Problemele legate de istoricul caselor bucureştene s-au aflat în atenţia specialiştilor: N. Stoicescu, „Locuinţele bucureştene la mijlocul secolului trecut”, în „Studii şi cercetări de istoria artei”, XIII (1966), nr. 1; Petre Oprea, „Itinerar inedit prin case vechi din Bucureşti”, Bucureşti, Editura Sport Turism, 1986; Cezara Mucenic, „Bucureşti. Un veac de arhitectură civilă. Secolul XIX”, Silex, 1997; „Arhitectură bucureşteană. Secolul 19 şi 20”, Bucureşti, Editura Simetria, ARCUB, 2000; Narcis Dorin Ion, „Bucureşti. În căutarea Micului Paris”, Ed. Tritonic, Bucureşti, 2003.
De la casa rurală la cea urbană
Tradiţiile constructive româneşti cunosc o apreciabilă vechime şi varietate zonală, precum şi o persistenţă, continuitate care le-a făcut să traverseze secolele până în contemporaneitate, exercitându-şi influenţa în diferite domenii ale arhitecturii civile.
Faptul că, la un moment dat, Bucureştii erau, în bună măsură, un „mare sat” se datora existenţei unor cartiere, „mahalale”, în care, în construcţia caselor, supravieţuiau materiale şi tehnici de sorginte rurală.
Astfel, unul dintre tipurile de case caracteristice Bucureştilor la sfârşitul secolului XVIII şi în prima jumătate a celui următor sunt cele cu pridvor pe coloane de lemn şi arcade în acoladă. Aceste tipuri de case sunt, la origine, specifice zonei prahovene şi muscelene, ajungând la Bucureşti o dată cu meşterii sau cu târgoveţii originari din acele zone. Probabil că iniţial a fost o adaptare în lemn, chirpici şi cărămida subţire a caselor boiereşti cu cerdac şi foişor de tip brâncovenesc. Casele cu acest tip de pridvor/cerdac au fost foarte răspândite în Bucureştii secolelor XVIII-XIX, ele fiind specifice locuinţelor simplilor negustori şi târgoveţi, cât şi ale orăşenilor mai înstăriţi.
În ceea ce priveşte locuinţele păturilor sărace din această perioadă, informaţiile pe care le deţinem sunt mai fragmentare, ele provenind din însemnările unor călători străini, precum lordul Paget, care arată că, la începutul secolului al XVIII-lea, ele erau construite din bârne, sub pământ, fiind asemănătoare cu bordeiele din ţara sa.
„Micul Paris”
Secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea constituie pentru arhitectura Bucureştiului perioada unei mari înfloriri. După un interval de tranziţie, reprezentat mai ales printr-o serie de biserici, apar primele edificii construite în stil neoclasic (Palatul Ghica-Tei, 1822) sau neogotic (Casa Suţu, 1830).
Clădiri în stilul arhitectural al renaşterii italiene existau deja din secolul al XVII-lea. La mijlocul secolului al XIX-lea începe să predomine stilul arhitectural specific Renaşterii franceze. Spre sfârşitul secolului al XIX-lea sunt deja construite, nu numai în Bucureşti, ci în toate oraşele ţării, clădiri graţioase, rafinate, în genul arhitectural al acestor stiluri.
Influenţa şcolii franceze de arhitectură se manifestă odată cu construcţia Palatului Ştirbei de către arhitectul francez Michel Sanjouand, ea manifestându-se mai intens spre sfârşitul secolului al XIX-lea, prin stilul arhitectonic al Renaşterii, precum şi neoclasic. O serie de construcţii, între care case de reşedinţă şi palate, au fost realizate după planurile arhitecţilor francezi sau români formaţi la şcoala de arhitectură franceză şi ridicate de echipe de constructori italieni, utilizând renumita carămidă „subţire italiană”. Cele mai multe sunt decorate cu frontoane şi arcade, cu încadramente de ghirlande de flori la ferestre, cu splendide medalioane, cu mansardă înaltă cu mici ferestruici rotunde şi acoperişuri placate cu solzi de metal şi uneori cu superbele cupole rotunde sau trapezoidale, clădiri asemănătoare celor aparţinând burgheziei franceze.
Din punct de vedere urbanistic, de la francezi s-a preluat şi ideea de bulevarde, de străzi cu traseu regulat, cum ar fi viitoarea zonă Piaţa Victoriei – Piaţa Romană, realizat după schiţele de la 1895.
Treptat, elemente ale acestui stil s-au răspândit şi în alte zone decât cele centrale, în cartierele oraşului. Este vorba de „casa-vagon”, imobile lungi, cu câte două ferestre la stradă, cu intrarea prin curte cu boltă de viţă. Ornamentele sunt, de fapt, franţuzeşti.
Se repeta acelaşi stil de decoraţii la clasele mai modeste, cu coloane, cu pilaştri, cu ghirlande, tot felul de decoraţii neoclasice, eclectice.
Aceste evoluţii ale locuinţei bucureştene au avut loc mai ales în timpul domniei lui Carol I, când, în afară de edificii, palate oficiale, aşa cum arată Neagu Djuvara, „Bogătaşii şi-au făcut case mai mult sau mai puţin arătoase şi elegante, asemănătoare cu ce se construia pe atunci la Paris şi la Viena. Mai vedeţi câteva dintre ele pe bulevardele Lascăr Catargi şi Ana Ipătescu şi pe străzile limitrofe pe bulevardul Dacia şi în jurul parcului Ioanid. De asemenea, câteva mici palate luxoase în sus de Calea Victoriei – toate acestea dând atunci călătorului care venea din Orient impresia (oarecum exagerată) că Bucureştiul era Micul Paris”.
De fapt, această denumire s-a datorat nu numai prezenţei clădirilor de inspiraţie franceză, ci şi unei anumite atmosfere asemănătoare cu aceea din localurile, mai ales cafenelele capitalei Franţei, ca şi în viaţa literar-artistică.
„Stilul neoromânesc”
Preocuparea pentru valorificarea tradiţiilor constructive autohtone a fost prezentă prin realizarea unor imobile în stilul brâncovenesc.
Dar rezultatul încercărilor de a găsi o expresie arhitecturală specific românească, faţă de preponderenţa influenţelor străine şi a eclectismulului, se datorează mai ales arhitecţilor Ion Mincu (1852-1912) şi Ion N. Socolescu (1856-1924). Se avea în vedere ideea de reînviere a tradiţiei, de realizare, în acelaşi timp, a unui un stil original, „neoromânesc”.
Influenţele locuinţelor ţăranesti s-au manifestat prin elemente de ornament utilizate sub forma diferitelor interpretări dar care îşi păstrează identitatea. Printre aceste elemente se număra foişorul, arcatura trilobată, stâlpii de lemn, decoraţia abundentă şi culoarea, printr-o ceramică smălţuită policromă, o tratare a cornişei ca o streaşină obişnuită de casă ţăranească, includerea acoperişului în imaginea faţadei ca element de ornament, decoraţie în stuc de factură brâncovenească.
Cele mai reprezentative exemple sunt cele ale arhitectului Ion Mincu, dar şi a unora dintre elevii săi: Casa Lahovary, Şcoala Centrală de fete, Biserica Stavropoleos, Bufetul de la Şosea (realizat pentru expoziţia Internaţională de la Paris, 1889). Sunt de menţionat, de asemenea, o serie de locuinţe realizate în acest stil: Vila Vintilă Brătianu (str. Vlaicu Aurel 19), Casa Oprea Soare (str. Poenaru Bordea 2).
O multitudine de stiluri
Fără îndoială, Bucureştii fac parte dintre oraşele europene în care poate fi constatată o multitudine de stiluri, acest proces de adaptare creatoare manifestându-se în forme specifice de-a lungul vremii.
Uneori definirea acestor stiluri se poate face cu dificultate, existând numeroase interferenţe. Vom încerca totuşi o asemenea clasificare, cu menţionarea unor exemple de imobile reprezentative.
– Stilul neoclasic preia repertoriul decorativ de inspiraţie greco-romană şi, în plus, o serie de reguli cum ar fi: sobrietatea faţadei, predominanţa liniei orizontale, marcarea centrului de interes printr-un element constructiv special, de obicei un fronton. Stilul adus aici de arhitecţii străini va fi preluat destul de repede de constructorii locali, mai ales în ceea ce priveşte repertoriul decorativ şi marcarea centrului de interes, fiindcă sobrietatea şi predominanţa orizontalei sunt trăsături ce aparţin deja arhitecturii urbane vechi. Printre clădirile bucureştene realizate în acest stil se numără Casa Hristu (Calea Victoriei 129), Casa Lespezeanu (Calea Griviţei), Palatul Bragadiru (Calea Rahovei 17), Palatul Ghica Tei, Muzeul Aman, Casa Kretzulescu.
– Stilul Renaşterii franceze: Palatul Kretzulescu
– Stilul clasic veneţian: Palatul Cotroceni.
– Stilul Renascentist: Casa Grădişteanu (str. Nicolae Iorga)
Dintre stilurile inspirate de reactualizarea unor maniere constructive istorice, amintim:
– Stilul neogotic: Casa Dumitrescu Dorobanţu (str. General Manu)
– Stilul neobaroc: Palatul Cantacuzino (Calea Victoriei 141)
– Stilul romantic apărut de asemenea în vestul Europei ca o reînviere a stilurilor romanic şi gotic, care şi-a făcut prezenţa la Bucureşti mai ales datorită activităţii arhitecţilor străini: Casa Librecht Filipescu (str. Dionisie Lupu)
– Stil academist: Casa D. Apostu (str. Tache Ionescu 10)
Dintre stilurile care îşi au sorgintea în arhitectura anumitor spaţii culturale sunt de menţionat:
– Stilul maur: Palatul Elisabeta
– Stilul englezesc: Casa Muzeul de Artă Medievală „Ing. D. Minovici” (str. Dr. Nicolae Minovici 1)
– Stilul elveţian: Casa Alexandru Callimachi (str. Batiştei 31)
Spre sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui următor, îşi fac apariţia şi în Bucureşti o serie de stiluri moderne, de interferenţă:
– Stilul Art Nouveau: Casa Henri Coandă (bd. Catargiu Lascăr 29)
– Stilul Beaux Arts: Casa Robescu (str. gen. Berthelot)
– Stil Belle Epoque: Casa Clinciu (Calea Plevnei 54)
– Stilul eclectic: Apariţia acestuia va însemna în primul rând preluarea motivelor decorative tradiţionale, realizate în stuc, în forme, aplatizate, dispuse astfel încât să sublinieze golurile: ancadramentul ferestrelor şi uşilor şi, de asemenea, cornişa. Acelaşi repertoriu se aplică şi feroneriei: Casa Monteoru (Calea Victoriei 115), Casa Lespezeanu (Calea Griviţei 52)
– Stilul modernist se dezvoltă în perioada perioada interbelică, asimilând influenţe europene, între care aceea a cubismului.
... Imobile, vile... cubist... Marcel Iancu, Horia Creangă...: Imobilul Frida Cohen (str. Stelea Spătarul); Imobilul Clara Iancu (str. Paleologu 5 bis); Imobilul Bazaltin (Piaţa Charles-de-Gaulle 2)
În acelaşi timp, la începutul secolului XX, dar, mai ales, în perioada interbelică, au început să apară aşa-numitele „case de cartier”, de cele mai multe ori înconjurate de grădini. În zona centrală a Capitalei, alături de vechile palate, au apărut locuinţele de tip „reşedinţe”, de mari dimensiuni şi cu o ornamentaţie bogată, influenţată de diferite stiluri.
Noile palate…
…pot fi considerate vilele apărute de la începutul secolului XX, dar care cunosc o dezvoltare accentuată în perioda interbelică. În cele mai multe cazuri, ele aparţin unor personaje proeminente ale vremii (oameni politici, artişti). Sunt proiectate de unii dintre cei mai reprezentativi specialişti, astfel încât se remarcă prin reale calităţi arhitecturale.
Primele blocuri
În perioadele mai vechi, cele mai înalte construcţii au fost „turnurile de veghe”, cel „al Colţei” şi „Foişorul de foc”, al căror rost este indicat chiar de denumirile lor.
Treptat, reşedinţele şi chiar palatele oraşului au început să îşi adauge etaje, iar, la sfârşitul secolului al XIX-lea şi mai ales la începutul celui următor, au apărut primele blocuri, cele mai multe având, după modelele pariziene şi vieneze, rostul unor „case de raport”, destinate în mare măsură închirierii, având 3-4 etaje. Una dintre cele mai reprezentative asemenea construcţii se afla pe Bulevardul Regina Elisabeta, datând din 1897. Avea parterul amenajat pentru activităţi comerciale, iar etajele superioare erau destinate locuirii. O construcţie din acelaşi spaţiu avea balcoanele decorate cu ornamente de fier, iar alta era împodobită cu reprezentări statuare. În general, stilul lor era de factură eclectică.
„Zgârie nori”
...sau „blockhouse”-urile, denumiri de origine americană, se referă la construcţiile cu mai multe etaje ridicate în anii 1920-1930 în diferite spaţii ale zonei centrale a Capitalei. În general, ele se încadrează unui stil cubist şi de Art deco, cu balcoane şi ferestre rotunde, cu balustrade metalice.
Cele mai reprezentative construcţii de acest fel sunt Blocul Aro (bdul Gh. Magheru), după planurile Horia Creangă (1892-1943), care a stârnit o serie de controverse fiind considerat „avangardist”, Blocul Dragomir-Niculescu (Calea Victoriei), cunoscut mai târziu şi sub denumirea de Blocul Romarta.
Deoarece în perioada în care au fost ridicate nu existau prevederi antiseismice, aceste construcţii au fost supuse riscurilor cutremurelor (cum a fost cazul blocului Carlton), iar în momentul de faţă sunt purtătoare ale aşa-numitei buline roşii, care indică risc sporit de prăbuşire în caz de cutremur.
„Blocurile comuniste”
Numeroase blocuri, cvartale, întregi cartiere construite au fost construite în perioada anilor 1960-1980. De fapt, ele erau destinate să înlesnească transferul de populaţie, deci să adăpostească numărul deosebit de mare de persoane implicate în procesul forţat de industrializare. În prima perioadă, aceste construcţii aveau un „stil sovietic”. Cu vremea, ele şi-au însuşit dimensiuni apreciabile, iar aspectul lor era, de cele mai multe ori, „stas”, stereotip, caracterizat prin lipsa ornamentelor sau folosirea unor motive de gust îndoielnic.
Au apărut astfel noi cartiere, dintre care cele mai multe conţineau construcţii înalte, mergând până la 10 etaje, cum sunt, spre exemplu, cele din cartierul Drumul Taberei. Cele mai multe dintre ele, având o vechime de peste 50 de ani, sunt, măcar în ceea ce priveşte faţadele, într-o avansată stare de degradare, motiv pentru care edilii oraşului au luat măsura reabilitării lor, nu arhitecturale, ci... doar termice.
Perioada actuală
…de după 1990, se caracterizează, în general, prin construcţii din oţel şi sticlă, de mari dimensiuni şi înălţimi, pentru locuire sau diferite activităţi comerciale, financiare, menite de cele mai multe ori să satisfacă interese şi speculaţii imobiliare. Nu se poate contesta că unele dintre aceste blocuri au un stil original, dar amplasarea lor în apropierea unor construcţii tradiţionale, uneori fără a se ţine seama de prevederile legale, este neavenită.
În acelaşi timp, tradiţia vilelor, destul de veche în Bucureşti, s-a menţinut, adaptată preferinţelor, nu întotdeauna „fericite”, ale noilor pături de persoane cu „posibilităţi”. Acum însă în Capitală primează arhitectura comercială, de consum, iar stilurile nu mai sunt localizate pe zone, fenomenul de globalizare manifestându-se şi în acest domeniu.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
