Obiect de cult
Cuvântul icoană este de origine greacă: „eikon” înseamnă „chip, imagine, portret”. În sens religios, ca obiect de cult, icoana este un tablou care reprezintă chipuri de sfinţi sau scene din biblie, în faţa căruia se închină creştinii. Cinstirea icoanelor ocupă un loc foarte important în învăţătura ortodoxă, căci nu este o simplă imagine, nici o ilustraţie a Sfintei Scripturi, ci ceva mai mult: mesajul evanghelic, un obiect de cult care face parte integrantă din viaţa liturgică.
Icoanele au apărut încă de la începuturile creştinismului. Chiar Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca a fost cel care a zugrăvit primele icoane ale Maicii Domnului, după Cincizecime.
Părinţii bisericii ne-au lăsat o serie de cugetări despre semnificaţiile icoanei:
„Fiul este icoana Tatălui, iar Duhul icoana Fiului, prin care Hristos, locuind în om, dă acestuia asemănarea cu Dumnezeu”.
„Dacă nu te închini icoanei, nu te închini nici Fiului lui Dumnezeu care este icoana vie a nevăzutului Dumnezeu Duhul icoana Fiului, prin care Hristos, locuind în om, dă acestuia asemănarea cu Dumnezeu”. (Sfântul Ioan Damaschin în Dogmatica)
„Ceea ce scrisul prezintă cititorilor, imaginea prezintă celor neînvăţaţi care o privesc, căci în ea şi cei ignoranţi văd ce ar trebui sa urmeze; în ea pot citi analfabeţii.” (Epistola către Episcopul Serenus din Marsilia)
De asemenea semnificaţii au fost preocupaţi şi unii cărturari
„Între o statuie şi o icoană e deosebire de ordin, în sens pascalian. O statuie ţine de lume, o icoană transcende lumea.” ( Constantin Noica)
În folclorul românesc
...icoana este asociată cu unele aspecte de viaţă morală şi socială.
„Are faţa scrisă în icoane”.
„Cu ochii pe la icoane, şi cu gândul la cucoane”.
„Sunt mame de pus la icoane”.
„A vorbi la icoane” – a folosi în vorbire figuri retorice, imagini frumoase.
În literatură
...amintirea icoanei prilejuieşte invocarea universului casei:
„Pe-a icoanei policioară, busuioc şi mint umplu casa întunecată de mireasmă presărată” (Mihai Eminescu)
...sau scumpe amintiri:
„În minte îmi răsăreau icoane din petrecerile satului” (Mihail Sadoveanu).
„Icoane de lucruri şi de oameni – amintiri depărtate... cum îmi răsar şi mi se desluşesc ca nişte tablouri frumoase”. (Alexandru Vlahuţă)
Alteori invocarea icoanei capătă semnificaţii caracteriologice: „Vorbea domol, totdeauna în icoane” (Gala Galaction)
...iar lui Mihai Eminescu îi prilejuieşte meditaţii cosmogonice: „Icoana stelei ce-a murit Încet pe cer se suie...”
Să nu uităm că Nicolae Iorga este autorul volumului „Istoria românilor în chipuri şi icoane”.
Icoanele româneşti
...se află în tradiţia celor bizantine care s-a răspândit, între altele, în Peninsula Balcanică. Tipic pentru stilul icoanelor bizantine este imaginea codificată, hieratică. Pictura pe lemn este încadrată, uneori, în ferecătură de aur sau de argint.
În acest context icoanele româneşti au unele trăsături proprii, cu note originale. Din punct de vedere tehnic, majoritatea icoanelor româneşti sunt executate pe lemn. Icoanele au jucat un rol important, ca obiecte de cult în biserici şi mănăstiri, unde compuneau ansamblul denumit iconostas, care desparte absida principală de naos.
Există unele diferenţieri între zonele ţării în ceea ce priveşte realizarea icoanelor. În Moldova pot fi admirate iconostasele de la mănăstirile Voroneţ, Humor şi Moldoviţa, bogate în sculpturi în lemn şi aurite. În Muntenia şi Oltenia predomină stilul brâncovenesc cu adevărate dantelării în lemn, ca la mănăstirile Govora şi Horezu sau la biserica Sfântul Spiridon din Bucureşti.
Icoanele pe sticlă au apărut în secolul XVIII în Centrul Europei şi s-au răspândit în Transilvania.
În ceea ce priveşte motivele reprezentate de icoane, cele mai răspândite sunt imaginile Maicii Domnului cu pruncul Iisus sau ale unor sfinţi precum Sfântul Gheorghe, patronul Bucureştilor, Sfântul Nicolae sau Sfântul Haralambie, ca izbăvitor de ciumă şi foamete, cum se spune în acatistul său.
Icoanele Maicii Domnului se recunosc după cele trei stele-una pe frunte, a doua pe umărul drept, a treia pe cel stâng. Aceste trei stele simbolizează fecioria Maicii Domnului înainte de naştere, în naştere şi după naştere.
În Bucureşti se află câteva icoane ale Maicii Domnului făcătoare de minuni, între care cele de la Biserica Colţea, „Buna Vestire”, Olari, Biserica Doamnei, Biserica „Mihai Vodă”, Biserica Icoanei. Şi Biserica Sfântul Anton, considerată cea mai veche biserică din Bucureşti, aflată în apropierea Curţii Vechi, adăposteşte o icoană făcătoare de minuni.
În Bucreşti se găsesc şi reprezentări ale unor personaje laice, Icoane ale Sfinţilor Martiri Brâncoveni, Constantin Vodă cu cei patru fii ai săi: Constantin, Ştefan, Radu, Matei şi sfetnicul Ianache.
O icoană emblematică este „Prăznicarul” reprezentând praznicele împărăteşti care face parte din iconostas, mai ales alcătuind o friză deasupra registrului împărătesc.
Pristolnicile
În afară de icoane, alt obiecte de cult era pristolnicul, o cruce din lemn sau din piatră cu o mare varietate de forme şi ornamente, care serveşte la imprimarea prescurilor cu iniţialele chirilice ale lui Iisus Hristos. Legate de cultul morţilor, cele mai multe pristolnice au forma de troiţă cu patru braţe, ornamentate prin crestare şi traforare.
În ceea ce mă priveşte, sunt fericitul posesor al unui pristolnic datând de la 1837.
În mânăstriri, muzee
Din păcate multe dintre icoane s-au pierdut prin incendii sau prădăciuni, în cursul atâtor războaie purtate pe aceste pământuri.
Din fericire, unele dintre ele s-au păstrat în muzee. Astfel, cele mai preţioase şi mai vechi icoane din Muntenia şi Oltenia se găsesc în prezent la Muzeul de Artă din Bucureşti. Ele provin din Biserica episcopală din Curtea de Argeş, din fundaţia Craiovescu din Bistriţa, judeţul Vâlcea şi de la mănăstirea Govora. Şi în Muzeul Colecţiilor de artă găsesc icoane de mare vechime
În Moldova, mănăstirile Agapia, Văratec, Moldoviţa, Humor, Pângăraţi oferă o gamă bogată de icoane provenind mai ales din secolul al XVI-lea, având o mare semnificaţie istorică pentru trecutul cultural al acestei părţi de ţară. .
Bisericile de lemn din Transilvania, în special cele din Maramureş, adăpostesc icoane de mare valoare artistică: bisericile din Hărniceşti, Agârbci, Mânăstireni-Bica.
În palatele, casele bucureştenilor
Păstrând tradiţiile, locuinţele Bucureştilor, de la palate la cele mai modeste, icoanele şi-au avut locul lor.
Erau aşezate pe peretele de la Răsărit, de cele mai multe ori împodobite cu ştergare frumos ţesute şi luminate de o candelă.
Dacă în locuinţele celor avuţi puteau fi găsite icoane preţioase, cu ferecături scumpe, în cele mai modeste şi-au găsit locul adesea în tehnica xilogravurii.
În ceea ce priveşte tradiţiile bucureştene ale icoanelor, este de amintit Grădina Icoanei numită probabil după o icoană găsită aici unde s-a aflat „Balta de la Icoana”. În 1872, Primăria a încheiat un contract cu Anton Westelly pentru amenajarea unei grădini pe „Maidanul Icoanei”, inaugurată în 1873.
De la obiecte de cult la cele ornamentale
În afară de permanenţa religioasă a icoanelor, se poate spune că interesul pentru ele, mai ales ca obiecte de artă veche este în continuă creştere.
Au apărut o serie de colecţionari ale căror locuinţe sunt pline de icoane de cele mai variate categorii, ceea ce pentru ei reprezintă un motiv de mândrie, desigur îndreptăţită.
Sporirea interesului pentru icoane este dovedit de creşterea numărului unor firme specializate în comerţul de aceste obiecte care organizează şi licitaţii.
Chiar şi în modestele târguri de vechituri care se organizau în Bucureşti (în ultimul timp mai rar) icoanele se află printre obiectele cele mai ofertate şi căutate.
Pericolul care însoţeşte acest fenomen este, după părerea mea, introducerea în circuit a unor contrafaceri sau chiar falsuri care pot căpăta un statut autentic, ceea ce, în sensul cel mai propriu al cuvântului, este păcat...
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
