Casele Bucureştilor (II). Izvoare literare şi istorice/ dr. Alexandru Popescu

Scriitori

Menţiuni şi informaţii referitoare la aspectul caselor şi palatelor Bucureştilor pot fi identificate şi într-o serie de opere literare, datând mai ales din secolul al XIX-lea, dar cu referinţe la perioade mai vechi.

Într-o baladă populară sunt amintite „case boiereşti”, cu „uşele ferecate, ferestre înzăuate, cu lanţuri de fier legate, porţi de aramă”.

Ion Ghica

Detalii interesante sunt conţinute în una dintre scrisorile lui Ion Ghica (1816- 1897) către Vasile Alecsandri: „Casele boireşti erau ziduri tari de cetate… cu odăi multe şi mari, cu pivniţe adânci şi boltite, cu beciuri şi un rând de odăi deasupra, cu pod din streaşină în streaşină…La cheresteaua unei case mergea un parchet de pădure seculară…Învelitoarea de şindrilă era aproape de două ori cât casa ca să ţină zăpada. Casele erau răcoroase vara şi călduroase iarna”.( „Scrisori către Vasile Alecsandri”, 1880)

Dimitrie Bolintineanu

Informaţii interesante se regăsesc în romanul pe care începuse să-1 publice Dimitrie Bolintineanu (1819 sau 1825-1872) în ziarul său „Dâmboviţa”, în 1864. Bolintineanu descrie mahalalele şi surprinde schimbarea aspectului clădirilor. Vechile locuinţe aveau pridvor de lemn, cu beci dedesubt, cu sală la mijloc, o odaie pe dreapta şi o alta pe stânga, cu sacnasiu în spate, spre nord, în grădină. Acum insă, spune Bolintineanu, apar case noi, dar cam urâte, con­struite de meşteri unguri şi austrieci. În schimb, scriitorul se arată încântat de felul în care arăta o casă boierească, cum era aceea ce aparţinuse familiei Bellu: „un lăcaş plăcut”, care „avea forma multor case din Orient, cu două rânduri, adică cu un cat şi beciuri, avea o poartă frumoasă de piatră, cu mai multe statui de granit”. Casa Bellu a dispărut:  „Astăzi nu mai este ni­mic din această casa istorică pe locul ei s-a ridicat un palat încântător”, unde au fost asediate de turci câteva dintre căpeteniile eteriste din Bucu­reşti, după lupta de la Drăgăşani.

Nicolae Filimon

Descrierile lui Nicolae Filimon (1819-1865) din  romanul „Ciocoii vechi şi noi” se constituie ca un izvor important referitor la diferitele tipuri de locuinţe începând din secolul XVIII.

Despre Palatul domnesc în timpul lui Caragea Vodă, care îl înlocuise pe cel ars, se arată că „era compus dintr-un şir de case cu două rânduri ce începeau din uliţa Mogoşoaiei şi se terminau dinaintea caselor generalului Herescu pe uliţa numită a şcoalei.” „Arhitectura acestui palat era vagă şi neterminată; era o zidire sau o grămădire de material în care se vedeau mai multe ordine de arhitectură, imitate în ceea ce aveau ele mai grosolan şi mai neregulat.

De mare interes sunt descrierile unor interioare de case boiereşti. Una dintre cele mai detaliate este aceea a casei  postelnicului Andronhe Tuzluc: „Camera pregătită pentru primirea şi ospătarea invitaţilor era un fel de salon pătrat, spoit cu var, şi în mijlocul tavanului cu un cer de flori arăpeşti, tot de var, lucrate în relief dar fără gust, nici măestrie. Mobilierul se compunea din două paturi de scânduri, acoperite cu saltele şi perne, peste care erau întinse macaturi de lână de Brusa… Lângă zidul despre grădină era un sipet mare, îmbrăcat cu piele de căprioară, albastru şi legat cu fier alb, iar deasupra lui era un alt sieptaş, mai mic din lemn de nuc cu flori de sidef. În mijlocul camerei era un scaun de brad cu trei picioare, pe care erau puse patru sfetnice de tumbac cu lumânări de seu întrânsele şi o pereche de mucări de alamă cu care o ţigancă frumuşică lua din când în când mucul lumânărilor ca să dea mai multă lumină.”

O altă descriere se referă la interiorul casei lui Dinu Păturică, proaspăt pătruns în clasa boierească: „Camera în care dădea el ospăţul era împodobită cu două paturi turceşti înfundate, peste care erau puse saltele de lână acoperite cu chilimuri vărgate de Idrinea (Constantinopole); pe lângă perete erau perne îmbrăcate cu cic tocat, prin ungherile acestor paturi erau aşezate perniţe mici umplute cu puf, pe ale căror feţe albe de batistă, se vedeau mai multe arabescuri cusute cu fir de mătase... Zidul de lângă pat era acoperit cu un covor de Brusa, pe care stau spânzurate o puşcă arnăuţească ghintuită... şi două perechi pistoale. Mai în jos, tot pe acel perete, erau atârnate două săbii turceşti.” Interesantă este menţionarea pătrunderii în decorarea interiorului a unor elemente de artă populară, cum este „un cauc oltenesc de hârşie neagră de miel... Pe lângă pereţi erau puse câteva scaune de Braşov şi un sipet mare legat cu bande de fier...”

La o înălţime oarecare a unuia din pereţi, era un dulap mic săpat în zid, în care se afla mica bibliotecă a ciocoiului. „Masa de mâncare era aşezată între două paturi şi împrejmuită cu scaunele pe care erau să şadă onorabilii oaspeţi ai lui Păturică.”

O altă descriere a lui Filimon se referă la casa în care s-a refugiat Andronache Tuzluc, după scăpătarea sa, fiind vorba de o locuinţă cu un aspect modest, caracteristică păturilor sărace ale oraşului sacagiii şi căruţaşii: „În mijlocul acestor bordeie mizerabile era o casă”, care se distingea „prin arhitectura ei de ordin otoman şi prin mica grădină compusă din arbori roditori”.

Mateiu Caragiale

Romanul  „Craii de curte veche” a lui Mateiu Caragiale oferă o imagine mai mult subiectivă a oraşului şi caselor sale.  Mai întâi chiar Curtea veche sau domnească, aşa cum se afla ea în perioada la care se referă Mateiu Caragiale, deci la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui următor, deci într-un stadiu de avansată decădere şi paragină: ,,Ca întreg târgul, Curtea fusese arsă si rezidită de numeroase ori si trebuie să fi acoperit o arie întinsă, rămăşite de temelii boltite găsindu-se în întreagă mahalaua…Curtea era lesne de închipuit, semănând în mare cu mănăstirile, cu trupuri de clădiri multe pentru a putea sălăşlui toată liota şi ţigănia, fără întocmire, fără stil, cu nade, umpluturi si cârpeli… în urâţenia ei.”

Nu sunt prea multe descrieri de spaţii, străzi ale Bucureştilor în cartea lui Mateiu Caragiale. Una dintre puţinele se referă la amintirile lui  Pantazi din vremea coplilăriei :,,între Sfântul Constantin si Sfântul Elefterie, de la Giafer la Pricopoaia, acolo unde azi stăpâneşte paragina, se ţinea grădină de grădină, numai pomi roditori, liliac, bolte de viţă…”

Iar în ceea ce priveşte casele ne putem mulţumi cu descrierea casei Arnotenilor, şi ea într-un stadiu avansat de paragină, o adevărată „dărăpânătură”:  „Unui vechi trup de clădire pătrat şi cu un singur rând i se înnădise mai târziu, în dos, pieziş, o coadă deşirată şi îngustă cu două caturi, rămasă netencuită şi fără geamuri la şubredul pridvor care o încingea sus de la un capăt la altul şi da într-un soi de turn de scânduri cârpit cu tinichele ce adăpostea scara”.

În ceea ce priveşte interioarele, cităm descrierea referitoare la casa lui Paşadia, care desigur purta marca celui ce o locuia: „În acea încăpere, căptuşită cu postav şi înconjurată peste tot de dulapuri ferecate în pereţi, cu geamurile perdeluite”.

Tot în ceea ce priveşte interioarele, este de amintit că Pirgu, personaj tipic de parvenit, ţinea să respecte una din tendinţele vremii, aceea a „stilului naţional”:  „Urma o nelipsită raită prin prăvălii, ca să tocmească mobile pentru casa ce avea de gând să-şi clădească în stil românesc”(Mateiu Caragiale: Craii de Curtea Veche, Bucureşti: Editura Cartea Românească, 1929)

Cezar Petrescu             

Deşi apărute cam în aceeaşi perioadă, „Craii de Curtea-Veche” şi „Calea Victoriei” a lui Cezar Petrescu (....) oferă unghiuri diferite de abordare, acesta din urmă fiind preocupat de zugrăvirea unui oraş în curs de modernizare, mai mult sau mai puţin reală, dar care totuşi are o personalitate influenţată de istoria şi tradiţiile sale: „Ca să ne înţelegi, trebuie să înţelegi farmecul acestui Bucureşti aşa cum se afla înainte de pospăiala lui de modernizare şi de occidentalizare”. Bucureştii rămân „mai apropiaţi de Orient decât de Apus…Occidentalizarea e numai lustru; a schimbat doar Podul Mogoşoaiei în Calea Victoriei...Toate modele şi modelele, culturile şi stilurile s-au contopit peste un oraş pe care l-au creat şi l-au schimbat în egală măsură şi care, într-un adânc al său insondabil îşi vede de ritmurile lui organice şi imprevizibile.”

Peste vremuri, şi alţi scriitori români au scris despre oraş şi casele sale, inspirându-se desigur din izvoare mai vechi.  Astfel, George Călinescu, „părintele” arhitectului Ioanid, era de părere că  „Sunt (...) în Bucureşti, care e un oraş istoric, admirabile piese vechi de arhitectură…. Frumuseţea lor e miniaturală şi marile blocuri îi fac reverenţios loc printre ele, retrăgându-se la o distanţă respectuoasă”. Din păcate, această „distanţă” a scăzut cu vremea…

Iar Tudor Arghezi scria: „Există (...) în Bucureşti ( ...) locuri legate de istoria poporului nostru sau numai de un simplu fapt devenit simbol : fragmente de ziduri, de cetăţi, monumente vechi, denumiri …” (Cu bastonul prin Bucureşti, Bucureşti: Editura pentru literatură 1961).

…Şi, desigur, exemplele pot fi înmulţite.

Istorici

Informaţii referitoare la aspectul locuinţei bucureştene se regăsesc în lucrările istoricilor oraşului, de la G. I. Ionescu-Gion, Constantin Bacalbaşa, Emanoil Hagi-Mosco, Dimitrie Pappasoglu, C.C. Giurescu, Ion Ionaşcu, George  Potra, Gheorghe Cruţescu la Nicolae Vătămanu, Adrian Majuru şi desigur alţii. (Paul Cernodoveanu,  Primii istoriografi ai Bucureştilor, Bucureşti, Editura Fundaţia Culturală, 1998)

Gheorghe Ionescu-Gion

În a sa „Istoria Bucureştilor” (1899), Gheorghe Ionescu-Gion (1857-1904) scria: „nu-s multe oraşele Europei care să fi trecut prin atâtea vâltori ale istoriei şi să fi rămas în picioare cu puteri, întotdeauna noi, spre o mai departe propăşire” (G., Ionescu Gion Istoria Bucureştilor, Bucureşti, 1899

Nicolae Vătămanu

În seria sa de volume referitoare la trecutul Bucureştilor, Nicolae Vătămanu (1897-1977) oferă informaţii detaliate despre istoria oraşului şi a locuitorilor săi. Astfel, în lucrarea sa „Odinioară în Bucureşti”, Vătămanu aduce în discuţie atât aspectul locuinţei „oamenilor simpli” de diferite categorii, cât şi acela al caselor, reşedinţelor, palatelor boiereşti, cu referinţă specială la prima jumătate a secolului al XIX-lea..

În ceea ce priveşte locuinţele celor „nevoiaşi, adică cei mai mulţi”, se arată că aceştia îşi făceau casele „din lemn, adică din nuie­le. Era materialul de construcţie cel mai la îndemână. Se alcă­tuia mai întâi un schelet din bârne; apoi se umpleau pereţii cu nuiele împletite şi se lipeau cu pământ… Casa de lemn era lipită „ca un pahar" şi văruită. Se lipea şi pe jos; podeaua de scânduri se găsea numai la cei cu dare de mână”. De asemenea, „Casa era pusă de-a dreptul pe pământ”, iar, referitor la amplasarea lor, se arată: „Casele erau răsfirate”.

Despre interiorul şi stilul de viaţă al locuitorilor acestor case simple se arată:  „Viaţa familiei în casă se concentra pe paturi… Existau laviţe în jurul odăii, paturi şi mese fixate în pământ … Vara, dormitul se transfera pe prispă, afară. Cei cu dare de mână îşi făceau chioşcuri anume, lângă casă.”

În ceea ce priveşte casele boiereşti, „cele mai mari aveau o alcătuire bine gândită, cu plan dinainte stabilit şi se executau pe temeiul unor contracte, încheiate cu zidarii, cu pietrarii, cu dulgherii, cu vopsitorii, fiecare grup de meşteşugari având a săvârşi numai ce ştiau a face, şi ştiau foarte bine!”.

Marii neguţători, clericii, boierii aveau case cu două rânduri. Odăile de jos, de obicei zidi­te din cărămidă, formau subsolul pentru slugi, robi ţigani şi... pentru copii. Rândul de sus, de multe ori construit din lemn, mai uşor, era rezervat stăpânului şi oaspeţilor săi. Avea paturi, laviţe, pe care se ţineau macaturile ce se aşterneau pentru dormit. La casele „cu rândul de sus" pentru stăpâni, o asemenea construcţie se aşeza pe grinzi, la capătul sălii, ca un balcon.

Preţioasă este şi informaţia lui Vătămau referitoare la „culele” din Bucureşti, construite pentru o mai bună apărare: „case tari, de cărămidă, având de obicei, jos, o singură uşă, bine ferecată, îngustă şi lesne de baricadat”. O asemenea „culă" obiş­nuită pe la ţară, în Oltenia, este amintită şi în Bucureşti, prin jurul Colţei, în 1777.

Interesante sunt şi informaţiile pe care le oferă Vătămanu despre interiorul unor case aparţinând unor intelectuali din secolul al XIX-lea. Spre exemplu, cabinetul locuinţei autorului primei sinteze despre istoria Bucureştilor,  Ionescu-Gion (str. Lucaci 33) era „un mic muzeu”, unde se găseau atât reproduceri după operele unor maeştrii ai picturii universale, cât şi lucrări ale unor artişti români

O altă locuinţă-muzeu era Casa Vernescu, socotită la acea vreme una din cele mai luxoase din Capitală. Biblioteca avea plafo­nul susţinut de opt coloane verzi, cu multe sculpturi şi faianţe vechi. Salonul imens era iluminat de o sută şaizeci de becuri, pentru care fusese nevoie să se instaleze o uzină electrică proprie. Unele camere aveau plafoanele pictate de Mirea şi mobilă adusă din Paris.

Nu ne putem împiedica să subscriem afirmaţiei lui Vătămanu, care îşi păstrează, în bună măsură, actualitatea:  „Aşa se trăia  altă dată în Bucureşti: sau în sărăcie lucie, sau într-un lux exorbi­tant, ce lua ochii şi provoca invidii” (Nicolae Vătămanu, Odinioară în Bucureşti, Editura Vremea, Bucureşti, 2014)

Gheorghe Crutzescu

Un alt izvor pentru reconstituirea aspectului Bucureştilor şi a caselor sale este lucrarea „Podul Mogoşoaiei. Povestea unei străzi” de  Gheorghe Crutzescu, în care se arată că, iniţial, această arteră deschisă de domnitorul Constantin Brâncoveanu, se caracteriza prin faptul că  „De-a lungul ei, fără orânduială, aproape fără rost, se înşiră palate şi magherniţe, case de ţară şi zgârie-nori, curţi şi grădini, morminte şi biserici... Nu-i stradă pe lume mai chinuită, mai muncită, mai mişcătoare în silinţele ei de a face din atâtea contraste puţintică armonie. Şi poate nu-i stradă care să închege în atare măsură gândurile unui popor. Podul Mogoşoaiei e plămădit cu sufletul nostru.” (Gheorghe Crutzescu, Podul Mogosoaiei. Povestea unei străzi, ediţie de Virgiliu Teodorescu, Bucureşti, Editura Meridiane, 1987).

Radu Ionescu

O imagine a evoluţiei de început a interiorului şi mobilierului este zugrăvită de Radu Ionescu. Multă vreme, a prevalat în cazul caselor şi palatelor boiereşti influenţa orientală, cu  interioare mobi­late, în special, cu divane, lăzi şi covoare.

Abia veacul al XlX-lea, datorită unei relative linişti, a scăderii autorităţii otomane, a liberalizării comerţului, a încropirii unei clase ambiţioase – burghezia – şi a unei largi deschideri culturale spre Occident, încep să apară mobile în stil occidental, cumpărate la Viena sau din Franţa. Radu Ionescu consideră că „În timp ce o categorie destul de restrânsă, aceea a amatorilor de artă şi a colecţionarilor, îşi schimbă viziunea asupra interiorului, ceilalţi trec dintr-un veac în celălalt în aceeaşi atmosferă, cu aceleaşi mobile, devenite, pentru cei ce le aveau mai de mult, sau pentru urmaşii lor, dovezi ale unei tradiţii de familie. În timp ce în unele case stilul neo-Renaşterii germane a fost înlocuit cu Art-Nouveau. (Radu Ionescu, Despre interiorul caselor bucureştene, , în „Secolul XX”4-6/1997)

Nu putem încheia acest capitol referitor la aportul cercetătorilor, istoricilor, arhitecţilor,  fără a aminti opinia  lui G. M. Cantacuzino (1899-1960) despre Bucureşti, „Oraş al contrastelor, marcat deopotrivă de «vechea lui obârşie de sat, de târg şi de bâlci», ca şi de mirajul parizian, pendulând între lâncezeala patri­arhală şi ambiţia de mare metropolă”, „oraş al vizaviurilor contrastante”.(G.M. Cantacuzino, O capitală - în Izvoare şi popasuri, Buc., 1977).

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels