Din păcate, de câţiva ani, imediat după perioada sesiunii şi arestanţelor sau a susţinerii examenului de licenţă, devin mizantroppentru câteva ceasuri. Sunt momente de igienă psihică, care ţin deinstinctul de apărare al creierului meu; sunt, de asemenea, semnecă umorul, care mă părăseşte rar, nu îmi mai ţine de cald. Dinpăcate, cum sunt într-o permanentă criză de timp în ultima vreme,sunt nevoit să scriu acest articol într-o asemnea stare de"convalescenţă".
L-am ascultat în seara asta pe ministrul învăţământului la unpost de ştiri cu iz propagandist. Nu părea convins de ceea cespune, părea chiar distant. Clar este că el conduce acum un sistemlipsit de repere, care a fost nevoit să renunţe la calitate. Înfine, omul promitea că noua lege a învăţământului va schimbaaceastă criză a calităţii. Cum să ai încredere? Dar un lucru ecert: de vreo 7-8 ani asistăm impasibili la prăbuşirea sistemuluieducaţional românesc. Ajung, ca profesor cu exigenţe nu mari, ciminime, care ţin de bun-simţ, să apreciez când dau de o tezăcurăţică, scrisă neutru, dar corect. Studentul nu se mai ruşineazădacă nu ştie, i se pare că aşa e normal; când îi reproşezi că nu acitit, te priveşte galeş, cu ochi umezi şi doar că nu-ţi spune căai pretenţii exagerate.
Încep să îmbătrânesc, fac, cu siguranţă, parte dintr-o altălume. Nu evit, prin urmare, stereotipul: pe vremea mea nu era aşa.Am ales să dau admitere la Litere pentru că eram maniac: citeam şiiar citeam şi credeam (cred şi acum, nu-i vorbă) că nimic nu e maiimportant decât cititul. Când găseam o carte pe care o vânam demult prin anticariate, jubilam. Aşa fac şi acum. Aşa fac şi uniidintre prietenii mei mai vechi. Când le povestesc, uneori cu unentuziasm ce poate părea vetust-romantic, studenţilor mei despreanumite cărţi, par impasibili. E ca şi cum aş încerca să-l convingpe controlorul din tramvai că trebuie să pună pasiune în ceea ceface şi că munca lui implică responsabilitate. Uneori am impresiacă-mi iese, că sala reacţionează şi plec acasă mulţumit, ba chiarniţel euforizat. Totul ţine până la examen, când probabil că le parunora total antipatic, de nu de-a dreptul absurd: cum pot să pic pecineva doar pentru faptul că nu a citit? Doar nu a avut niciodatăprobleme din cauza asta? În fine... Mă încăpăţânez să cred căexistă o responsabilitate şi aici: sigur, un absolvent nu trebuiesă fie genial, dar un minimum decent trebuie să-l ştie. Suficientcât să-şi poată exercita în mod onorabil meseria la care diploma îidă dreptul. Părerea mea. Dacă nu ştie, asta e, poate că are altăvocaţie... Lucrurile par simple, dar nu sunt.
Reiau şirul: pe vremea mea, cine comitea o gafă, cine dădeasemne că e incult nu avea viaţă uşoară. Râdeam de colegele dinliceu şi din facultate care scriau greşit numele lui Nietzsche saucare îi confundau pe Russo al nostru cu Rousseau al francezilor.Dar asta se întâmpla rar; proporţia era fericită (azi mi se pareideală): puţini erau "la furat", cum se spune, iar cei mai mulţierau oricum bine orientaţi. Şi iar puţini, foarte buni, cum e şinormal. Azi dozările s-au inversat şi mă tem că şi criteriile: derâs au devenit cei care se încăpăţânează să se pregătească serios,cei care "pierd vremea" prin bibliotecă.
Să dau câteva exemple, poate mai neacademice, darelocvente.
Când eram în liceu, am avut o prietenă destul de prezentabilă;câştigase un concurs de miss destul de important, se ţinea camfudulă şi a trăit destulă vreme din acest capital. Ei bine, caorice om, trebuia să aibă şi ea un defect. Unul care răscumpăra dinplin frumuseţea ce îi bloca şi pe cârcotaşi. Nu era prea isteaţă.Iar acest lucru ieşea cel mai bine în evidenţă când se cometaulucrările la literatură. Ei bine, am rezistat eu ce am rezistat,dar după o vreme a trebuit să pun punct unei legături reciproc(sper!) avantajoase sub presiunea clasei. Sincer, mă cam jenam. Şiîmi era greu să-mi reţin maliţiozităţile. Ştiţi ce se întâmplăacum? Încep să am regrete, să-mi fac reproşuri. Prietena mea deatunci era peste cei mai mulţi dintre studenţii mei de azi. Nucitea, dar făcuse o şcoală serioasă şi măcar nu comitea dezacorduricu dezinvoltură... Da, ştiu că e nediplomatic, dar este puruladevăr. Şi încă ceva, ce ţine de normalitatea de mai an: nu a datla Litere, ci a urmat o carieră confrom talentelor ei.
După câţiva ani de experienţă, am ajuns să nu mă mai mir denimic: nici când o studentă confundă iluminismul cu iluzionismul;nici când altcineva o confundă pe Helga, frumoasa soţie aStrutocămilei, cu... Hegel; nici când studentul X e convins cămaestrul lui Eliade, Sebastian & Co. se numea Nae Georgescu;nici când, la licenţă, o (era să fie!) absolventă habar nu are ceînseamnă "tragic", deşi a citat în lucrarea sa câteva titluri greleîn domeniu; nici când o alta pronunţă, cu nonşalanţă, ba chiar cugingăşie, numele lui Bachelard à l'anglais (nu-i nimic, unpoet din târg, doctor, cum altfel?, îi ortografia prenumele, cuegală seninătate, dar fără gingăşie, Baston, considerându-l, ştiueu, rudă cu Miţa Baston).
Şi totuşi... uneori simt că s-a ajuns prea departe. Azi amprimit un mesaj din partea organizatorilor unei conferinţenaţionale. Precizau în invitaţia lor că un comitet ilustru vaanaliza propunerile doritorilor şi va delibera dacă le acceptă auba. Şi au deliberat. Problema este că şeful ăl mare al întregii"afaceri", care semnează cu "dr." înainte de nume, mi-a comunicat,printr-un mail oficial, verdictul pe care îl aşteptam cu sufletulla gură: "Vă anunţăm că a-ţi fost acceptat să participaţi laConferinţă cu lucrarea propusă". Halal!
Acum, vina acestei stări este împărţită. Un lucru ştiu sigur:s-a ajuns aici în numai câţiva anişori. Studenţii mei din primiiani erau buni şi foarte buni. Marea performanţă a sistemului deînvăţământ românesc aceasta este: da, a facilitat oricui, daroricui accesul la învăţământul superior; poţi face o facultateoriunde, din Iaşi, în Caracal, din Bucureşti, în Copşa Mică. Acum,să mai cred că un ministru, cum este domnul Funeriu, care are opasiune pentru maşinile Jaguar şi o experienţă colosală la catedră,va readuce lucrurile în matca lor normală? Ei bine, pentru aşa cevanu mai găsesc resurse...
BOGDAN CREŢU (născut la 21 ianuarie 1978, în judeţulConstanţa) este lector la Catedra de Literatură Română din cadrulFacultăţii de Litere, Universitatea "Al.I. Cuza" din Iaşi. Doctorîn filologie, cu distincţia magna cum laudae, din iulie2006. Volume publicate: Arpegii critice. Explorări în critica şieseistica actuale (Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilordin România; Premiul pentru debut al revistei "Convorbiriliterare"); Matei Vişniec - un optzecist atipic (Premiulpentru debut al "Ziarului de Iaşi", nominalizat la Premiul pentrudebut al revistei "România literară"), Lecturi actuale. Paginidespre literatura română contemporană (Premiul pentru criticăal revistei "Ateneu"), Utopia negativă în literatura română.Cronicar literar, eseist; a publicat în jur de 500 de articole îndiferite reviste culturale. Semnează prefeţe la numeroase volume,antologii etc. Redactor al revistei "Paradigma". Membru al UniuniiScriitorilor din România şi al Asociaţiei pentru LiteraturăGenerală şi Comparată. Din 2006, semnează o rubrică săptămânală în"Ziarul de Iaşi". Colaborator la emisiunea "Convorbiri literare" aRadio Iaşi, din 2006.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
