Ingrid Beatrice Coman este scriitoare româncă de limbă italiană. Autoare a patru romane, o antologie de proză scurtă şi teatru, precum şi nenumărate nuvele şi articole în reviste şi antologii, este una dintre vocile cele mai iubite din literatura diasporei, prin atenţia şi interesul pe care operele sale le acordă vicisitudinilor oamenilor de rând, mici eroi anonimi ale marilor momente istorice. Astfel, literatura sa trece de la războiul din Afganistan, văzut prin ochii locuitorilor din Kabul (La città dei tulipani – Oraşul lalelelor), merge pe firul istoriei sovietice, însoţindu-ne într-o călătorie cutremurătoare în gulagul sovietic (Tè al samovar – Ceai la samovar), ne oferă o emoţionantă poveste românească dintr-un decembrie amar al anului ’89 (Per chi crescono le rose – Pentru cine cresc trandafirii), până la a construi o adevărată metaforă a societăţii moderne aflate pe marginea prăpastiei spirituale (Dodici più un angelo – Doisprezece plus un înger). Inspirate din istoria mai recentă a României, două cărţi bilingve care sunt fiecare oglinda celeilalte: culegerea de povestiri Il villaggio senza madri (Satul fără mămici), care dă voce „orfanilor albi”, şi romanul Badante per sempre (Badante pentru totdeauna), povestea unei mame nevoite să-şi lase copiii în urmă pentru a le putea oferi o viaţă mai bună.
Şase litere trasate în mod stângaci pe o pânză grosolană, şi dintr-odată Kolâma, îngropată cu grijă în memoria lui Alioşa, se reîntoarce la viaţă ca din senin, într-o călătorie inversă pe firul amintirilor ca pe un fir al Ariadnei, o coborâre în ungherele cele mai întunecate ale societăţii şi ale propriului suflet.
Din debaraua unui mic apartament din Moscova, până la baraca numărul 37, cea a prizonierilor politici, al cărei prag îl treci fără speranţe de întoarcere, unde intri ca să rămâi, până când suflete şi corpuri devin totuna cu îngheţatele stepe siberiene.
Şi tocmai mergând pe urmele trecutului lor, Alioşa şi Vera descoperă că au alunecat pe două feţe paralele ale aceleiaşi realităţi, al cărei angrenaj monstrous se hrăneşte în egală măsură din corpurile deţinuţilor şi din sufletele călăilor.
Şi totuşi iubirea încolţeşte, nesperată, acolo unde totul părea pierdut, plantându-şi rădăcinile în hăurile cele mai întunecate ale inimii umane.
*
* *
O floare de cireş. O floare albă, simplă, desprinsă pe neaşteptate de pe o creangă, alunecând uşor pe o boare de vânt până acolo, înăuntru, peste vasele îngrămădite în cămară, este cea care a dezlănţuit totul.
Ca o mână neatentă pe clapele unui pian dezacordat, care eliberează fără voie notele unei melodii uitate, floarea aceea cu petalele încă umflate de aer, care poate nici nu‑şi dădea seama că rămăsese orfană, desprinsă de copacul ei şi încă visând să devină o cireaşă în toată puterea cuvântului, floarea aceea se oprise pe o cutie înfăşurată într‑o bucată de iută.
Vera a ridicat încet pânza aspră. Dedesubt, pe urzeala grosolană, cenuşie, şase litere trasate cu creionul albastru parcă fremătau sub degetele ei, ca nişte creaturi care văd lumina zilei după o lungă perioadă de letargie: Kolâma (regiune numită astfel după fluviul Kolâma din Siberia. În anii regimului comunist sovietic, aici a fost unul dintre lagărele de muncă forţată de cea mai tristă amintire).
A închis ochii şi a respirat adânc, ca şi când ar fi dorit să‑şi obişnuiască inima cu acea emoţie neaşteptată. Poate că acolo, înăuntru, se afla un fir, o urmă a ceea ce încercase luni de zile să smulgă de la Alioşa, să‑l facă să povestească în serile lungi când, aşezaţi faţă în faţă, cu frunţile şi genunchii lipiţi, se regăseau şi se cuibăreau în faţa sobei ca să se bucure de acea oră de tăcere şi răgaz, după o zi obositoare.
− Când, Alia? îndrăznea ea să şoptească întrebarea aceea timidă, ca să nu stârnească prea tare praful durerii în încercarea de a găsi cheia ascunsă a memoriei lui.
− Nu astăzi, Vera. Nu astăzi, răspundea el încet, cu oboseala aceea care venea de departe şi făcea ca vocea lui să sune răguşit, spart.
Apoi, seară după seară şi lună după lună, întrebările Verei deveniseră tot mai rare şi mai sfioase, până dispăruseră cu totul şi fiecare lună care se mai scurgea se aşeza între ea şi memoria lui Alioşa ca o sârmă ghimpată, lungă, nemiloasă şi insurmontabilă, la fel ca cea pe care el o lăsase în urmă.
Şi aşa, amintirile din lagăr rămâneau în lagăr, păzite cu străşnicie de troienele de zăpadă care acopereau şi ascundeau totul, chiar şi trecutul lui.
Şi cum să‑l învinuieşti pentru asta?
Abia întors din Kolâma, Alioşa părea un băieţel stânjenit şi ruşinat, îmbătrânit în conformitate cu legile unui univers necunoscut, care îţi scorojeşte pielea şi îţi goleşte formele trupului, lăsând înlăuntrul tău numai deruta şi temerile unui adolescent.
Fusese nevoit să înveţe totul de la început. Să meargă fără să mărşăluiască, să mănânce fără să ascundă bucăţele de pâine sub pernă, să doarmă fără să se teamă de zorii zilei; ba chiar şi să respire: în zilele din prima vară petrecută la Moscova, uneori simţea că se sufocă, ca şi când plămânii lui ar fi fost uimiţi să primească atâta aer cald.
Şi ea îl învăţase o mulţime de lucruri, ca de pildă cum să desfacă pumnii cu care strângea perna când dormea, pentru că se temea să nu i‑o ia cineva; să lase palmele deschise în faţa lucrurilor ca să poată culege puţin câte puţin micile daruri pe care i le punea viaţa în mâini: atingerea unui cearşaf curat, o pernă de puf numai pentru el, o bucată de pâine caldă, un stilou adevărat, un caiet care mirosea a nou, părul ei lung între degete sau căldura altui trup alături de el.
Uneori, Vera lua mâna aspră a lui Alioşa, o punea pe obrazul ei şi o ţinea acolo, aproape de ureche, aşa cum ţii o scoică atunci când vrei să auzi în ea murmurul mării.
Îl învăţase să‑şi destindă tensiunea din muşchii încordaţi în orice moment al zilei, ca ai unui animal hăituit.
Vera surâse amintindu‑şi de dimineaţa aceea când, în timp ce pregătea ceaiul în bucătărie, scăpase din mână ibricul. Alioşa ieşise în fuga mare din dormitor, buimăcit şi confuz, cu o expresie prostită şi caraghioasă pe chip, pe jumătate stânjenit să se vadă aproape gol în sufragerie şi pe jumătate uşurat să constate că nu sunase nimeni adunarea.
Omul acela sleit de puteri, împuţinat în străfundul fiinţei sale, învăţa încetul cu încetul să aibă încredere în spaţiul înconjurător, să nu se mai simtă ameninţat de cea mai mică mişcare a aerului sau de cea mai uşoară încreţire a păturii.
Pe trupul acela care redobândea puţin câte puţin înfăţişarea unei fiinţe umane, ea redesenase harta simţurilor, măturând graniţele trasate de anii de singurătate cu mâinile care‑şi făceau drum peste tot, pe toată pielea aceea aspră ca o scoarţă de copac. Şi de fiecare dată o simţea vibrând, tremurând şi capitulând puţin câte puţin în faţa tandreţei, ca o piatră netezită de valul care se izbeşte de mal.
În unele seri rămânea nemişcat, destins şi cu braţele date în lături ca un Cristos pe cruce, ţintuit în cearşafuri de mângâierile ei şi dorind să rămână aşa pentru totdeauna, rugându‑se să nu vină nimeni să‑l salveze din acea dulce închisoare a mâinilor delicate, a buzelor umede şi a pielii incandescente.
Erau atât de aproape, contopiţi unul în altul, încât ar fi fost suficientă o strângere ceva mai puternică şi ar fi putut trece prin pielea celuilalt ca să‑i exploreze fiecare colţişor al corpului şi al inimii.
În astfel de momente, Vera simţea că ar fi putut să‑i bea şi sufletul dintr‑o singură sorbitură, şi el nu s‑ar fi clintit din loc niciun milimetru ca s‑o oprească.
Alioşa şi‑ar fi dat şi viaţa pentru ea, toate zilele lui la un loc legate una de alta ca un şirag de mărgele, fără să şovăie, dar încă nu voia să‑i dea cheia acelui spaţiu din memoria lui, unde îngropase cei opt ani de gulag.
Dar o floare de cireş purtată pe aripile unei adieri călduţe de primăvară poate face multe, chiar şi să dea sens unei cutii acoperite de praf, uitate printre alte cutii prăfuite şi uitate.
Vera începu să dezlege sfoara încet, cu grijă, ca şi când ar fi fost o făptură vie şi nodurile acelea ar fi putut s‑o doară.
* * *
Alioşa sărea treptele câte trei odată, cu tema la geografie într‑o mână şi cadoul pentru Vera în cealaltă.
Răscolise toată ziua prin fundul magaziilor şi fusese până la urmă dat afară de prietenul lui, profesorul de desen, pentru că nu voia să renunţe şi continua să răscolească printre lucrurile lui, căutând nu ştiu ce tubuleţ de culoare. Dar în cele din urmă reuşise. În depozitul şcolii, printre eprubetele părăsite, printre sfărâmăturile de cretă şi manualele vechi, găsise o cutie de acuarele. Sigur, micile discuri de vopsea erau puţin crăpate şi galbenul se cam decolorase, dar Vera avea să ştie cum să le repare şi să le readucă la viaţă.
A deschis uşa cu cotul. A lăsat apoi temele pe masa din salon şi a pornit în vârful picioarelor s‑o caute pe Vera, cu micul lui trofeu ascuns în sacou. Ştia că o va face fericită în ziua aceea. Nu picta de multă vreme şi încercările ei de a improviza culori cu praf de cărămidă şi apă nu dăduseră rezultate prea bune.
A găsit‑o în debara. Stătea aşezată cu picioarele încrucişate pe pardoseală. Soarele împărţea încăperea în zone de umbră şi de lumină, aerul părea alcătuit din fragmente de clarobscur încastrate laolaltă. Capul Verei era înconjurat de un triunghi de lumină care îl încadra ca o închisoare aurită, iar restul corpului rămăsese în umbră.
− Verocika, iubirea mea…
Ea a tresărit, ca un copil surprins pe când şterpelea ceva, a dat să se ridice, dar era blocată în mijlocul atâtor obiecte şi parcă se temea să nu le răstoarne. În cele din urmă a rămas acolo, cu obrajii roşii şi cu privirea neputincioasă, parcă ar fi fost un intrus surprins în casa altcuiva.
− Ce faci aici? a întrebat el, încercând să‑şi obişnuiască ochii cu jocul de lumini. Dar nu avea nevoie să aştepte răspunsul. A făcut doi paşi în mijlocul încăperii şi într‑o singură clipă a avut totul în faţa ochilor: trecutul lui împrăştiat, care se revărsa din cutia aceea ca măruntaiele unui animal eviscerat, şi mâinile fusiforme ale Verei, care încercau să pună ordine în ele.
„Trecutul nu trece niciodată”, îi spunea întotdeauna prietenul lui, profesor de literatură, dar nu voia să‑l asculte. Iar acum se vedea nevoit să‑i dea dreptate. Asta este, trecutul nu trece aşa, ca o boală incurabilă la care refuzi să te gândeşti, dar pe care o simţi în oase în fiecare moment al vieţii tale. Nu rămâne acolo unde l‑ai lăsat, încapsulat în timpul acela îndepărtat şi închis cu cheia de dorinţa ta de a uita, ci te ajunge din urmă şi păşeşte alături de tine, ca o rudă pe care o ignori sau o femeie pe care n‑o mai iubeşti.
Alioşa se aşteptase la aceasta. Ştia că, mai devreme sau mai târziu, ar fi ieşit la iveală dintr‑un ungher întunecos al străzii sau al minţii lui şi i s‑ar fi oprit înainte, hotărât să‑l privească în faţă. În ziua aceea avea să înţeleagă că uitarea este un prieten nesigur, care te părăseşte atunci când ai mai multă nevoie de el.
Trecutul nu trece niciodată.
Nu, îl ajunsese din urmă. Şi îl lovise.
Nu în birourile prefecturii, unde trebuia să se ducă la fiecare două săptămâni ca să semneze şi să demonstreze că nu se îndepărtase de zona stabilită.
Nu în privirile vechilor prieteni care nu‑i adresaseră niciun cuvânt de când se întorsese şi se prefăceau că nu‑l cunosc când îl întâlneau pe stradă.
Nu în cicatricele de pe trupul lui, cu care se împăcase şi pe care se străduia să le ascundă chiar şi de privirile înţelegătoare ale Verei.
Trecutul îl ajunsese din urmă în debaraua din casa lui, prin mâna singurei femei pe care o iubea, pe care o iubise vreodată şi care nu se resemnase cu tăcerea lui încăpăţânată.
Alioşa s‑a aşezat pe jos, în faţa ei, şi a simţit dintr‑odată pe umeri toată oboseala, toată durerea, singurătatea şi părăsirea ascunse în acele obiecte. Dar, în acelaşi timp, simţea şi înduioşare: pentru imensa naivitate de a crede că este suficient să nu‑ţi aminteşti ca să ştergi totul; pentru femeia aceea care îl iubea atât de mult încât avea curajul să privească în colţurile cele mai sumbre ale vieţii şi ale sufletului lui.
A luat în mână lucrurile acelea cu grijă, unul câte unul, ca şi când ar fi fost fragmente sacre dintr‑un corp iubit. Ce lucru anevoios, parcă ardeau, atât de greu era să le ţină în mână. Dar erau acolo, în faţa lui, scoase din cutia veche, iar Alioşa înţelegea că nu aveau să se mai întoarcă înapoi, ci se pregăteau să reintre în viaţa lui, cu toată povara lor de poveşti şi emoţii.
* * *
Bucla moale de păr castaniu auriu, transformată în semn de carte, reprezenta deja o poveste.
− Este a unei persoane pe care ai iubit‑o? a îndrăznit într‑un târziu să întrebe Vera, străduindu‑se să nu‑şi trădeze emoţia, în timp ce degetele îi tremurau pe şuviţa aceea de păr necunoscut.
Alioşa a luat‑o în mână cu delicateţe, ca şi când ar fi fost o relicvă care ar fi putut să se sfărâme în mii de bucăţele dintr‑un moment în altul.
− Gulia, prietenul meu…
Fusese o zi ca oricare alta. Lungă, istovitoare, rece, impersonală. Ca şi cea de dinainte. Ca şi cea de dinaintea acesteia.
În lagăr, zilele se succedau cu monotonia unei benzi desenate reproduse la infinit, ca dintr‑o neglijenţă a caricaturistului: trezirea, munca, o rană la încheietura mâinii, degerăturile de la picioare care nu‑i dădeau pace, şapca de cârpit, câteva ţigări în plus, un prieten în minus…
Întins pe spate pe scândurile rigide de lemn, cu învelitoarea de iută înfăşurată în jurul picioarele ca să nu‑i fure cineva obielele, Alioşa ţinea ochii întredeschişi, ca şi când pleoapele lui umflate nu ar fi avut puterea să se lase de tot în jos.
Fără a dormi, dar şi fără a fi complet treaz, vedea lucrurile din jur alungite şi distorsionate; spatele curbat al lui Semionov, dornic să profite de ultimele răbufniri de căldură ale sobei de fontă din mijlocul încăperii, i se părea abia schiţat cu o trăsătură grăbită de creion, în timp ce lumina galbenă a lămpii îi lungea umbra până la patul său. Cu gesturi lente, dar sigure, bătrânul încerca să prăjească o bucăţică de pâine pe plita sobei, mângâind fiecare miez de pâine cu degetele lui groase, osoase şi murdare şi aruncând din când în când priviri neîncrezătoare către Alioşa.
În acel loc privilegiat al încăperii, fiecare minut era preţios. Trebuia să absorbi în grabă cât mai multă căldură, înainte să fii împins la o parte de un tovarăş mai înfrigurat, mai bătrân sau pur şi simplu mai înalt în grad în ierarhia confuză şi fragilă a lagărului.
Mirosul de pâine caldă îi gâdila nările lui Alioşa, al cărui corp tresări scuturat de un nou val de foame. Dar nu ar fi putut să‑i fure pâinea bătrânului în seara aceea. Nu avea putere.
Patul de lângă el era gol şi îngheţat, cu lemnul dezgolit lustruit de atâtea trupuri câte trecuseră peste el. Ultimul fusese cel al lui Dmitri, care stătuse aici vreo zece luni şi, în dialectul lui armean din care Alioşa înţelegea numai puţine cuvinte cu mare greutate, îi povestise despre amintirile lui, despre familie, despre cum era viaţa de dinainte şi de cum va fi viaţa de după aceea.
Patul lui Dmitri − fără Dmitri.
Prietenul lui rămăsese prins în mină chiar în după‑amiaza aceea; „un accident”, spuseseră, deşi nu credea nimeni. „Ei, lucruri dintr‑astea se mai întâmplă…” comentase pe un ton răutăcios şeful de echipă, Karpov, rulându‑şi o ţigară din hârtie de ziar. Iar acum, în liniştea încăperii, întreruptă numai de mestecatul meticulos al bătrânului, îi lipsea mormăitul acela neînţeles al armeanului; acea succesiune melodioasă de gânduri îi devenise familiară; lui, care aproape că nu mai avea niciun fel de gânduri.
Dintr‑odată, nişte strigăte stridente au invadat încăperea, făcându‑l să tresară pe bătrânul care‑şi vârâse în gură ultimele bucăţele de pâine înainte să se întoarcă să vadă ce se întâmplă: foamea era mai puternică decât curiozitatea.
Alioşa nu s‑a clintit din loc: şi oboseala era mai puternică decât curiozitatea. Dar agitaţia ajunsese acum în faţa lui, în centrul încăperii, şi a fost suficient să ridice numai foarte puţin pleoapele ca să vadă.
În faţa gardianului care asista amuzat la scenă, cei doi frizeri ai lagărului încercau să se apropie cu bricele lor improvizate, dar eficiente, de un bărbat cu păr lung, ciufulit, care însă părea că nu are nici cea mai mică intenţie să se lase pe mâinile lor.
− Vino, cap de spaghete! spunea Marusov, frizerul mai tânăr.
− Hai la tata, iubiţelule! striga Ivanov, cel mai în vârstă, încercând să‑l îngrămădească pe la spate.
− Lăsaţi‑mă în pace! Vă crăp capul dacă vă apropiaţi! urla omul, agitând un târnăcop.
Puţin mai târziu, soldatul care până atunci se mulţumise numai să privească fără să se amestece, le‑a făcut semn din cap celor doi să se oprească.
− Ajunge! Gata! a urlat el, făcându‑i pe cei doi să dea înapoi. Lăsaţi‑i în pace părul ăsta împuţit! Să nu se atingă nimeni de buclele muieruştei noastre!
Apoi, apropiindu‑se de bărbatul care gâfâia, istovit, cu ochii acoperiţi de firele lungi de păr transpirat, l‑a împuns cu puşca în cap. Chicotelile amuzate ale deţinuţilor adunaţi să privească au încetat brusc. Soldatul i‑a dat la o parte cu patul armei părul asudat de pe faţă, l‑a privit câteva secunde, timp în care nimeni n‑a mai respirat, apoi a spus:
− Când or să‑ţi mişune păduchii prin gaura curului, o să te rogi de noi în genunchi să‑ţi tăiem coama asta jegoasă!
Gardianul s‑a răsucit pe călcâie, a scuipat în mijlocul curioşilor care se strânseseră să vadă spectacolul, şi‑a făcut loc printre ei cu puşca şi a plecat.
Un timp, toţi au continuat să asculte scârţâitul ghetelor lui în zăpadă, până nu s‑a mai auzit nimic. Apoi au început să vorbească din nou, comentând cele întâmplate cu gesturi de mirare şi nedumerire din cauza acestui „italian nebun”, „idiotul acesta care e gata să încaseze un glonţ în scăfârlie, numai ca să‑şi salveze părul soios”; apoi, treptat, oamenii s‑au împrăştiat, mergând la paturile lor.
Numai bătrânul Semionov continua să stea ca ţintuit lângă sobă şi îşi mesteca pâinea prăjită, care se topise de mult în gura lui ştirbă.
− Ei, moşule, ai dat în mintea copiilor! Încetează! Ne furi toată căldura! au început să strige cei de pe paturile mai îndepărtate, unde căldura sobei mult prea mici reuşea cu greu să ajungă. Semionov nu s‑a tulburat. Fără să‑şi întrerupă mestecatul zgomotos în gol, şi‑a târât încet silueta gârbovită spre patul lui.
Puţin după aceea a intrat Karpov.
− Unde e ăla nou? Italianul ăla tâmpit? a întrebat el fără să aştepte răspuns, căci italianul tâmpit era singurul care rămăsese încă în picioare.
− Tu eşti Contini?
− Sì, adică da, a răspuns omul pe jumătate în rusă, pe jumătate în italiană.
− Acolo, la stânga, este un pat liber. Du‑te să dormi. Mâine cobori în mină. Faci parte din oamenii mei.
Bărbatul a lăsat târnăcopul în jos şi a pornit spre locul indicat, fără să protesteze.
− Ei, tu! l‑a chemat din nou Karpov. Cu mine nu e de glumit? Pricepi?
− Da, sigur, a răspuns celălalt încet. Se părea că îşi pierduse orice poftă de polemică.
Alioşa reuşise să zărească doar cum se aşezase italianul pe patul gol; locul lui Dmitri, a mai reuşit el să gândească, înainte ca oboseala să‑l doboare definitiv şi pleoapele lui să se închidă în sfârşit până jos, peste ochi.
− În seara aceea, nimeni n‑ar fi pariat nicio o jumătate de rublă pe capul lui.
Era chiar greu de înţeles scara lui de valori. Nicio femeie nu s‑ar fi luptat atâta ca să‑şi apere părul, ba chiar şi lucrătoarele libere de la infirmerie îşi tăiau părul foarte scurt, ca să se ferească de păduchi. Dar el era gata să se lase ucis pentru câteva bucle aurii. Aşa era el.
Omul cel mai excentric şi mai aiurit pe care l‑am cunoscut. Ştia să ţi se strecoare în suflet cu o singură privire, ca nisipul care se insinuează peste tot. Avea o înclinaţie firească spre lucrurile tulburi şi un talent nemaipomenit să dea de bucluc. Era… tot ceea ce eu nu mai eram.
Fragment din romanul cu acelaşi titlu în pregătire la Editura Vremea.Traducere de Anca-Irina Ionescu
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
