• Leu / EUR4.7274
  • Leu / GBP5.1683
  • Leu / USD4.2601
Ziarul de Duminică

Casele Bucureştilor (XLVII). Anatomia locuinţei: Temelii, subterane/ de dr. Alexandru Popescu

Autor: Dr. Alexandru Popescu

30 iun 2016 216

În folclor, literatură, politică

Termenul de „temelie” constituie un alt exemplu despre felul în care o categorie din „anatomia casei” a pătruns în cele mai diferite domenii.

Potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române, acest cuvânt desemnează, între altele, „Partea inferioară a unei construcţii prin care acestea se sprijină pe pământ”, având ca sinonime „fundaţie”, „fundament”, „bază”, „temei”. Este prezent în numeroase expresii, cum ar fi, de exemplu, „a pune temelie”, „a pune bazele”, „a funda”, „a întemeia”. 

Cuvântul este prezent şi în expresii din alte diferite domenii, cum este cel calendaristic, „temelia lunei” (data de început), sau chiar anatomic – „temelia capului” (creştetul capului).

Proverbele diferitelor popoare îl menţionează, cum este cel bengalez: „Casa virtuţii are temelie de piatră”.

O serie de autori ai literaturii şi filozofiei îl menţionează în context politic şi etic:

„Nesupunerea este adevărata fundaţie a libertăţii.” (Henry David Thoreau, scriitor american)

 „Optimismul este fundaţia curajului.” (Nicholas Murray Butler, filozof) 

În ceea ce priveşte folclorul românesc, sunt de reţinut versurile baladei „Meşterul Manole”: „Iar de nu, apoi V-oi zidi pe voi, V-oi zidi de vii, Chiar în temelii”, cu trimitere la „jertfa zidirii”.

Comparaţii ale termenului cu cei din viaţa politică şi culturală sunt prezente şi în literatura română:

Grigore Alexandrescu: „A lumii temelie se mişcă, se clăteşte, Vechile-i instituţii se şterg, s-au ruginit”.

Alecu Russo: „Temelia dreptului şi a slobozeniei nu piere în veci”. 

Costache Negruzi vorbeşte despre „temelia teatrului naţional”.

 

În arhitectură: de la chirpici la beton

Termenul de „temelie” este înrudit cu alţii care se referă la „anatomia locuinţei”: „fundament”, „beci”, „pivniţă” ca încăperi auxiliare ale unei gospodării, aflate sub nivelul solului, destinate păstrării alimentelor, băuturilor.

În ceea ce priveşte istoria temeliilor şi a spaţiilor aferente, ea se încadrează evoluţiei arhitecturii urbane, bineînţeles şi în ceea ce priveşte Bucureştii.

După structura de rezistenţă, deci temelia, cele mai vechi forme de evoluţie, de fapt, o „moştenire” a arhitecturii rurale pe vremea când Bucureştii erau un „mare sat”, sunt casele din chirpici, deci din pământ uscat la soare sub forma de cărămizi şi zidite apoi tot cu mortar din pământ, care nu au fundaţii, şi casele din paiantă, deci cu o structură de rezistenţă din lemn acoperită cu diferite materiale, care de asemenea nu au fundaţie ci doar o talpă din lemn.

Asemenea construcţii sunt consemnate de călătorul arab Paul de Alep  (1627-1669) care menţionează: „Casele sunt din lemn şi vălătuce, pălimare şi stâlpi frumos sculptaţi, toate din lemn de stejar şi de brad”.

Un alt călător străin J.L. Carra descrie casele, construite din paiantă, „lipite cu argilă şi bălegar de vacă amestecate împreună şi tencuite pe dinăuntru şi dinafară cu un fel de pământ vânăt".

Aşadar aceste construcţii nu erau prevăzute cu o temelie solidă, ceea ce le făcea vulnerabile la cutremure, mai ales că solul pe care se afla oraşul era umed, cu cursuri subterane de apă. Este şi explicaţia pentru care, în mod firesc, ele nu au durat, existenţa lor fiind menţionată doar în izvoare documentare.

 

Tot Paul de Alep descrie şi casele de piatră ale boierilor „cu lespezi de marmură”.

Primele construcţii din piatră sunt reşedinţele, palatele domneşti, cum este cel al lui Constantin Brâncoveanu, construit, după cum arată acelaşi Del Chiaro, „de piatră, cu o impozantă scară de marmură”. 

Asemenea construcţii de piatră aparţinând aristocraţiei sunt menţionate de reprezentantul diplomatic al Habsburgilor în Ţara Românească, Raicevich, care arată că, după războiul ruso-turc din 1768-1774, s-au clădit multe palate şi case din piatră, mari şi comode.

Detalii despre asemenea construcţii ne sunt oferite de Ion Ghica în una dintre scrisorile sale către Vasile Alecsandri: „Casele boiereşti erau ziduri tari de cetate… cu odăi multe şi mari, cu pivniţe adânci şi boltite, cu beciuri şi un rând de odăi deasupra”.

Bineînţeles că asemenea reşedinţe, palate aveau temelii solide şi beciuri adânci şi încăpătoare, ceea ce de altfel le-a făcut să reziste intemperiilor şi cutremurelor.

 

Casele din zidărie portantă neconfinată (neizolată) sunt prezente în Bucureşti încă înainte de 1800. Fundaţia lor era de cele mai multe ori din zidărie şi rareori din beton simplu.

Casele din zidărie portantă confinată sunt prezente o perioadă îndelungată în Bucureşti. Fundaţia lor este, de regula, din beton simplu, ele având în cele mai multe cazuri subsol parţial. Această formă de locuinţe este specifică – în Bucureşti – zonelor Cotroceni, Vatra Luminoasa şi Lacul Tei, construite în special în perioada 1939-1945, dar şi ulterior.

În ceea ce priveşte blocurile moderne, ele au o fundaţie din beton armat, prevăzute, cel puţin în ultimele decenii, cu diferite amenajări care le permit să reziste la şocuri seismice.   

Pivniţele sunt înlocuite în subsol cu aşa-numitele „boxe” folosite de locatari mai ales pentru depozitarea anumitor obiecte.

 

„Temelii dispărute”

Desigur, cercetarea şi conservarea temeliilor locuinţelor vechi este dificilă, dat fiind că deasupra lor, de-a lungul vremii, s-au ridicat construcţii noi sau pentru că, pur şi simplu, s-au prăbuşit. Se poate spune că aceste vechi temelii au fost mărturii ale existenţei unui „oraş sub oraş”.

Este mai ales cazul temeliilor construcţiilor din Centrul istoric al Bucureştilor care, în cursul operaţiunilor de amenajare a unor străzi (Lipscani, Smârdan), au fost acoperite dispărând astfel pentru totdeauna. Unele dintre ele datau din secolele XVII-XVIII, cu bolţi şi arce duble, care au dispărut definitiv, deşi ele erau dintre puţinele mărturii ale istoriei arhitecturii bucureştene.

La fel s-a întâmplat şi cu temeliile construcţiilor din actuala Piaţă a Universităţii unde s-a aflat mănăstirea Sf. Sava şi Academia înfiinţată de Constantin Brîncoveanu care, după ce au fost cercetate de specialişti, au fost acoperite.

Oare nu s-a putut găsi niciun mijloc prin care, măcar pe unele porţiuni ale lor, aceste temelii să fie conservate, fără să „stânjenească” aspectul modern al străzilor?

Printre puţinele temelii, amenajări subterane care au fost conservate sunt cele de la Curtea veche, ale hanului lui Şerban Cantacuzino şi ale Hanului Gabroveni. Deci ar fi fost posibil…

        

„Catacombele Bucureştilor”

Într-o conferinţă pe care istoricul Gheorghe Ionescu-Gion a susţinut-o în anul 1896, la Ateneu, a fost semnalată existenţa unor ganguri subterane, beciuri existente în Bucureşti, până la un moment dat. Autorul s-a ocupat în detaliu de asemenea construcţii în lucrarea sa „Istoria Bucureşcilor”, publicată în 1899.

De aceste tuneluri s-a ocupat mai târziu şi Simion Săveanu în lucrarea  „Enigmele Bucureştilor” (1973).

Se pare că primul tunel al Bucureştilor a fost construit în vremea lui Vlad Ţepeş, care lega palatul său, aflat pe locul ocupat în prezent de Palatul Kretzulescu, de Biserica Schitu Măgureanu, trecând pe sub Grădina Cişmigiu (un loc mlăştinos în acele vremuri), apoi mergea spre Cheiul Dâmboviţei, unde domnitorul avea pregătită o ascunzătoare.

Când s-a amenajat actualul Bulevard al Unirii, constructorii au descoperit un tunel în zona străzii Negru Vodă, tunel înalt de peste doi metri, căptuşit cu cărămidă arsă în cuptoare.

În cronici există menţiunea după care Vodă Caragea se plimba cu caleaşca pe sub pământ, de la Palatul Cotroceni până la Curtea din Dealul Spirii.

Este posibil, potrivit altor mărturii sau investigaţii personale, ca Hanul lui Manuc, Biserica Domnească şi Curtea Veche să fi fost legate prin coridoare subterane, lungi de câteva sute de metri, iar între Curtea Veche şi Dealul Văcăreştilor era un alt tunel „de scăpare”.

Sub Palatul Golescu Grant, situat în zona stadionului Giuleşti, a fost descoperit un coridor subteran care duce înspre lunca Dâmboviţei, care era probabil de asemenea un traseu de refugiu. Asemenea subterane erau desigur necesare datorită mai ales pericolului unor invazii, în special ale turcilor.

Aşadar, este probabil ca într-o parte importantă din zona Centrului istoric al Bucureştilor să fi existat tuneluri, pivniţe adânci şi boltite ale imobilelor care comunicau între ele, cât şi subterane care permiteau trecerea dintr-o parte a oraşului în alta.

De cele mai multe ori aceste încăperi şi tuneluri au fost astupate odată cu sistematizarea oraşului şi cu alte necesităţi arhitecturale.

Desigur, uneori existenţa unor asemenea subterane este rezultatul unor legende greu de verificat în momentul de faţă, dar este cazul să ne întrebăm ce „revelaţii” ne mai pot rezerva investigaţii viitoare, dacă acestea vor exista…

Principalele valute BNR - ieri, 13:15
EUR
USD
GBP
CHF
Azi: 4.7274
Diferență: -0,0211
Ieri: 4.7305
Azi: 4.2601
Diferență: 0,0611
Ieri: 4.2682
Azi: 5.1683
Diferență: 0,1434
Ieri: 5.1654
Azi: 4.3460
Diferență: -0,0782
Ieri: 4.3593