• Leu / EUR4.7320
  • Leu / GBP5.2698
  • Leu / USD4.1950
Ziarul de Duminică

Casele Bucureştilor (L). Casa, strada, oraşul/ de dr. Alexandru Popescu

Autor: Dr. Alexandru Popescu

21 iul 2016 197

Organismul casei/locuinţei se integrează aceluia al străzii şi matricei urbane în forme care au evoluat de-a lungul vremii în funcţie de necesităţi proprii şi de contexte economice şi sociale. De aceea există relaţii directe între anatomia casei şi a locurilor în care se situează care şi-au avut şi proiecţiile lor culturale.

 

„Un sat mare”

În ceea ce priveşte istoria caselor şi străzilor Bucureştilor există o serie de informaţii aparţinând unor călători străini şi persoanelor care s-au aflat în oraş, dintre care cei mai mulţi îl compară cu un „sat mare”  în ceea ce priveşte aspectul caselor şi al străzilor, dar cred că şi astfel el îşi are farmecul său.

Antonio Maria Del Chiaro, aflat la Bucureşti la începutul secolului XVIII ca dascăl al copiilor lui Vodă Brâncoveanu, arată în cartea sa „Revoluţiile Valahiei” că în oraş existau „case cu grădini, curţi, cuhnii, grajduri... izolate unele de altele ca nişte insule, fiecare avându-şi curtea, acareturile, grajdurile şi livada sa proprie”, ceea ce dădea întregului loc un aspect foarte plăcut şi plin de viaţă.

La 1774, Alexandru Vodă Ipsilanti îl aduce pe Linardi Panzini la Bucureşti pentru a elabora o legislaţie şi chiar o şcoală de drept. În corespondenţa sa menţionează că „afară de un cartier unde sunt adunaţi toţi negustorii şi care e clădit nemţeşte, tot restul are înfăţişare de sat, casele sunt răspândite ici-acolo, fiecare având grădiniţa sa”.

Raicevich, consul al Imperiului Habsburgic în Ţara Românească, consemnează în 1782 că oraşul seamănă mai mult cu un sat mare decât cu un adevărat oraş, fiind alcătuit din: „case şi bordeie, cu grădini mari şi curţi care ocupă mult loc”. Tot el arată că, după războiul ruso-turc din 1768-1774, s-au clădit multe palate şi case din piatră, mari şi comode.

Florentinul Domenico Sestini (1750-1832), arheolog, numismat şi geograf cu studii clasice, consemnează că, la sfârşitul secolului XVIII şi la începutul celui următor, Iaşii şi Bucureştii rămân în amintire „mai degrabă (ca) sate mari, decât oraşe, fiindcă sunt alcătuite din căsuţe cu grădini mari şi curţi ce ocupă suprafeţe întinse”.

O descriere detaliată a Bucureştilor o datorăm norei domnitorului Grigore Dimitrie Ghica, Elisabeta (Elisa), de origine franceză, care vizitează ţara în perioada Revoluţiei din 1848, scriind mai multe cărţi: „Bucureştii sunt un oraş aparte care nu seamănă cu niciuna din capitalele noastre europene. Uliţele lungi şi întortocheate, ca străduţele italiene, refuză orice lege a armoniei. Casele sunt aruncate la nimereală, într-o învălmăşeală ca nişte cuiburi în păduri [...]. Văzuţi de la înălţime, Bucureştii au aerul unui oraş fermecat”.

Eugène Jouve, ziarist francez, vine în Principate în vremea Războiului Crimeii. E dezamăgit de capitala Ţării Româneşti, considerând că „de-abia dacă poţi să numeşti oraş această îngrămădeală în formă de prăvălii bogate, de dugheni sărăcăcioase, de clădiri frumoase, de monumente, de grădini, de maidane şi de băltoace.

Pictorul francez Edouard Marbeau, aflat la Bucureşti pe la 1879, se referă la aspectul inedit al oraşului, dar şi la unele transformări ale sale: „Situat între Orient şi Occident, Bucureştiul are o fizionomie specială. Orice călător care ajunge acolo… află un oraş cu totul deosebit de ceea ce cunoaşte din Viena şi din Budapesta sau de cele ce i-au rămas în minte de la Constantinopol. Oraşul se întinde de la o zi la alta. Se dărâmă mereu vechile case şubrede

şi pe locul lor sunt ridicate altele din cărămidă”.

 

Perspectivele oraşului

Constatările izvoarelor interne şi externe sunt ilustrate de catagrafiile şi hărţile Bucureştilor care apar mai ales în secolul XVIII şi începutul secolului XIX,  cu case aparent „aruncate” la întâmplare şi străzi sinuoase, întortochiate. De fapt, de cele mai multe ori, ele urmează profilul terenului pe care se afla oraşul, destul de variat, al surselor (cursurilor) de apă de pe teritoriul său, destul de multe, dar se orientează şi în funcţie de unele consideraţii sociale, chiar politice (proximitatea curţilor domneşti, bisericeşti). Treptat, pe măsură ce sunt introduse o serie de măsuri legislative, aspectul lor se concentrează, devine tot mai rectiliniu, până la apariţia unor artere care străbat oraşul în diferite sensuri, făcând loc, în perioada modernă, bulevardelor.

Pentru perioade mai noi, cele câteva imagini generale, de perspectivă ale oraşului, surprind la început o „aglomerare “ de acoperişuri, numeroase şi ample spaţii verzi, de fapt, grădini şi livezi, din care răsar turnurile bisericilor şi ale unor palate. (Cf. Emanuel Bădescu, Radu Oltean, „Cele mai vechi şi mai frumoase panorame fotografice ale Bucureştilor 1856-1877”, Editura Art Historia, 2008)

În fine, odată cu măsurile de sistematizare a oraşului, despre care va fi vorba în continuare, structura sa, tot mai organizată, apare pe hărţile Bucureştilor, redactate pe criterii din ce în ce mai precise.

 

Statisticile

...referitoare la structura caselor, locuinţelor ilustrează, pentru ultima parte a secolului XIX şi începutul celui următor (1878-1909), de când dispunem de date mai precise, preponderenţa construcţiilor cu un singur nivel (parter).. Această realitate poate fi extinsă, cu siguranţă, şi pentru perioada anterioară.   

Totodată, unele date arată că, spre sfârşitul secolului XIX, construcţia tradiţională (clădire retrasă de la stradă), avea încă o pondere însemnată. În perioada 1 sept. 1879-1 sept. 1880, de exemplu, s-au construit 719 „case la stradă” şi 590 „case în curte”, iar în 1880 s-au realizat 321 „case la stradă” şi 763 „case în curte”.

 

Primele reglementări

 …privind dezvoltarea oraşului şi a fondului de locuinţe apar încă de la începutul secolului XVIII, ele fiind legate, în principal, de limitarea teritoriului urban, legat, fapt firesc, căci aceasta se afla în legătură cu necesităţile legate de apărarea oraşului. Pe de altă parte, asemenea reglementări erau necesare datorită faptului că numărul de locuinţe înregistrase o dezvoltare destul de intensă, ceea ce a făcut să se manifeste tendinţa de extindere a suprafeţei oraşului, fapt care putea crea diferite probleme în legătură cu necesităţile urbanistice.

În 1834, când s-a introdus nomenclatura oficială a străzilor Capitalei, o serie de străzi se lărgesc, sunt pavate şi dotate cu canalizare.

În cadrul perioadei de după introducerea Regulamentului Organic (1831) până la intrarea în vigoare a Regulamentului din 1878, principalele reglementări priveau aşezarea clădirilor în raport cu strada.

În 1847, apare Regulamentul pentru alinieri şi clădiri. 

În 1890, intră în vigoare Regulamentul pentru „construcţiuni şi alinieri”.

Este pentru prima oară când apar indicaţii precise privind înălţimile clădirilor în tot oraşul, diferenţierea acestora fiind în directă relaţie cu lăţimea străzii. O primă categorie de prescripţii a reglementărilor vizează ordonarea şi structurarea generală a faţadei, modelarea sa.

În următoarea etapă (1897-1928), apare Reglementarea aşezării clădirilor faţă de vecinătăţile laterale şi, ca o normă cu totul specială, mărimea frontului construit spre stradă.

În 1897, sunt stabilite condiţiile pentru construcţiile de pe bulevarde şi splaiuri.

Prima parte a secolului XX aduce cu sine promulgarea unei legislaţii mai riguroase privitoare la aspectul clădirilor în contextul străzilor şi al oraşului, în general.

În 1921, este promulgată o Lege pentru încurajarea construcţiilor de locuit. Prin dispoziţiile sale, s-au stabilit anumite reguli de aşezare a clădirii pentru noile bulevarde şi cheiuri ale Dâmboviţei. Coexistenţa unor clădiri vechi şi noi în peisajul oraşului a făcut necesară promulgarea unor reglementări care prevedeau că reparaţiile radicale erau acceptate doar pentru clădirile aflate pe alinierea stabilită sau retrase de la aceasta.

 

Sistematizarea

Măsurile din acestă sferă privesc, între altele, stabilirea unor relaţii echilibrate, de perspectivă între componentele peisajului urban (case, străzi, unităţi adminstrative).

Se poate spune că primul plan de sistematizare urbanistică a Bucureştiului a fost acea „sfoară a lui Constantin Brâncoveanu” prin care fost deschis Podul Mogoşoaiei. Deşi se prevedea ca această artera să fie rectilinie, acest lucru nu a fost posibil decât parţial, din cauza profilului terenului. Se pare că numărul de construcţii care au fost demolate nu a fost prea mare, dat fiind tocmai faptul că între ele erau mari spaţii ocupate de livezi şi alte amenajări.

O contribuţie substanţială la sistematizarea Bucureştilor au adus-o iniţiativele primarului Take Protopopescu, care au dus în bună măsură la modernizarea oraşului prin impunerea unor reguli arhitecturale foarte riguroase, de construire. În vremea sa s-au realizat axele nord-sud şi est-vest, deschizându-se principalele bulevarde.

Planuri de sistematizare a Bucureştilor care priveau şi aspectul construcţiilor, a caselor, ca şi principalele artere, străzi au fost promulgate în 1906 şi 1921 (Planul General de Sistematizare).

În 1928, este stabilit „Regulamentul pentru construcţiuni şi alinieri”, iar, în 1939, apare Legea pentru organizarea municipiului Bucureşti, un Regulament de construcţii şi alinieri. Preocuparea de bază a reglementărilor este aceea de a impune unitatea arhitecturală a construcţiilor realizate pe terenurile parcelate, „astfel încât toate clădirile să arate ca un întreg armonios”.

Sistematizarea oraşului a fost şi o preocupare în perioada guvernării comuniste. La 13 noiembrie 1952 a apărut Hotărârea CC al PCR şi a Consiliului de miniştri al R.P.R cu privire la construcţia şi reconstrucţia oraşelor şi reorganizarea activităţii din domeniul arhitecturii, care conţine Planul general de reconstrucţie a oraşului Bucureşti. S-a constatat că oraşul se întinsese prea mult pe orizontală, fiind de aceea necesară, dată fiind creşterea explozivă a populaţiei, profilarea sa pe verticală prin construcţia de blocuri, întregi cariere. (Cf. Dorin Liviu Bîftoi,  „Aşa s-a născut omul nou în România anilor ’50”, Ed. Compania, 2012).

Planul de sistematizare promovat de Nicolae Ceauşescu în anii 1980 a modificat substanţial aspectul, chiar structura, oraşului fără a ţine seama de tradiţiile sale şi de necesităţile reale de evoluţie. Au dispărut cartiere întregi (Uranus, Izvor şi altele), ca şi numeroase străzi care făceau parte din textura tradiţională a oraşului, ca şi mii de locuinţe, case dintre care unele aveau o vechime şi valoare arhitectonică apreciabile.

În fine, după 1989 a fost promulgată, în 1996, Hotărârea nr. 525, actualizată în 2014, referitoare la Regulamentul general de urbanism, care are prevederi referitoare şi la păstrarea, consolidarea unor străzi din Centrul istoric şi alte zone ale Capitalei, precum şi a unor imobile aflate pe Lista monumentelor istorice. Din păcate, unele din prevederile acestor regulamente de urbanism nu au fost realizate până în momentul de faţă decât parţial, din cauza unor inconsecvenţe şi lipsei de bază legală a unor iniţiative particulare.

Principalele valute BNR - vineri, 13:15
EUR
USD
GBP
CHF
Azi: 4.7320
Diferență: -0,0359
Ieri: 4.7317
Azi: 4.1950
Diferență: -0,5241
Ieri: 4.2032
Azi: 5.2698
Diferență: 0,076
Ieri: 5.2680
Azi: 4.2702
Diferență: 0,3973
Ieri: 4.2588