„Casa este acolo unde începi”
Thomas Stearns Eliot (1888 - 1965)
Există o literatură întreagă despre „Străzile Bucureştilor”, la care mi-am permis şi eu să adaug o modestă contribuţie prin generoasa găzduire a „Ziarului de duminică”. Mai puţin prezente sunt poate lucrările referitoare la „Casele Bucureştilor”, ceea ce se poate explica şi prin dificultăţile legate de identificarea izvoarelor, puţinătatea lucrărilor de sinteză. Au apărut totuşi o serie de contribuţii care abordează aspecte ale locuinţei bucureştene de-a lungul vremii cu caracter general şi referitoare la anumite perioade (vezi mai jos o bibliografie selectivă). În opinia noastră, este încă necesară o privire de perspectivă asupra „caselor Bucureştilor” în contextul oraşului, cu caracter de sinteză, altfel fiind în situaţia, ca să parafrazăm un proverb, de a „Nu vedea copacii din cauza pădurii”.
Este unul dintre motivele care ne-au îndemnat să propunem o contribuţie referitoare la acest subiect care, în completarea numeroaselor lucrări referitoare la „străzile oraşului”, are în vedere o focalizare asupra „celulei de bază” a spaţiului urban, a arhitecturii civile care este „casa”. Având un caracter documetar, informativ, o asemenea contribuţie îşi propune o incursiune în evoluţia, istoria spaţiilor de locuire ale oraşului (de la imobile la reşedinţe), ca şi a imaginii acestora în mediile culturale, în mentalul colectiv.
În prima parte, „MĂRTURII PESTE VEACURI” cu caracter istoric ne vom referi la principalele momente ale evoluţiei locuinţei bucureştene începând din secolului al XVII-lea, aşa cum se oglindesc ele în scrieri ale unor călători străini, diplomaţi, izvoare literare, istorice, iconografice.
Cea de a doua parte va fi consacrată „SCURTEI ISTORII A LOCUINŢEI BUCUREŞTENE” propunându-şi o incursiune în principalele momente şi etape ale evoluţiei diferitelor forme ale spaţiului de locuire al oraşului. Secţiunea consacrată cadrelor în care a avut loc evoluţia locuinţei bucureştene va cuprinde „CASELE ŞI ORAŞUL” şi „CASELE ŞI STRĂZILE”.
Scopul principal al capitolului „CASELE ŞI OAMENII” este identificarea acelor case, palate, reşedinţe care poartă în mod tradiţional numele proprietarilor, cele mai multe personalităţi consacrate ale istoriei politice, sociale, economice, culturale, cărora le-a aparţinut şi iniţiativa construirii/renovării lor. Pe baza unor documente oficiale şi de arhivă, a unor investigaţii proprii, au fost identificate peste 250 de asemenea locuinţe, ceea ce contureză o „Galerie de personalităţi” bucureştene.
Partea consacrată „ANATOMIEI CASEI” îşi va propune să treacă în revistă principalele părţi ale casei, cu reverberaţiile acestora în tradiţie, cultură, artă.
În ultima parte, „TRECUTUL, PREZENTUL ŞI VIITORUL CASELOR” vom avea în vedere o serie de consideraţii concluzive, cu referire la „casele dispărute”, renovate, nou construite, ceea ce ne va înlesni formularea unor puncte de vedere referitoare la momentul actual el evoluţiei spaţiului de locuire bucureştean şi a perspectivelor sale.
„Un cumul al contrastelor”
Identificarea unor descrieri ale diferitelor tipuri de locuinţe bucureştene ridică o serie de dificultăţi dat fiind că, până în secolul al XIX-lea, ele sunt destul de rare şi sumare.
Până în această perioadă asemenea descrieri aparţin nu izvoarelor interne, ci mai ales celor externe, fiind datorate mai ales „călătorilor străini”, dintre care unii au poposit perioade mai îndelungate în capitala Ţării Româneşti, îndeplinind şi funcţii pe lângă domnul ţării. Dar şi la aceştia atenţia se îndreaptă în special către locuinţele boiereşti (palatele) sau alte edificii (politice, religioase) şi mai puţin, şi atunci destul de sumar, asupra locuinţelor oamenilor „de rând”.
Totuşi, cercetarea formelor de locuire bucureştene în menţiuni ale unor străini poate oferi o „imagine compozită”, un „mozaic”, atunci când descrierile sunt coroborate, în măsura posibilităţilor, cu alte categorii de izvoare.
În general, străinii, de la simpli voiajori, la învăţaţi, militari, diplomaţi, sunt atraşi de pitorescul oraşului şi al locuinţelor sale. Trebuie ţinut seama că asemenea menţiuni, descrieri sunt influenţate în mare măsură de mediul din care aceştia provin, de aici comparaţiile pe care sunt tentaţi să le ofere au, în general, un anumite grad de subiectivism, care se poate înscrie într-o istorie a mentalităţilor vremii.
Cum au arătat o serie de investigaţii, de cele mai multe ori aceşti străini remarcă o serie de caracteristici ale oraşului şi caselor sale: pitorescul, faptul că este vorba de o „întâlnire între Orient şi Occident”, chiar între Asia şi Europa, că Bucureştii erau „oraşul caselor aruncate la nimereală”, „un cumul al contrastelor”. (George Potra, „Bucureştii văzuţi de călători străini (secolele XVI-XIX)”, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1992)
De la Evlia Celebi la Ulysse de Marsillac
Una din cele dintâi descrieri, datând din 1666, aparţine lui Evlia Celebi (1611-1682) istoric, geograf, care dă amănunte privind curtea domnească din Bucureşti cu „sute de odăi”. Aminteşte şi de casele oraşului „înconjurate cu grădini frumoase şi împodobite”. („Călători străini despre Ţările Române” vol.6, Partea I, Evlia Celebi, 1976).
Antonio Maria Del Chiaro aflat la Bucureşti la începutul secolului al XVIII-lea ca dascăl al copiilor lui Vodă Brâncoveanu, în cartea sa „Revoluţiile Valahiei” arată că existau „case cu grădini, curţi, cuhnii, grajduri... izolate unele de altele ca nişte insule, fiecare avându-şi curtea, acareturile, grajdurile şi livada sa proprie, ceea ce dădea întregului loc un aspect foarte plăcut şi plin de viaţă. Şi el descrteie palatul lui Brâncoveanu: „de piatră, cu o impozantă scară de marmură (Antonio Maria Del Chiaro, „Storia delle moderne rivoluzioni della Valachia”, Bucureşti, 1914).
La fel, epigrafistul englez Chishull va aprecia palatul lui Constantin Brâncoveanu ca „adevărat nobil şi măreţ".
Călătorul arab Paul de Alep (1627-1669) consemnează că „Bucureştii sunt foarte mari... „Casele sunt din lemn şi vălătuce, pălimarele şi stâlpi frumos sculptaţi, toate din lemn de stejar şi de brad.…ceea ce poate naşte admiraţie la vederea acestor case”. Paul de Alep menţionează şi „case cu lespezi de marmură”, fiind desigur vorba de cele boiereşti. În general, Paul de Alep consideră că unnele dintre aceste case boiereşti erau „mai bune” decât cele ale clasei similare din Anatolia. („Călători străini despre Ţările Române”, vol.6, part. II, 1976)
În alt izvor anonim din 1742, se arată că Bucureştii sunt un „oraş vechi, frumos, cu case măreţe”.
Charles de Peyssonel (1727-1790) consul al Franţei în Crimeea arată că Bucureştiul „este oraş mare şi frumos, foarte populat”.
La 1774, Alexandru Vodă Ipsilanti îl aduce pe Linardi Panzini la Bucureşti pentru a elabora o legislaţie si chiar o şcoală de drept. În corespondenţa sa se menţionează că, „Afarã de un cartier unde sunt adunaţi toţi negustorii şi care e clădit nemţeşte, tot restul are înfăţişare de sat, casele sunt răspândite ici acolo, fiecare având grădiniţa sa”.
În viziunea reprezentantului diplomatic al Habsburgilor, Raicevich, consul al Imperiului Habsburgic în Ţara Românească, consemnează în 1782 că oraşul seamănă mai mult cu un sat mare decât cu un adevărat oraş, fiind alcătuit din: „case si bordeie, cu grădini mari si curţi care ocupã mult loc. După războiul ruso-turc din 1768-1774 s-au clădit multe palate si case din piatrã, mari şi comode.
În 1786, poposeşte în Bucureşti învăţatul italian, profesor de ştiinţe naturale Lazzaro Spallanzani (1729-1799) care arată că în oraş „Se găsesc şi câteva clădiri frumoase…”
- Pentru florentinul Domenico Sestini (1750-1832), arheolog, numismat şi geograf cu studii clasice de la sfârşitul veacului al XVIII-lea şi începutul următorului, Iaşii şi Bucureştii rămân în amintire „mai degrabă (ca) sate mari, decât oraşe, fiindcă sunt alcătuite din căsuţe cu grădini mari şi curţi ce ocupă suprafeţe întinse”.
Helmuth von Moltke (1800-1891), viitorul mareşal al armatei prusace, trece prin Bucureşti spre Istambul în anul 1835. Majoritatea impresiilor de călătorie le lasă într-o serie de scrisori în care povesteşte drumul spre capitala Imperiului Otoman: „Eşti surprins să găseşti în acest pustiu al Ţării Româneşti un oraş ca Bucureştii cu aproape 100.000 de locuitori. La Bucureşti sunt palate, societăţi şi vizite, teatre, modiste, ziare şi trăsuri de lux; dar cum ai pus piciorul afară din oraş recazi în barbarie... La Bucureşti se văd cele mai păcătoase cocioabe pe lângă palatele în stilul cel mai modern şi bisericile cu arhitectură bizantină; cea mai amarnică sărăcie domneşte alături de luxul cel mai extravagant. Asia şi Europa par să se întâlnească în acest oraş.”
În 1836, medicul german Ernst Anton Quitymann traversează Ţările româneşti, despre Bucureşti menţionând că „din depărtare, această întindere şi numeroasele turnuri şi clopotniţele bisericilor îţi fac o impresie măreaţă, care, însă, după o cunoaştere mai apropiată se pierde.”
O descriere detaliată a Bucureştilor o datorăm norei lui Grigore Dimitrie Ghica Elisabetei (Elisa), de origine franceză, care vizitează ţara în perioada Revoluţiei din 1848, scriind mai multe cărţi: „Bucureştii sunt un oraş aparte care nu seamănă cu niciuna din capitalele noastre europene. Uliţele lungi şi întortocheate, ca străduţele italiene, refuză orice lege a armoniei. Casele sunt aruncate la nimereală, într-o învălmăşeală ca nişte cuiburi în păduri [...]. Văzuţi de la înălţime, Bucureştii au aerul unui oraş fermecat.” (George Potra, „Bucureştii văzuţi de călători străini”… p. 194-195)
În aceeaşi perioadă, italianul Leonardo Panzini remarca faptul că după focul din 1804, mai ales în timpul domniei lui Alexandru Ipsilanti apar din ce în ce mai multe clădiri din cărămidă şi piatră. Centrul oraşului era „clădit nemţeşte”.
J. L. Carra, care vede Bucureştii cam în acelaşi timp cu Panzini, observă „casele", construite din paiantă, „lipite cu argilă şi bălegar de vacă amestecate împreună şi tencuite pe dinăuntru şi dinafară cu un fel de pământ vânăt” şi totodată casele de piatră ale boierilor.
În 1822, consulul Kreuchely face o descriere detaliată a oraşului. „Bucureştii – scrie el – cuprind 16.000 de case, inclusiv palatele boierilor mari, ca şi colibele oamenilor săraci... Din orice parte te apropii de oraş priveliştea este foarte plăcută, la timp de vară. Pare că priveşti o pădure zâmbitoare... un peisaj plăcut şi iluzia dispare cu totul când intri în oraş.”
Eugène Jouve, ziarist francez, vine în Principate în vremea Războiului Crimeei. E dezamăgit de capitala Ţării Româneşti, considerând că „de-abia dacă poţi să numeşti oraş această îngrămădeală în formă de prăvălii bogate, de dugheni sărăcăcioase, de clădiri frumoase, de monumente, de grădini, de maidane şi de băltoace.”
Francezul Le Cler amintea, în 1867, de „nemărginitul sat” al Bucureştilor.
Ulysse de Marsillac (1821-1877) jurnalist francez stabilit ca profesor notează: „Bucureştiul, cu cupolele sale de metal, strălucind în soare ca jarul într-o masă de verdeaţă”, oraşul fiind pierdut în vegetaţia sălbatică”, „o întinsă grădină orientală”, care păcătuieşte prin „străzile întortocheate şi capriciile arhitecturii”.( Ulysse de Marsillac, „Bucureştiul în veacul al XIX-lea”, 1999)
Totuşi, şi aceşti străini nu se pot împiedica să observe pespectivele Bucureştilor, astfel încât, în 1847, călătorul francez H. Deprez, remarcă: „...în fiecare zi, capitala Valahiei se dezbracă de caracterul său oriental pentru a lua aspectul oraşelor din Occident.”
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
