• Leu / EUR4.7612
  • Leu / GBP5.3976
  • Leu / USD4.2560
Ziarul de Duminică

Casele Bucureştilor (LV). Interiorul: Luminile – de la lumânare la becul electric/ de dr. Alexandru Popescu

Autor: Dr. Alexandru Popescu

25 aug 2016 93

Unelte ale luminii

...pot fi considerate mijloacele pe care omul le-a descoperit şi folosit din cele mai vechi timpuri pentru a completa şi înclocui lumina naturală în spaţiile sale de locuire.

Asemenea mijloace de producere a luminii artificiale au evoluat în funcţie de posiblităţile tehnice pe care le avea la dispoziţie, integrându-se organic în arhitectura interiorului, de cele mai multe înfrumuseţâdu-l.

 

„Lumina ochilor

Cele mai multe proverbe asociază Lumina cu organul prin care aceasta este percepută, ochiul omenesc: „Drag ca lumina ochilor”; „A îngriji, a păzi ca lumina ochilor”, dar şi cu fenomenul cunoaşterii:  „A se face lumină în capul cuiva”.

În religie, lumina este echivalentă cu revelaţia, biruinţa binelui: „Lumina  întru întuneric luminează şi întunericul nu a cuprins-o” („Sfânta Evanghelie după Ioan”).

Unii gânditori au fost preocupaţi de „dialectica luminii”, semnificaţiile sale  etice;: „Iubirea, ca şi lumina...” (Mircea Eliade, „Isabel şi apele diavolului”):, „Umbrele seamană, ce-i drept, cu întunericul, dar sunt fiicele luminii” (Lucian Blaga).

 

Opaiţul

Este posibil ca unul dintre cele mai vechi mijoace de acest fel, opaiţul (termen de originr slavă) să fi prezent în casele lucuitorilor acelui „sat mare” care au fost Bucureştii până la un moment dat, cu atât mai mult cu cât această lampă primitivă a fost documentată arheologic la geto-daci.

 

Drept ca lumânarea

Unul din cele mai vechi şi mai răspândite mijloace de producere a luminii, lumânarea, produsă din diverse materiale, dar mai ales din ceară, îşi are reverberaţiile sale în proverbe:  „Drept ca lumânarea= foarte drept; „A căuta (pe cineva sau ceva) cu lumânarea = a căuta (pe cineva sau ceva) cu multă stăruinţă;   „ A ţine (cuiva) lumânarea = a veghea pe cineva în momentul morţii (ţinându-i lumânarea aprinsă).

 

„Lumina lui Hristos

Într-adevăr , lumânarea a avut iniţial rosturi legate de credinţele şi riturile creştine, fiind folosită, în primul rând, la luminarea slujbelor liturgice, dar şi ca simbol de jertfă a creaţiei spre slava lui Dumnezeu. La citirea Evangheliei,  lumânarea înseamnă lumina adevărului evanghelic care a străbătut întunericul necredinţei în care trăiau popoarele dinainte de venirea lui Hristos: „Lumina lui Hristos luminează tuturor”.

În acelaşi timp, lumânării îi sunt atribuite semnificaţii morale: „Cel ce cunoaşte este ca şi lumânarea aprinsă, de la care pot lua lumină mii de alte lumânări” (Sfântul Ioan Gură de Aur).

 

Esenţa lumânării

Semnificaţii similare are lumânarea şi în viaţa socială, în etică: „Prietenia este o stea, pe când dragostea... nu este decât o lumânare”; „O să-mi spui că  există mai multe tipuri de lumânări, şi că printre ele sunt unele mai bune; cea trandafirie e cea mai bună, dar oricât de trandafirie ar fi lumânarea, tot se topeşte, pe când steaua străluceşte mereu“. (Alexandre Dumas în „Regina Margot); „Esenta lumânării nu este ceara care lasă urme, ci lumina” (Antoine de Saint-Exupery);  „Nu dispreţui lucrurile mici. O lumânare poate face oricând ceea ce nu poate face soarele niciodată: să lumineze în întuneric.” (Octavian Paler).

 

Din Antichitate până astăzi

Avînd în vedere rosturile  practice şi asemenea semnificaţii ale sale, prezenţa lumânării în case este de constatat din cele mai vechi timpuri până astăzi când ea a dobândit şi rosturi ornamentale.

Până în secolul XIX, lumânările s-au produs folosind grăsime. Ulterior, majoritatea au fost produse din ceara de albină,  parafină, dar şi alte substanţe, precum gelul, soia.  Parafina a fost distilată prima dată în 1830 şi a revoluţionat confecţionarea lumânărilor, deoarece era un material necostisitor, ce producea o lumânare inodoră de calitate. Înainte de apariţia electricităţii, lumânările şi lămpile cu ulei erau folosite mai ales în ocazii festive: cu ocazia Expoziţiei Universale din Franţa, din 1878, Sala Oglinzilor din Palatul Versailles a fost iluminată folosind 8.000 de lumânări.

 

În palate şi casele modeste

...este de constatat prezenţa lumănării şi în spaţiile de locuire  bucureştene, cunoscând chiar o anumită persistenţă.

Nu este de mirare că meşteşugul producerii lumânărilor a fost deosebit de răspândit  Lumânărarul era cel ce le producea şi le comercializa. Duiliu Zamfirescu vorbeşte despre „lumînărari de pe la Bărăţie... – toţi mânau înspre centrul oraşului”.

Iar în una din scrierile lui Caragiale se găseşte următorul pasaj:. „A luat... nişte sfeşnice mari de argint masiv ale lui jupân Sfetcu lumânărarul.” 

 

Sfeşnicul

...este un obiect a cărui funcţie este de a servi drept suport pentru lumânări sau candele, cu un braţ sau cu mai multe.

În afară de funcţia sa practică, acest obiect avea şi una oramentală, fiind adesea confecţionat din materiale scumpe, mai ales din argint, dar şi din porţelan.  Într-o descriere de epocă se vorbeşte de „Zece sfeşnice de cîte cinci lumînări fiecare se înşirau pe masă”. 

Până astăzi sfeşnicul, deşi şi-a pierdut rosturile practice a rămas o prezenţă constantă în locuinţele bucureştene, fiind unul din obiectele cale mai preţuite în magazinele de antichităţi unde pot fi găsite , pentru cine se pricepe, exemplare de reală valoare.

 

Candelabrul

Mai ales pentru iluminarea plafonului este folosit, de asemenea, din vechime candelabrul ca sauport cu mai multe braţe, bogat ornamentat, pentru lumânări sau mai târziu, pentru becuri electrice. Vechimea sa este atestată de faptul că termenul este de origine latină, iar unul din sinonimele sale, policandrul, provine din limba greacă.

Desigur, candelabrele  devenite adevărate obiecte de artă, erau cel mai des întâlnite în palatele nobilare şi în cazul celor bucureştene, cum sunt cele din palatul Cotroceni sau Sutu. De asemenea, în biserici s-au păstrat candelabre de mari dimensiuni, frumos ornamentate, cum este cel din biserica Kreţulescu.

În perioada modernă,  îşi face loc în locuineţele bucureştene, lustra,   corp ornamental de iluminat, cu mai multe braţe, de obicei suspendată de tavanul unei încăperi, care adesea constă din numeroase prisme sau pandantive de cristal care refractă lumina în încăpere.

Alte piese adesea întâlnite în locuinţele bucureştene sunt lămpile de birou sau plasate pe diferite piese de mobilier cu abajururi frumos desenate, cum sunt cele în stilul  Tiffany

 

De la gazul lampant la becul electric

Progresele înregistrate în domeniul industrial au dus cu vremea la înlocuirera, în iluminatului casnic,  a lumânării cu alte materiale, cum este gazul (petrolul) lampant, în paralel cu folosirea sa la iluminatul stradal. Este de remarcat că în 1857, Bucureştiul a devenit  primul oraş din lume iluminat cu petrol lampant, având în vedere şi faptul că România dispunea din plin de zăcăminte de ţiţei. În 1857 s-a deschis prima rafinărie industrială, la Râfov, lângă Ploieşti.

Dacă, în locuinţele boiereşti, palate, acest mijoc de iluminare şi-a făcut loc mai puţin, fiind preferate multă vreme lumânările, în cele mai modeste lampa cu gaz a cunoscut o răspândire largă până când s-a trecut la introducerea curentului electric.

Şi aşa-numitul gaz aerian a cunoscut o anumită răspândire mai ales în ceea ce priveşte iluminatul stradal, spre deosebire de vestul Europei unde el era larg răspândit şi în cel casninic.

Şi în ceea ce priveşte utilizarea curentului electric, Bucureştii s-au aflat în prima linie a Europei, mai ales pentru iluminatul stradal. În 1890 se introduce iluminatul electric la Cişmigiu şi pe Şoseaua Kiseleff.

Cu vremea, şi în unele edificii, locuinţe particulare şi-a găsit loc becul electirc, mai ales după ce în 1879, Thomas Alva Edison descoperise  principiul balonului vidat. Astfel, a fost consemnat faptul că la nunta lui A. Em. Lahovary cu Ana Cretzulescu spaţiile erau luminate electric. În curtea Bisericii Cretzulescu se putea vedea „un soare electric aruncând prin ploaie  razele albastre”. În 1885, la Teatrul Naţional se aprinde lumina electrică.

În ceea ce priveşte iluminatul public, în 1901, Bucureştii aveau 3.060 de felinare cu petrol, 990 – cu ulei mineral, 4.000 – cu gaz aerian, iar 200 erau lămpi cu arc voltaic (becuri electrice). 

Pătrunderea becului electric în locunţele particulare este consemnată şi în romanul Enigma Otiliei, iar noua lucuinţă a lui Titu Maiorescu era prevăzută cu instalaţii electrice.

Principalele valute BNR - joi, 13:15
EUR
USD
GBP
CHF
Azi: 4.7612
Diferență: 0,0231
Ieri: 4.7601
Azi: 4.2560
Diferență: -0,4561
Ieri: 4.2755
Azi: 5.3976
Diferență: -0,1073
Ieri: 5.4034
Azi: 4.2429
Diferență: 0,1558
Ieri: 4.2363