E teribil ce jubilatie narativa, ce sete de-a (se) povesti are Mircea Daneliuc*! Daca n-ar fi marea frustrare de-a fi pierdut un cineast de calibru greu, ar trebui sa ne bucuram de castigarea unui prozator inzestrat cu tot ce trebuie pentru succes.
In 1997, cand, excedat de neputinta financiara de-a mai face film, debuta in roman, am crezut ca Pisica rupta va ramane un simplu episod amar si compensator-sarcastic intr-o biografie artistica dominata de Cursa, Glissando, Iacob si Proba de microfon. Defularea umilintelor, hartuirile cenzurii, duplicitatea cinica, grotescul sedintelor de vizionare, adica tot ce inca era zgura existentiala in Pisica rupta avea sa lase curand locul unei forte epice de netagaduit. In 1999, Marilena si cateva voluptati oferea imaginea coplesitoare a unei Romanii povestite indirect pe durata unui secol si mai bine prin cateva tulburatoare destine feminine. Daca mi-ar fi stat in putinta, as fi facut in 2000 din Marilena la TVR cam ce a insemnat serialul Lumini si umbre pentru publicul care am fost in anii '80.
Un an mai tarziu, in Apa din cizme, calitatile deja explodeaza ca defecte. Monologarea aluvionara a virilitatii, care-si deghizeaza in sarcasm vulnerabilitatea, pasionalitatea, gelozia si nesatiul afectiv, cedeaza nepermis in fata delirului fictional: o fantezie conspirativa cu Bucurestii impanziti de mafia chinezeasca, o alta revolutie decembrista s.a.m.d. Prompt sesizat, pericolul autopastisei dispare odata cu Strigoi fara tara (2001), romanul dezradacinarii fortate a unei familii de basarabeni cu destine de Siberiada.
Ca si in Apa din cizme, in mise-en-abame-ul din Petru si Pavel se varsa cel putin trei romane, unul mai ofertant decat altul, dar care se-ncaleca derutant si obositor. Unul este romanul scriitorului Petru Sesan in Bucurestii ultimului deceniu ceausist (desi la p. 57 reiese ca Uniunea Scriitorilor era tot in casa Toma Stelian, de unde se zarea ambasada sovietica): colcaiala compromisurilor breslei cu puterea, delatiune generala, fatarnicia, invidiile, hotararea de-a ?rupe pisica" in lupta cu cenzura, intrarea in vizorul Securitatii, intocmirea dosarului de urmarire informativa, plantarea microfonului in baie, scandalul MTS, audiente colective la Ceausescu, interogatorii in sediul de pe Batistei (?tot ce mi s-a parut exploatabil livresc era ghemul de frica pe care-l aveam in viscere"), cazul Babu Ursu, interdictia de semnatura (drept pentru care Sesan se apuca sa manufactureze pantofi precum Daneliuc pulovere la finele anilor '80), pentru ca in anii '90 sa candideze la presedintie sau la parlament, sa-si vada dosarul de la CNSAS (memorabila p. 345), unde numele de cod al lui Petru este... Pavel.
Al doilea este romanul insolitului triunghi conjugal: hartuita de-o psihologie labil-contorsionista, de culpe reale sau fantasmatice (de adulter si colaborare cu Securitatea), Jeni, sotia lui Petru, cel mai complex personaj de aici, isi impinge cu furie, inconstienta si oroare fiica din prima casatorie, inca minora, in patul si bratele sotului ravasit de patimi si himere. Induiosator, admirabil de laconic si cat se poate de anacronic in pudoarea-i narativa, Daneliuc isi priveaza cititorii voyeuri de nebunia scenelor tari presupuse de-o atare relatie erotica.
Al treilea este romanul halucinant al Magdei, fiica pseudo-incestuoasa, Lolita pana la un punct, plecata dupa 1989 sa lucreze in Iugoslavia, sechestrata si violata in grup de niste padurari bestiali, eliberata de cel mai tanar dintre acestia, maritata apoi cu un boxer de semi-usoara, cu care face un copil, ce mai, imaginea esecului lamentabil. De parca n-ar fi fost de ajuns, totul se complica la puterea a doua odata cu intrarea, mai intai, in piesa de teatru a lui Petru Sesan despre Mesterul Manole Zavoratul, parabola a dictaturii, apoi in romanul pe care-l continua dupa 1989 (?...ca n-are nimeni opera de sertar... Du-te, ma, fuck you! De unde stii tu ca n-am, asta ce-i?!?"), alternand motivul dublului cu dosarul de la Securitate, sihastria cu tema pacatului, temele biblice cu tradarea de frate, tema gemelaritatii paradoxale victima-calau (?sunteti opera mea. Ne-am legat. Unde era opera ta, fara opera mea?" il intreaba, bizar revendicativ, turnatorul) recte figura calugarului Emanuil, informatorul conditionat, ins liric, sadic, dostoievskian deplorabil: ?Nu te-au inchis, nu te-au torturat. Nu-i o minune dumnezeiasca? Din cauza mea nu s-a atins nimeni de tine, le-am spus ca mai vreau sa aud ce scrii, altfel o sfarseai ca si Borda (Gheorghe Ursu, n.n.). Am fost ingerul tau pazitor. Eu v-am pazit de departe, mi s-a dat acest har, ati fost cea mai mare lucrare a mea. Suntem legati mai mult decat iti inchipui".
Ros de indoieli (cu cine si cat l-a tradat Jeni, cat este vinovat de dezastrul Magdei, ce forme ar fi trebuit sa capete rezistenta sa pasiva sub dictatura s.a.m.d.), Petru isi umple golul interior cu scris: ?Pot scrie in mine oricat. Rostirea in inima e insusi Scrisul... Lasa-ma, Doamne, sa scriu".
?Ai dat, Doamne, si ai luat" isi rezuma Petru, in postura de Iov, destinul. ?Zilele mele sunt acelea care la Tine se scriu: scrie-ma, Doamne". E singura speranta de la un Dumnezeu ne-cineast, pentru care hartia continua sa fie mult mai ieftina decat ecranul.
*) Mircea Daneliuc, Petru si Pavel, Editura Paralela 45.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
