Funcţiile
…mobilierului ca termen colectiv sunt nu numai practice, funcţionale de susţinere, adjutant a corpului uman sau de păstrare a unor obiecte, ci şi estetice, constituind o formă de artă decorativă.
Aşadar, mobilierul poate avea funcţii culturale, simbolice sau religioase specifice.
De cele mai multe ori mobilierul intră în combinaţii cu alte obiecte funcţionale, decorative şi artistice, cum ar fi corpuri de iluminat, perdele, covoare sau ceasuri de perete sau în combinaţie cu obiecte decorative şi artistice, aşa cum ar fi picturi, gravuri, sculpturi etc, alcătuind interiorul locuinţei ca mediu de viaţă, specific diferitelor epoci, astfel încât se poate vorbi de…
O istorie universală a mobilierului
În antichitate, palatele faraonilor aveau câteva piese de mobilier specifice, ce respectau anumit tradiţii.
La fel şi în ceea ce priveşte mobilierul grecesc sau din perioada romana existau moduri de prelucrare variate, materiale specifice, sculpturi si tipologii de montare. Adesea, mobilierul era fixat de perete sau sculptat direct in pereţi, pardoseala etc.
Din Renaştere, mobilierul a devenit din ce în ce mult valoros din punct de vedere estetic, a fost înfrumuseţat, adaptat stilurilor artistice ale vremurilor, căpătând o semnificaţie decorativa speciala. Din Italia, până în Franţa, Anglia, Spania, Germania şi Tările de Jos, arta mobilei suferea variate influenţe dintr-un spaţiu in altul. Se înregistra totuşi o unitate generala a structurilor masive, cu elemente decorative bogate.
În timpul Barocului, domină mobilierul negru, din nuc sau din lemn, bogat ornamentat, cu forme alambicate. La curtea lui Ludovic al XIV-lea, mobilierul stil era încrustat sau combinat cu o serie de materiale nobile: flideş, marmura, argint, sidef, alama.
În perioada Rococo, mobilierul devine mult mai fin, redus ca dimensiuni, chiar delicat, fiind cu preponderenţă folosit în încăperi feminine, cum este cel cunoscut ca stil Ludovic al XV-lea sau Pompadour.
În timpul Clasicismului, este imitat mobilierul grecesc cu linii drepte şi puţine decoraţii.
Stilul Empire este etapa finala a clasicismului, numit stilul Napoleon I, imitaţie a stilului roman dar şi a celui egiptean.
Stilul Biedermeier poate fi considerat de sorginte burgheză, făcând trecerea de la fastul de palat la „dragostea pentru cămin”. Mobila este trainică şi comodă, din lemn de esenţe variate. Apar si obiectele de mobilier multifuncţionale, mese pliante, scări pentru biblioteci care pot fi mutate sau transformate în scaune. Din acea perioada s-au păstrat până astăzi multe obiecte de mobilier autentice, între care şi cele aparţinând aşa-zisului „Biedermaier bănăţean”.
Perioadei eclectismului din secolul XIX îi sunt caracteristice „stilurile imitative” în locul celor „pure”. Astfel, maeştrii vienezi au creat un „Neorococo”. În Anglia, se dezvoltă stilul victorian timpuriu. În general, în Europa apar şi motivele orientale, dar domină un anumit amestec de stiluri în crearea mobilierului.
Stilurile moderne de la sfârşitul secolului XIX şi începutul celui următor cunosc o anumită diversificare. Astfel, în stilul „Art nouveau”, în care predominau ornamentele florale, iar în „Art Deco” - formele simple, liniile drepte. Acest stil a rezistat pe piaţă până în 1939, revenind în atenţie în perioada 1970-1980
Piese de mobiler în manieră tradiţională adaptată
Mobilierul Bauhaus a fost fondat în 1919 la Weimar de către arhitectul german Walter Gropius, având o mare răspândire. Caracteristică este folosirea de noi materiale
S-au dezvoltat şi aşa-numitele stiluri regionale, cum este cel scandinav cu mobile din lemn laminat cu proporţii impresionante şi foarte potrivit pentru producţia de masa care poate fi întâlnit şi astăzi în magazinele din reţeaua Ikea).
O mare răspândire a căpătat „stilul american” a cărui caracteristică este încadrarea în structura clădirii.
Un istoric al mobilierului românesc
Ca şi structura interiorului, în general, şi diferitele stiluri ale mobilierului din România au suferit o serie influenţe, adaptate adesea într-o manieră originală.
Astfel, interioarelor de influenţă orientală din casele şi palatele boiereşti şi domneşti le erau caracteristice mesele şi divanele joase.
Influenţa occidentală s-a caracterizat prin prezenţa mobilierului sculptat italienesc, cu mese mari, lăzi sculptate. Concomitent cu această influenţă este prezentă şi preocuparea pentru elementul autohton concretizată în apariţia unor jilţuri de influenţă domnească cu spătar înalt, sculptat.
Stilului Biedermaier îi este specific mobilierul simplificat, cu spaţii de depozitare mici, uşor de organizat, cum ar fi lăzile de zestre. Caracteristice erau şi scaunele cu spătar.
Şi în România s-a dezvoltat spre sfârşitul secolului XX şi începutul celui următor, aşa-numitul „stil eclectic” căruia i-au fost caracteristice diferite piese de mobilier cum ar fi cele de influenţă franceză, cu funcţia mai mult de marca un anumit statul social: console, mobile cu picioare curbate, scaune mici, măsuţe de toaletă, mobile tapisate cu mătase.
Prezent au fost în deceniile următoare mobilierul în stilul Art Deco şi cel în stil modernist cu piese simple, în unghiuri drepte, fără decor.
Dar deosebit de caracteristic, am spune original pentru interioarele bucureştene a fost aşa-numitul „Stil Brumărescu”. Dumitru Brumărescu (1872-1937) a fost un prolific inventator, pionier al aviaţiei şi în alte domenii. Pentru a-şi finanţa cercetările a „inventat” şi a produs un mobilier specific, original, cu influenţe tradiţionale. Specifice acestui mobilier, care a cunoscut o largă răspândire în perioada interbelică (şi eu am avut în casă asemenea mobilă) erau măsuţele mici, piesele confecţionate cu influenţe medievale, ţărăneşti, din lemn negru, sau cu intarsii colorate. Suprafeţele sculptate erau în relief plat, cu motive care se inspirau din cele ţărăneşti. Scaunele erau confecţionate în manieră medievală, tapisate cu blană, iar jilţurile – în aceea domnească, cu fundul din blana de oaie sau din chilim. Apar „berjerele” inexistente până atunci în interioarele bucureştene, banchetele şi bibliotecile masive. În fine, este de menţionat existenţa suporturilor de flori.
Mobilierul postbelic, al „blocurilor comuniste” era adaptat spaţiilor restrânse caracteristice ale acestora suferind puternică influenţă a standardizării. Specific era mobilierul de mobilier hol Ă sufragerie, cu dulapuri de mari dimensiuni, explicabilă prin lipsa spatiilor de depozitare, biblioteci polifuncţionale. Piesele de mobilier erau confecţionate din pal furniruit cu imitaţii.
Perioada contemporană a adus cu sine desigur o diversificare a mobilierului, dar şi preferinţa, atunci când mijloacele o permit, pentru „mobilierul de stil”, adesea recondiţionat sau confecţionat într-o manieră cel puţin discutabilă.
În pictură
În condiţiile în care imagini generale ale interioarelor şi mobilierului lor sunt destul de puţine, iar piese ale lor mai pot fi găsite mai ales în „magazinele de antichităţi” sau târguri, artele plastice dau posibilitatea de a le reconstitui.
Astfel, dintre tablourile, care prezintă asemenea imagini, aflate în colecţia Muzeului Naţional de Artă al României sunt de amintit: Franz Neuhauser, „Familia unui librar sas în interior Biedermaier” (1831); Gheorghe Ioanid, „Studio interior” (1904); Arthur Segal, „Interior de cameră” (1911);Nicolae Vermont, „Interior” (1912); Gh. Mărculescu, „Interior” (1912); Gh. Petraşcu, „Interior” (1927); Alexandru Phoebus, „Interior” (1928); Ştefan Popescu, „Interior” (1936).
Şi în posesia Muzeului Colecţiilor se află o serie de picturi care evocă vechi interioare cu mobilierul lor, între care Gh. Petraşcu, „Interior cu fotolii”; Lucia Dem. Bălăcescu, „Interior”; Lucian Grigorescu, „Interior cu canapea verde” (1960).
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
