Sa consideri Statia Spatiala Internationala un mic oras cosmic este, fara indoiala, exagerat, desi structura ei complicata a tot adaugat module presurizate nucleului mai modest de la care s-a pornit in aceasta temerara lucrare de arhitectura locuibila ce orbiteaza in jurul Pamantului. Pe de alta parte, obiectivul a fost destul de des abordat dupa anul 2000, cand si-a inceput aventura cosmica: peste 150 de persoane, intre care cei din echipajele permanente si mult mai numerosi din categoria vizitatorilor efemeri, asa-numitii (in gluma, fireste) "taximetristi", sau pur si simplu turisti.
La bordul statiei au avut loc chiar si evenimente mondene, bunaoara o casatorie a cosmonautului Iuri Malencenko, seful expeditiei cu numarul 7, si Ekaterina Dmitrievna, care, e adevarat, isi punea in acel moment pirostriile in Texas, la mare distanta de logodnic.
Pe turism s-au specializat misiunile rusesti: pentru o taxa de 20 de milioane de dolari, acestea, cum am mai vazut, ar fi dispuse sa duca la baza cosmica pe oricine. Dar chiar si selectul nucleu al rezidentilor "permanenti" - in sensul ca locuirea fiecaruia dintre ei pe orbita dureaza sase luni - s-a largit si s-a diversificat sub aspectul natiunilor reprezentate. De la doar doi-trei oameni, cat suporta statia in primii ani de existenta, misiunile anilor 2007-2010 tind sa urce numarul tehnicienilor lasati in spatiul extraterestru la cinci sau chiar mai multi. In ce priveste popoarele cu acces la bord: misiunile initiale era normal sa fie alcatuite din cate un rus si unul-doi americani, ca reprezentanti ai principalelor forte de transport in spatiul cosmic. Prima lansare in proiect s-a produs cu o racheta "Soiuz". Dupa accidentul dezastruos al navetei "Columbia", in 2003, greul a ramas o vreme tot pe navele lansate de pe cosmodromul Baikonur, pana sa-si revina americanii din soc si sa reia, in alte conditii de siguranta a zborului, programul navetelor spatiale. Anul 2006 a adus la bordul statiei un cosmonaut german, alte misiuni urmand sa aiba in componenta, pe langa americanul si rusul traditionali, francezi, canadieni si japonezi.
Se face astfel un gest simbolic pentru principalele agentii guvernamentale participante, cu fonduri aproape astronomice, la proiect. Cele mai vechi, si de fapt principalele module presurizate, au fost "Zarea" si "Zvezda" ale rusilor (primul dintre ele ajuns intre timp, integral, in proprietate americana), precum si modulele NASA "Destiny" si "Node 1".
In timp, li s-au adaugat mai multe altele, cu destinatii precise, laboratoare si compartimente logistice multifunctionale. Prezentul nostru imediat pune noi piese in conglomeratul Statiei Spatiale Internationale, care se alcatuieste astfel din mers, sau, mai bine-zis: din zbor. Modulul "Node 2" este construit de italieni, iar cu modulul experimental Kib? contribuie Japonia, care va avea nevoie de trei zboruri de naveta cosmica pentru a-l transporta pe orbita si a-l instala. In sfarsit, vin la rand "Node 3" si "Cupola", produse tot de italieni, prin Agentia Spatiala Europeana. Ultimul modul pomenit va avea montata si o "fereastra spatiala", numai buna pentru a admira suprafata planetei de la 340 de kilometri inaltime.
Cum se vede, colonia cosmica se dezvolta spectaculos, in ciuda criticilor formulate pe Pamant, cu privire la risipa de bani ce se face de ani buni din buzunarul contribuabililor. Acestia din urma nici macar nu pot vedea pe ce li se duc miliardele de dolari necesare fiecarei noi miscari in proiect, multumindu-se cu informatiile oficiale din ziare si de la televizor. Nu e prima realizare spatiala atacata de carcotasi. La fel s-a intamplat cu programul de explorare a Lunii, ca sa nu mai vorbim de accentele disperate ce insotesc intentiile de debarcare pe Marte, intr-un viitor nu prea indepartat. Pentru unii, toate aceste acumulari realizate din anul 2000 incoace de colaborarea spatiala interguvernamentala ar fi departe de ceea ce trebuie sa asteptam de pe urma banilor investiti. Si, bineinteles, nu lipseste nici celalalt argument traditional, dupa care muntii de dolari risipiti cu prea multa usurinta in spatiile interplanetare ar putea fi folositi mai eficient si cu efecte mai demne de aprecieri pe planeta de bastina.
Adevarul e ca drumul despre care vorbim e fara intoarcere, daca nici macar niste experiente tragice, precum explozia navetelor "Challenger" si "Columbia", nu-l poate stopa. Nu intamplator acordul privind crearea Statiei Spatiale Internationale, ca baza de cooperare intr-un parteneriat pe termen lung si eminamente pasnic, a fost semnat, in ianuarie 1998, de 11 tari europene, pe langa SUA, Federatia Rusa, Canada si Japonia.
Cat despre faptul ca aceasta casa speciala a omenirii se plimba pe cer departe de ochii nostri, am o veste recenta, si anume: structura modulara a statiei a fost inzestrata cu niste imense panouri solare, cele mai mari ce s-au transportat in spatiu pana acum. Pliate, ocupau loc putin, dar desfasurate complet creeaza o suprafata aurita cu o lungime de peste 70 de metri. Niste veritabile aripi desfasurate in jurul obiectivului principal. Reflectate de aceasta structura aproape diafana, razele soarelui fac statia sa straluceasca pe bolta inserarii tot atat de puternic ca planeta Venus. Lumina ei se deplaseaza totusi mult mai rapid spre orizont. Trece peste el precipitat, la fiecare nouazeci de minute.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
