noastră armonioasă şi pentru că ne-am luat o alură de învingători. Titlul de gentleman l-am supt amândoi cu laptele mamei.

iulie, septembrie 2008

august 2010