Înainte de a trece la prezentarea celei de a patra etape, cea instituţională, din istoria televiziunii în România, trebuie să mai zăbovim prezentând „faţa nevăzută“ a evenimentelor legate de televiziunea experimentală, povestea care nu putea apărea în presa comunistă. Ne-o va spune d-na Maria (Mia) Bucurescu, absolvent în anul 1956 al Facultăţii de electronică şi telecomunicaţii, ale cărei amintiri le găsim într-un interviu publicat în 2012 de dl. Nini Rădulescu la adresa: http://nini.qsl.ro/?q=node/89.
Studioul experimental creat în cadrul Laboratorului de cercetări în telecomunicaţii a fost rodul unei pasiuni (muncă neremunerată, desfăşurată în afara sarcinilor de serviciu, „oarecum clandestin“, după spusele d-nei Bucurescu). Mănuşa a fost aruncată de o revistă tehnică sovietică în care era prezentat un emiţător de televiziune construit de radioamatori, iar provocarea a fost acceptată. Vremurile erau grele, sursele de informare (exclusiv sovietice) puţine şi sărace, dar „aventurierii” (cum îi numeşte d-na Bucurescu) ingineri şi tehnicieni s-au pus pe treabă. I-a ajutat (să-i fi şi încurajat?) directorul Laboratorului, prof. Al. Spătaru, care a făcut rost („cadou” de la fraţii cercetători de la Răsărit) de câteva tuburi electronice, printre care un iconoscop (cel care face posibilă captarea imaginilor), „adevărate comori tehnice”. Restul materialului a fost asigurat prin recuperarea pieselor casate în cadrul proiectelor oficiale ale Laboratorului. Aşa a fost încropită o instalaţie de telecinema şi un mic lanţ de emisie de imagine şi sunet. Rezultatele, încurajatoare, l-au făcut pe profesorul Spătaru să-l invite pe ministrul telecomunicaţiilor la o demonstraţie, cu speranţa că Ministerul va aproba alocarea de resurse pentru continuarea proiectului. Ministrul („un fost muncitor CFR semianalfabet, cunoscut pentru incultura sa şi gafele pe care le făcea în diferite împrejurări”) s-a lăsat înduplecat şi proiectul a intrat în legalitate. (De aici încep întrebările noastre: de ce a făcut-o? Este clar că o hotărâre atât de importantă precum încurajarea creării unei televiziuni experimentale nu putea fi luată doar de ministru.)
Au venit apoi, la sfârşit de august 1955, primele emisii, programele fiind urmărite de bucureşteni în câteva puncte din Capitală. Entuziasmul era atât de mare, încât prof. Spătaru a fost decorat cu Ordinul Muncii clasa a II-a, iar unii dintre colaboratorii lui („nu toţi, pentru că nu toţi au dosar corespunzător”), cu clasa a III-a. Dorinţa a fost stârnită, nimic altceva nu o mai poate ostoi. S-o ascultăm pe d-na Maria Bucurescu:
„Nevestele şi copiii ştabilor, care-şi aduceau televizoare de prin străinătate, aceşti potentaţi înşişi, dornici de tot mai multă informaţie, fac o presiune mută (sau poate o fi fost chiar activă) asupra Ministerului Telecomunicaţiilor pentru a lărgi posibilităţile de emisie a televiziunii. Oamenii vor concerte, teatru, sport (în special). Staţia experimentală nu poate satisface asemenea deziderate. E momentul pentru procurarea de aparatură profesională din import.”
Presiunea aceasta, reală, fără îndoială, nu ar fi fost suficientă pentru a determina crearea televiziunii publice. Mult mai mult trebuie să fi cântărit în ochii regimului posibilitatea oferită de noul mijloc de comunicare de a manipula (oficial: de a educa) masele. Nu este deloc întâmplător că primul program experimental a început, aşa cum am văzut, cu sosirea delegaţiei sovietice la Conferinţa de la Geneva…
În zilele de Crăciun ale anului 1955 (23-28 decembrie) a avut loc la Bucureşti al II-lea Congres al Partidului Muncitoresc Român, care printre mijloacele de dezvoltare a „bazei materiale a culturii” includea şi sarcina de a „introduce televiziunea în Bucureşti şi în alte oraşe ale ţării”.
Televiziunea era mai importantă decât Circul de Stat, care putea să mai aştepte până în 1960-1961, când i s-a construit noul sediu.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
