Ziarul de Duminică

Ce mai faci, nea Ilie? (III)

27.01.2004, 00:00 20



Asemenea lui Moromete, nea Gheorghe, unchiul meu din satul dezafectat natural Bitina, traia doar fericirea pamantului si a cailor sai. Cu adevarat, ei aveau o dimensiune metafizica. Atata vreme cat au mai existat legaturi stranse intre el si loturile lui, intre el si caii sai, chiar daca traiau la comun, la C.A.P., parea ca nimic nu se schimbase. In noaptea in care Suru a fost omorat spre a fi dat de mancare porcilor - conform acelei directive de partid care impunea ca animalele ce intretineau iluzia proprietatii taranesti sa fie inlocuite cu orasenestile tractoare -, s-a imbatat groaznic si multe zile a ramas cu damigeana langa el, pe prispa casei, fara sa scoata o vorba.





Era inceputul sfarsitului. Nimeni nu l-a mai vazut stand la poarta, pe sant, totdeauna pe cuvertura cea mai buna din casa, citindu-si ziarul pana cand se asezau si ailalti, Mizilic, nea Mieita - postarul, don Petcu - invatatorul, Balaie, care aveau drept sa se aseze, pentru ca Starlic, Tractoru', Botu' si ceilalti sarantoci ramaneau in jurul lor, in picioare, nimeni nu l-a mai vazut ducandu-se dimineata devreme la loturile lui, chiar daca acum erau ale colectivului, sa le inspecteze, sa vada cum a crescut porumbul, cum a rodit via si cum merge gradina de legume, nimeni nu l-a mai aflat seara la fantana cu cumpana de langa grajduri, fluierandu-si calul ce venea la adapat dand din cap ca si cum ar fi spus hai ca vin, acu' ce te grabesti asa?



A ferecat portile cele mari pe care intrau cu caruta si toata fala aia de batatura a devenit maidan. Salcamul la umbra caruia se tragea caruta si se odihnea vaca s-a uscat, balariile au crescut de valma, cosarul s-a prabusit. A lui a fost prima gospodarie intrata in paragina ce anunta dezafectarea naturala, moartea adica pe cale naturala a satului care avea biserica de pe la jumatatea secolului al optsprezecelea, scoala de la inceputul secolului XX, magazin cu gaz, creioane, sticle de lampa, tablite, donite, galeti de fantana din perioada interbelica si, atentie, nici o carciuma!



Valea a fost inundata si s-a facut crescatorie de crapi d-aia chinezesti, fitofagi, care rad tot si nu au nici un gust, scoala a fost mutata la centrul de comuna, ceea ce insemna ca elevii trebuiau sa strabata 3-4 kilometri pe o poteca plina de praf, noroi sau zapada, preotul, mutat si el la centru, incuia biserica si nu o mai deschidea decat pentru vreun mort - pentru botez si cununie, oamenii erau nevoiti sa mearga la Movilita, tinerii au disparut din sat, iar cei batrani asteptau sa moara intinsi pe cate-un tol, pe prispele caselor innegrite de ploi si de vremuri. C.A.P.-ul ii scosese la pensie - dupa ce le luase pamantul, caii si munca, viata ii recompensa cu sume de 7-10 lei, cateva kilograme de grau si porumb si o jumatate de litru de ulei -, iar comunistii de la centru le tot trimiteau vorba sa se mute in blocurile care se vor construi la centru, alea cu patru etaje, fara apa si cu veceurile in fundul curtii.



Nea Gheorghe nu a citit Morometii. Nu a stiut de existenta unuia, Ilie Moromete. Cand mi-am dat seama cat de mult semana el cu personajul lui Preda, am vrut sa-i citesc cartea. Eram deja mare, iar el - batran si stins parca inainte de vreme. N-a vrut. Ma gandesc ca nu a vrut sa stie cum moare. Pentru ca de murit nu stiu daca a murit ca nea Ilie, dar de ingropat a fost ingropat la fel. Daca in viata se garbovise, se intunecase la fata, aratandu-se vesnic incruntat si nemultumit, indiferent de ce i se dadea - mancare, medicamente, apa, suc etc. -, in cosciug fata lui isi recapatase expresia aia inconfundabila, de om pus mereu pe sotii, senin, usor neincrezator si amuzat de ce i se intampla. Fusese imbracat dupa cum ii placuse mereu sa se poarte - costume negre, de tesatura facuta in casa si camasa alba, de borangic, inchisa pana la ultimul nasture, cu gulerul rotund. Langa el, avea nedespartita palarie, dar fara nici un sarm acum, in absenta borului usor tras pe un ochi.



La biserica si apoi la cimitir, a fost dus intr-un carut cu roti de-alea de plug, mici, din fier, caruturi existente prin mai toate gospodariile taranesti, dupa ce acestea fusesera vaduvite de carute si cai. Prin glodurile ulitei, rotile zanganeau a fiare vechi, neunse, si saltau gata-gata sa-l rastoarne pe raposat, cativa batrani mai in nadejde se opinteau din greu sa scoata atelajul la fiecare damb sau fagas, ceilalti, in bastoane, se multumeau sa-l petreaca din ochi, nemaiavand putere sa mearga pret de juma' de ceas.



De pe dambul pe care era cimitirul, am privit satul. Paradoxal, dar cel mai viu loc era langa mine. In locul satului ce altadata vuia, surd, a viata chiar si la orele pustii ale amiezilor de vara, se intindea un musuroi de chirpici, caramizi arse de tigani nomazi in cuptoarele de pe coasta, iar cerul era strapuns de cateva furci de fantana fara cumpene. Cimitirul inflorise, colorat de toate acele flori de camp salbatice, pitice, cu existenta scurta dar intensa. In devalmasia lor, crucile rearanjasera ulitele satului, astfel incat si acum puteai compune povestea unei dimineti: se Lumineaza, Cocosul canta, iti iei Mizilicul, Inginerul masoara, Tractorul ara.



Daca va mai fi fiind ceva si dupa moarte, sunt sigur ca nea Gheorghe se va fi intalnit acolo cu calul sau alb, cu pete sangerii. Si-i va fi revenit pofta de a cutreiera campia, singurul Eden al vietii sale, pentru ca in afara pamantului si a cailor lumea nu-si avea rost, si nici viata bucurie. Daca nu, se va fi facut demult tarana, iar din tarana fiintei sale vor fi inflorit in fiecare mai si iunie flori de camp, salbatice, pitice, intens colorate.

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO