La întrebarea din titlu, ziariştii, cu superficialitatea care le caracterizează de multe ori profesia, răspund că este un tramvai cu cai. Astfel, pe site-ul adevarul.ro aflăm, într-un articol (nesemnat) din data de 10 aprilie 2011, că „Bucureştiul romantic al tramvaielor trase de cai a debutat în 1891, atunci când, la insistenţele lui Toma Blându şi Ştefan Mihăescu, Societatea de tramvaie a solicitat primăriei să pună în circulaţie pe anumite trasee, unde nu erau instalate linii de tramvaie, această serie de vehicule numită tramcare”. (Fraza conţine nu mai puţin de patru erori: 1. tramcarul nu este tramvai; 2. tramcarele au început să circule în Bucureşti nu în 1891, ci cu vreo două decenii mai înainte; 3. în 1891, Primăria „comunei Bucuresci” a acordat autorizaţie nu Societăţii de tramvaie, ci unor particulari, printre care şi Toma Blându, să înfiinţeze noi trasee de tramcare; 4. Toma Blându şi ceilalţi întreprinzători nu au avut de ce să fie insistenţi, au făcut doar cereri de autorizare pe care, după deliberări, Primăria condusă de Em. Protopopescu-Pake le-a avizat.)
Pe ziare.com, la data de 8 august 2014, aflăm de la Victor Piţigoi, că „Primul primar din istoria Capitalei, generalul Barbu Vlădoianu […] a inaugurat prima linie de transport în comun: tramvaiul cu cai, numit pe româneşte «tramcar»”.
Iar jurnalul.ro din 24 mai 2004 afirmă că „La sfârşitul lunii decembrie 1872, în cel de-al doilea primariat al lui Vlădoianu, a fost dată în exploatare prima linie de tramvai cu cai («tramcar»)”.
Şi România liberă confundă tramvaiul cu tramcarul. Astfel, pe 28 decembrie 2005, se consemnează că, în aceeaşi zi, dar în 1872, „S-a dat în exploatare, la Bucureşti, prima linie de tramvai cu cai – «tramcar». După multe decenii de exploatare, ultimele tramcare sunt retrase din circulaţie în 1929”. (Tramcarele au fost desfiinţate în 1904; în 1929 Bucureştiul a renunţat la ultima linie de tramvai cu cai care mai exista în oraş.)
Chiar şi Historia, revistă specializată în evocarea trecutului, publică, sub semnătura Mihaelei Stanciu, un articol despre Bucureştiul sfârşitului de veac XIX, care începe cu afirmaţia: „În 1872 fusese inaugurată prima linie de tramvai cu cai, numită tramcar, ce funcţiona pe traseul Gara de Nord-Calea Griviţei-Strada Luterană-Teatrul Naţional-Sfântul Gheorghe”. Este vorba, de fapt, de primul traseu de tramvai hipotractat!
Confuzia se explică, în parte cel puţin, prin explicaţia de sens ambiguă pe care o găsim în dicţionarele româneşti de limbă. Astfel, Dicţionarul limbii române literare contemporane (DLRLC), apărut la mijlocul anilor ’50, defineşte tramcarul ca „Mijloc de locomoţie, folosit odinioară pentru transporturile în comun şi alcătuit dintr-un vehicul mare tras de cai”. Tot astfel îl definesc şi ediţiile succesive ale DEX-ului şi însuşi Dicţionarul limbii române, al Academiei: „Vehicul tras de cai, folosit odinioară în oraşe pentru transportul în comun” (tomul XI, partea a III-a, TOCĂNA-TWIST, apărut în 1983). Menţiunea absentă din aceste definiţii din dicţionarele post-belice este totuşi prezentă la Lazăr Şăineanu, în Dicţionar universal al limbei române, a cărui primă ediţie a apărut în 1896: „trăsură mare de transportat, dar care nu umblă pe şine”. Şi dicţionarul lui August Scriban, apărut în 1938, mai are încă vie şi corectă amintirea tramcarului: „Un fel de vagon de tranvaĭ (maĭ mare decât omnibusu) tras de caĭ pe drum simplu şi fără şine”.
Dacă ar fi consultat cu atenţie Istoria Bucureştilor a lui C.C. Giurescu, şi grăbiţii ziarişti, şi autorii dicţionarelor de după război ar fi aflat ce diferenţia tramvaiul de tramcar: „Paralel cu tramvaiele se înfiinţează [în Bucureştii lui 1872] şi omnibuze sau tramcare, trase tot de cai: acestea nu mergeau pe şine, ci pe caldarâmul gol, şi opreau nu numai în staţii, ci ori de câte ori le făceau semn pietonii amatori; un astfel de tramcar ducea din Pţa Sf. Gheorghe – nodul de căi de comunicaţie al oraşului – la izvorul de ape minerale de la întretăierea Căii Văcăreşti cu Dâmboviţa; din cauza pavajului prost şi a gropilor, călătoria cu acest tramcar era o adevărată încercare de rezistenţă fizică”.
Şi de la G. Potra, Din Bucureştii de ieri, aflăm că tramvaiul şi tramcarul erau mijloace de transport alternative: „În 1891, Societatea româno-belgiană şi doi particulari, Toma Blându şi Ştefan Mihăescu cer Primăriei şi obţin autorizaţie de a pune în circulaţie, pe străzi pe care nu existau linii de tramvai, vehicule numite tramcare”.
Altă posibilă explicaţie pentru confuzie ar fi însăşi etimologia cuvântului. Toată lumea este de acord că la originea lui stă englezescul insular tramcar (în America echivalentul este streetcar sau trolley). Dificultatea acestei explicaţii etimologice stă în sensul din engleză al cuvântului, care desemnează tramvaiul ca vehicul. Tramvaiul ca sistem de transport pe şine este numit în engleză tramway, termen care a intrat în franceză cu acest sens, pentru a aluneca, dinspre desemnarea sistemului, spre aceea a vagonului. Dovada că româna l-a luat din franceză şi nu din engleză este tocmai acest sens absent din limba de origine.
În acest fel româna a ajuns în situaţia ciudată de a avea două anglicisme, tramvai şi tramcar, cu înţelesuri inexistente în limba din care spun dicţionarele noastre că ar proveni.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
