Ziarul de Duminică

Cea mai bună carte despre Veneţia/ de Ziarul de duminică

Cea mai bună carte despre Veneţia/ de Ziarul de duminică

Autor: Ziarul de Duminica

22.09.2016, 23:43 311

Jan Morris

Veneţia

Editura Polirom

Traducere de Laura Ciochina

„Cea mai buna carte despre Veneţia care s-a scris vreodată” The Sunday Times
Considerată una dintre cele mai frumoase descrieri ale Veneţiei din toate timpurile, cartea lui Jan Morris ne propune o incursiune în viaţa acestui oraş unic în lume. Temperamentul locuitorilor, canalele şi podurile, palatele, turiştii, mirosurile, sunetele, luminile şi culorile sunt explorate în cursul unui periplu care ne poartă prin toate colţişoarele oraşului şi lagunei, dar şi prin istoria lor milenară. O carte care le va trezi amintiri pline de nostalgie celor care au vizitat Veneţia, iar celor care încă nu au ajuns acolo, dorinţa arzătoare de a o vedea.
„Pentru cei care păstrează Veneţia doar în amintire, pentru cei care se pregătesc s-o viziteze şi chiar pentru cei care o văd doar ca pe un vis frumos, tabloul complet oferit de această carte, acoperind mii de ani din viaţa celei mai complexe, mai originale şi mai active comunităţi ce a existat vreodată, este de mare interes.” – The Guardian

 
Din cuprins:


Stilul veneţian / Despre femei / Minorităţile / „Străzile acoperite de apă” / Pietrele Veneţiei / Arabescuri / Ce mai e nou pe Rialto / Curiozităţi / A şaptea mare / Navigaţia / Oraşelele insulare / Apele sfinte / Bastioanele sacre / Pierduţi prin lagună.

Jan Morris (n. 1926) este scriitoare, eseistă şi jurnalistă. A fost corespondent pentru numeroase publicaţii şi a călătorit prin toată lumea. A scris şase volume despre diferite oraşe şi ţări, un roman, două autobiografii şi mai multe cărţi de călătorie, dintre care menţionăm: Coronation Everest (1958), trilogia Pax Britannica (1968-1978), Conundrum (1974), Spain (1988), Hong Kong (1988), Sydney (1992), Trieste and the Meaning of Nowhere (2001), The World: Life and Travel 1950-2000 (2003), Contact! A Book of Encounters (2010).

 

Fragment:

În Veneţia începea Orientul. Marco Polo era veneţian, iar negustorii veneţieni, căutând noi linii de comerţ profitabile, băteau centrul Asiei în lung şi-n lat. Gătită cu podoabe orientale, Veneţia a devenit cel mai flamboaiant dintre toate oraşele – „cel mai radios oraş pe care l‑am văzut vreodată”, scria Philippe de Commynes în 1495. Era un paradis al mătăsurilor, smaraldelor, marmurilor, brocarturilor, catifelelor, al ţesăturilor cusute cu fir de aur, al porfirului, fildeşului, mirodeniilor, parfumurilor, maimuţelor, abanosului, indigoului, sclavilor, al marilor galioane, al evreilor, mozaicurilor, al domurilor strălucitoare, al rubinelor şi al tuturor mărfurilor minunate aduse din Arabia, din China şi din Indii. Era ca un cufăr cu comori. În cele din urmă, Veneţia a fost ruinată de cucerirea Constantinopolului de către musulmani, în 1453, care a pus capăt supremaţiei ei în Levant, şi de călătoria lui Vasco da Gama în India din 1498, ce a anulat monopolul ei asupra comerţului cu Orientul. Cu toate acestea, timp de încă trei secole şi-a păstrat eleganţa şi fastul, iar faima ei nu s-a diminuat nici astăzi.

Nu a fost niciodată iubită. A fost întotdeauna o intrusă, mereu invidiată, mereu suspectată, mereu temută. Nu s-a încadrat în nicio categorie de naţiuni. A fost un leu singuratic. A făcut comerţ cu creştini şi cu musulmani deopotrivă, sfidând teribilele pedepse ale papalităţii (este singurul oraş creştin marcat pe renumita hartă a lui Ibn Khaldun din secolul al XIV-lea, alături de locuri precum Gog, Oman, Ţinutul Pestilenţial, Ţara Pustie, Soghd, Tughuzghuz şi Ţinuturile Pustii şi Reci din Nord). Era cea mai iscusită şi mai lipsită de scrupule maşină de făcut bani, vădit dedicată profitului, considerând chiar şi Războaiele Sfinte o investiţie promiţătoare şi arătându-se plină de bunăvoinţă faţă de Balduin, suveranul Regatului Ierusalimului, atunci când acesta a vrut să-şi amaneteze Coroana cu Spini.

În Veneţia preţurile erau ridicate, condiţiile impuse de ea erau dure, iar mobilurile ei politice erau privite cu atâta suspiciune, încât în cadrul Ligii din Cambrai majoritatea marilor puteri din secolul al XVI-lea s-au unit pentru a suprima „lăcomia nepotolită a veneţienilor şi setea lor de dominaţie” (şi eficienţa Veneţiei era atât de paradoxală, încât solii ei din Blois au sosit în numai opt zile cu vestea despre hotărârea Ligii). Chiar şi în secolele XVII-XVIII, când, din toată creştinătatea, a fost aproape singura care le-a ţinut piept turcilor triumfători, Veneţia nu a fost niciodată văzută cu ochi buni de celelalte naţiuni. Era precum un grifon sau o pasăre phoenix, trăind în izolare.

Iar de-a lungul secolelor, şi-a pierdut supremaţia, neamul prinţilor negustori a fost slăbit, oraşul şi-a irosit energiile în nesfârşite conflicte şi dispute pe teritoriul Italiei, devenind astfel o putere continentală – intrând în declin, în secolul al XVIII-lea, a devenit un fenomen de altă natură. În ultimul secol de independenţă, a fost cel mai exuberant oraş al plăcerilor lumeşti, un bal mascat şi o sărbătoare continue, unde nimic nu era prea îndrăzneţ, prea scandalos sau prea indecent. Aici se organizau carnavaluri prelungite şi lipsite de inhibiţii. Curtezanele sale erau respectate. Dominoul şi asul de pică erau simbolurile ei principale. Libertinii din lumea apuseană, desfrânaţii şi simplii petrecăreţi luau cu asalt teatrele şi mesele sale de joc, iar persoane respectabile din întreaga Europă o priveau de la distanţă, scandalizate de parcă ar fi fost Sodoma sau Gomora. Nicio altă naţiune nu a mai fost consumată de un hedonism atât de febril. Veneţia s-a apropiat de declin, în timpul domniei celui de-al 120-lea doge, într-un vârtej al traiului îmbelşugat şi al desfătărilor, până când, în cele din urmă, Napoleon, dizolvându-i pe neaşteptate guvernul ineficient, a pus capăt Republicii şi astfel Serenissima le-a fost cedată cu dispreţ austriecilor. „Praf şi pulbere, moartă pentru totdeauna, Veneţia a irosit ceea ce a câştigat.”

Această istorie naţională aparte a durat un mileniu, iar constituţia Veneţiei a rămas neschimbată între 1310 şi 1796. În povestea Veneţiei totul este ieşit din comun. S-a născut sub semnul pericolului, a avut o viaţă grandioasă şi nu a renunţat niciodată la individualismul ei insolent. „Nişte paiaţe!” – aşa i-a descris un curtean francez pe veneţieni în secolul al XVI-lea, luându-l gura pe dinainte, drept pentru care Excelenţa Sa, ambasadorul Veneţiei, i-a ars o palmă peste obraz. Dispreţul lui era totuşi forţat. Pe veneţieni nu puteai să-i dispreţuieşti, ci doar să-i antipatizezi. Sistemul lor de guvernare, în pofida tuturor cruzimilor sale, a avut un succes răsunător şi a trezit în toate categoriile de cetăţeni o dragoste de ţară fără pereche. Flotele lor erau incomparabile. Cei mai de seamă artişti ai vremii au înfrumuseţat Veneţia cu geniul lor; mercenarii cel mai bine plătiţi se luptau pentru ea; cele mai mari puteri împrumutau bani de la ea şi îi închiriau corăbiile; iar timp de două secole veneţienii, cel puţin dintr-o perspectivă comercială, „au fost stăpâni peste splendidul Orient.”

AFACERI DE LA ZERO