Ziarul de Duminică

Cehov la borcan

Cehov la borcan
19.03.2003, 00:00 77

Chestiunea receptarii contemporane a clasicilor - indiferent in care arta - a suscitat intotdeauna si continua sa suscite dezbateri, zbateri si bateri (cu pumnul in masa, de pilda), intrucat conflictul dintre generatii, mentalitati etc. se vadeste in asemenea imprejurari mai puternic, parca, decat indeobste. Cu osebire ascutita devine disputa in cazul teatrului, care, fiind eminamente o arta a prezentului, e supus in mai mare masura decat altele fluctuatiilor de gust, perceptie, moda si asa mai departe.
Ba, inca, acum vreo cativa ani, reactia omului in fata noutatii constituia un fel de test nu doar pentru preferintele estetice, dar si pentru orientarea lui politica. Daca iti placea - sau declarai ca iti place - felul de a face teatru al lui, sa zicem, Andrei Serban, erai, cum ar veni, democrat; sau de-a dreptul liberal. Ori, ma rog, taranist... Ce erai daca nu-ti placea, nu mai e nevoie sa precizez. Tot asa, cu teatrul zis experimental: cum strambai din nas la o prostioara ifosativa la care ti se permitea sa privesti stand cocosat intr-o pivnita rece, cum deveneai inamicul progresului si, fireste, amicul reactiunii. Eh, ce vremuri, iti vine sa exclami nostalgic, vazandu-i pe iacobinii de mai ieri ajunsi astazi universitari, directori, membri prin jurii ministeriale. Pe cand tombaterele de odinioara ii imbratiseaza, atat de strans incat aceia abia mai respira, pe nonconformistii de altadata, le dedica pagini si colocvii si ii arata prin festivaluri strainilor neincrezatori in schimbarile din Romania... Dar divaghez.
Teatrul "Andrei Muresanu" din Sfantu Gheorghe, condus de poetul si criticul Doru Mares, a invitat nu demult o suma de cronicari sa vada cea mai recenta premiera a institutiei: Trei surori de Cehov, in regia lui Radu Afrim. Combinatia de nume poate sa surprinda, intrucat tanarul regizor, care si-a creat faima de artist "scandalos", era un devotat al cauzei dramaturgiei "noi", uneori chiar confectionand el insusi suportul (pre)textual al mizanscenelor. Desigur, spectacolul sau intitulat Alge. Bernarda's House Remix, realizat in stagiunea trecuta la acelasi teatru, a pregatit oarecum terenul, prin comentariul foarte personal pe care il propunea Afrim pe marginea piesei Casa Bernardei Alba a lui Garcia Lorca. Totusi, Lorca fusese el insusi un razvratit si un nonconformist, ceea ce autorul rus nu si-a propus nicicand sa fie; nu constient, oricum... Ca nu vom vedea, totusi, piesa pe care o stiam ne avertizeaza limpede mentiunea de pe cartolina-program a spectacolului: "scenariu (ne)firesc de liber dupa Cehov". Precizarea are o doza de teribilism aproape induiosatoare; traditionalul "dupa Cehov" era de ajuns... De fapt, ca si in cazul piesei lui Lorca, Radu Afrim ne invita sa asistam la concretizarea scenica a gandurilor, impresiilor, simtamintelor, asociatiilor, fantasmelor pe care i le-a desteptat aventura proprie pe taramul textului. Personajele binecunoscute - cele trei surori si fratele lor Andrei, ofiterii ce se bucura de ospitalitatea casei Prozorov in amintirea carierei militare a tatalui defunct, cuceritorul Versinin (botezat aici Versanin, ceea ce, chiar daca o fi corect, suna straniu), omniprezenta doica Anfisa, ba chiar si doar invocata, in piesa, sotie a lui Versinin - apar pastrandu-si toate caracteristicile "de baza" si capatand, in plus, atitudinile, comportamentele, ticurile pe care li le ataseaza o lectura inteligenta, sensibila, lipsita de inhibitii si refractara la clisee. Mai mult, parca desertata din borcanele si sticlele dinauntrul carora ne zambesc indepartate chipuri si siluete cazone - metafora de extraordinara plasticitate, asa cum e, de altfel, intreaga ambianta vizuala si sonora a montarii, conceputa de regizorul insusi -, ni se livreaza si faimoasa "atmosfera" cehoviana, compusa din ridicol si sublim, din gesturi derizorii si nazuinte inalte si din acea aproape imperceptibila adiere de tragedie infiorand suprafata lucioasa a "comediei" pe care o cerea autorul si pe care nu multi regizori o sesizeaza corect. (Imi vine in minte un spectacol la fel de "neortodox" cu Trei surori, de prin 1987-88, al lui Aureliu Manea, la teatrul din Ploiesti.) In acest punct incep, de altfel, si obiectiile mele: nestiind intotdeauna cum sa "umple" interstitiile dintre propriul sau concept asupra personajelor - in genere convingator si bine argumentat - si realitatea implacabila a textului, unde acei oameni traiesc, dincolo de o aventura scenica sau alta, viata lor autonoma, Radu Afrim recurge cand si cand la solutii "de succes" precum parodia grosuta (rostiri cu accent rusesc caricaturizat - ?!), actualizarile cultural-sugubete ("Optzecisto!") sau chiar vechile si verificatele "soparle" politice ("Ce ne da Tatucul?" - si in scena se aduce un pahar cu lapte si un corn!). Dincolo de aceste accidente - foarte suparatoare, insa, pentru ca manjesc liniile pure ale desenului dramaturgic si coboara fara sens nivelul discursului regizoral -, spectacolul are forta, energie si personalitate, atestand parcursul profesional ascendent pe care se afla Radu Afrim.
Aceleasi remarci sunt valabile pentru interpreti, cu totii tineri si foarte tineri. Proaspetele "achizitii" ale teatrului Fatma Mohamed (care semneaza si coregrafia) si Romulus Chiciuc, alaturi de David Kozma si Elena Popa, Inna Andriuca si Florin Vidamski, Adrian Iuga, Daniel Rizea si Tiberiu Tudoran, Mona Codreanu si Valentina Cazacu, Camelia Paraschiv, Stefan Lupu si Nicu Ungureanu alcatuiesc o distributie - o echipa - perfect sudata, care functioneaza ireprosabil si la un nivel artistic, cum se zice, performant, dand Teatrului "Andrei Muresanu" o fizionomie artistica ce incepe sa devina de invidiat.

Acest material apare in Ziarul de Duminica, suplimentul cultural al Ziarului Financiar



 

AFACERI DE LA ZERO