Ziarul de Duminică

Câteva gânduri la canonizarea Papilor Ioan al XXIII-lea şi Ioan Paul al II-lea/ de Marius Vasileanu

Câteva gânduri la canonizarea Papilor Ioan al XXIII-lea şi Ioan Paul al II-lea/ de Marius Vasileanu

Este reconfortant să realizezi că ai fost contemporan cu oameni atât de frumoşi sufleteşte. Din păcate, nu realizăm un fapt absolut natural: aceştia erau deja sfinţi, ei sunt deja acolo unde merită şi se află în permanentă rugă pentru oameni. Noi oamenii însă împlinim tardiv prin necesare acte birocratice, canonice şi liturgice o realitate vie, preexistentă…

Am auzit această prostie rostită de unii semeni, ba chiar şi pe mine m-a bântuit cândva: astăzi nu mai există sfinţi. Iată că există! Problema este că nu avem ochi şi simţuri spirituale suficient de ascuţite pentru a-i recunoaşte ca atare.

Apoi, birocraţia catolică a canonizarilor – diferită doar în fapt, nu şi în duh de cea ortodoxă –  cere dovada existenţei a minimum două miracole bine documentate pentru ca o persoană să fie considerată sfântă, în condiţiile unei vieţi creştine exemplare, desigur. În cazul Papei Ioan al XXIII-lea a fost recunoscut deocamdată un singur miracol, astfel încât Papa Francisc a decis canonizarea „peste rând” considerând drept adevărată minune iniţiativa şi organizarea Conciliului Vatican II. Pe bună dreptate, căci Vatican II a însemnat o salutară revigorare a întregului creştinism, nu numai a catolicismului. O singură dovadă: între altele, dialogul intercreştin, ba chiar şi interreligios, de după Vatican II a căpătat un avânt nicicând avut în istoria modernă şi contemporană.

Dar acelaşi Papă Ioan al XXIII-lea începuse dialogul cu Patriarhul Ecumenic de la Constantinopol pe când era doar simplu episcop şi reprezentantul (delegat apostolic al) Vaticanului în Turcia şi Grecia. Astfel încât ceea ce a urmat – istorica întâlnire de la Ierusalim dintre capii celor două mari confesiuni (care va fi reiterată curând la sfârşitul lunii mai, întrucât se împlinesc 50 de ani de atunci), ridicarea anatemelor dintre cele două Biserici surori, după aproape 1000 de ani de la marea Schismă! etc. este consecinţa eforturilor viitorului Papă Ioan al XXIII-lea. Nu este aceasta o uriaşă minune, nu merita un astfel de om, precum Papa Ioan al XXIII-lea, aceasta cinste de a fi aşezat laolaltă cu sfinţii?

Ortodocşii nu au avut încă un corespondent al Conciliului Vatican II. Puţin probabil ca proiectata întâlnire a Sinodului Pan-Ortodox din anul 2016 să aibă aceeaşi consistenţă şi deschidere. Cu atât mai puţin probabilă este întâlnirea propriu-zisă din 2016 cu cât politicul fagocitează în continuare ortodoxia – dacă este să ne gândim la cele ce se petrec astăzi în Ucraina şi la faptul că Biserica Rusă se comportă precum încă o Armată a 14-a.

Revenind la Vatican II, nu putem uita rolul activ avut de ortodoxie atunci şi acolo prin reprezentantul său principal, trimisul Patriarhului Ecumenic, Pr. Andrei Scrima, provenit din România, strălucit membru al mişcării Rugul Aprins de la Mănăstirea Antim.

Tulburător, atunci când la Vatican era ales pe scaunul lui Petru cardinalul Angelo Giuseppe Roncalli (28 octombrie 1958), devenit papa Ioan al XXIII-lea, prin persoana căruia catolicismul urma să intre în primăvara adusă de Conciliul Vatican II, exact la o zi distanţă, pe 29 octombrie 1958, la Bucureşti începea procesul câtorva membri de frunte ai mişcării Rugul Aprins. Arestaţi doar pentru că se rugau şi discutau despre spiritualitatea creştină de amplă respiraţie, aceştia urmau să primească ani grei de puşcărie comunistă. Liderul grupului, Pr. Daniil Teodorescu (Sandu Tudor) urma să moară ca un martir la Aiud. Precum în poveşti: un ochi râde, celălalt plânge. Dacă s-ar fi manifestat într-o ţară normală şi nu în comunism, Rugul Aprins ar fi adus, poate, aceleaşi semne de primăvară ortodoxiei din România. Oricum, valurile declanşate atunci, se simt încă şi astăzi.

Obedentia et Pax (Slujire şi Pace) – acesta a fost mottoul ales de Ioan al XXIII-lea încă de când era episcop. Om simplu, provenit dintr-o familie săracă, dedicat înainte de toate pastoraţiei, căci, susţinea acesta, „toate celelalte daruri şi realizări omeneşti – învăţătura, experienţa practica, diplomaţia – pot să amplifice şi să îmbogăţească munca pastorală, dar nu o pot înlocui”, cu imens umor, care avea să fie numit „Papa cel Bun”, despre care avea să se spună peste mai puţin de cinci ani când a plecat la ceruri ca a fost „bătrânul care a întinerit Biserica”, întrucât fusese ales la vârsta de 78 de ani – viaţa şi realizările Sfântului Ioan al XXIII-lea adeveresc posibilitatea şi actualitatea iminentă a miracolului creştin.

…Despre Papa Ioan Paul al II-lea se ştiu mult mai multe. A şi avut şansa unui „mandat” de 26 de ani, una dintre cele mai lungi pastoraţii ale unui papă (a treia ca lungime în istorie). Puţină lume ştie că încă de când era episcop vicar al diecezei de Cracovia, Karol Jozef Wojtyla se întâlnise şi avea o corespondenţă cu Padre Pio. Tulburătoare aceste prietenii între sfinţi!... Să-l fi avertizat marele sfânt Padre Pio din Pietrelcina pe Karol Wojtyla că va fi cândva Papă?...

Totus Tuus (Al Tău întru totul) îşi alesese drept motto Ioan Paul al II-lea, cu trimitere directă la Sfânta Fecioară Maria, faţă de care avea un devotament special. Sfânta Maria este „izvor de inspiraţie creativă”, mai susţinea Ioan Paul al II-lea. Poate cineva să-l contrazică dacă este să medităm la creativitatea cu care a păstorit Biserica Catolică timp de atâţia ani? Desigur, Biserica are drept păstor absolut pe Iisus Hristos. Cine crede însă că aceşti oameni sfinţiţi aflaţi acum în ceruri au pierdut astăzi darul pastoraţiei ar merita să mai mediteze. Ruptura între cele de Sus şi cele de aici nu există decât pentru noi, oamenii, puţin credincioşi.

Vorbim aici despre câţiva conducători ai Bisericii Catolice care au şi au avut vocaţii diferite. Există un legato între Papa Ioan al XXIII-lea, Papa Ioan Paul al II-lea şi Papa Francisc. Pare că actualul Papă Francisc este structural mai aproape de primul şi îl asumă ca model. Ceea ce a semănat Ioan al XXIII-lea a fost adus la excelenţă de Ioan Paul al II-lea - şi de Papa Paul al VI-lea, indubitabil, cel care împlinit Conciliul Vatican II şi a realizat multe altele. Au existat voci (pe alocuri, poate, îndreptăţite) care au considerat exagerate deschiderile, „modernizările” aduse de Vatican II. Iată că, privind panoramic, lucrurile s-au aşezat în firescul lor: considerat mai aproape de „conservatori” Papa Benedict al XVI-lea, important teolog, a pus câteva bemoluri acolo unde, poate, s-a exagerat. Fiecare om, fiecare ierarh, fiecare sfânt are propriile sale vocaţii. Oameni excepţionali, cei sus-menţionaţi şi-au purtat vocaţiile către limita luminoasă.

Vorbim aici despre oameni care şi-au binemeritat titlul – să fie sfânt în fapte, nu numai în titlu, asta îşi propusese cândva prospătul Papă Ioan al XXIII-lea: „Nimic nu are valoare pentru istoria şi viaţa omului, nimic nu are nicio valoare pentru Biserică şi pentru suflete, decât dacă Pontiful este sfânt în fapte, după cum este în titlu”. Câţi dintre ierarhii religioşi ai acestei lumi îşi propun şi împlinesc aceasta?? Mai grav, luaţi de valul mândriei şi adulaţi de curtea linguşitorilor din jur ei se închipuie ajunşi pe treapta sfinţeniei fără măcar să aibă habar ce este aceasta. Dacă s-ar dezbraca pentru o zi de hainele pline de fast şi-ar umbla ca oameni simpli prin lume, „sfinţenia” lor ar fi inexistentă...

„O, Duhule Sfânt, reînnoieşte minunile tale în vremea noastră, ca pentru noi Rusalii” – aceasta a rostit Papa Ioan al XXIII-lea, la deschiderea Conciliul Vatican II. Câţi dintre ierarhii şi teologii acestei lumi au inima pregătită „ca pentru noi Rusalii”?

Două inimi care continuă să se roage pentru oameni: „Omenirea este o mare, o imensă familie… Se vede aceasta după ceea ce simţim în inimă la Crăciun”, spunea Sfântul Ioan al XXIII-lea; „Mulţi încearcă să mă cunoască privindu-mă din afară, dar eu pot fi cunoscut numai dinăuntru, adică din inimă”, atrăgea atenţia Sfântul Ioan Paul al II-lea...

Vorbim aici despre infuzia de viitor şi implicit de Duh adusă de şi prin aceşti oameni. Pe ei şi pe cei asemenea lor îi vom putea (re)cunoaşte ca sfinţi numai şi numai coborând în inimă.

AFACERI DE LA ZERO