Ziarul de Duminică

Chill-out în aer liber/ de Alex Goldiş

Chill-out în aer liber/ de Alex Goldiş

Autor: Alexandru - Vasile Goldis

17.02.2012, 00:06 218

Ca un mic eveniment al literaturii tinere merită întâmpinat cel de-al doilea volum al poetului Andrei Doboş, Inevitabil*. De puţine ori am avut, cu privire la scriitorii din ultimii ani, senzaţia de maturizare sigură în punctul crucial dintre debut şi cartea de după. Mănăştur Story mai avea încă destul de a face cu minimalismul cotidian à la Sociu sau, în ciclul despre "lobonţiu", cu poezia vorbită a lui Vasile Leac.

Aproape neverosimilă, extrem de originală în interiorul unei generaţii traumatizate de relele oraşului (capitalist), e reconsiderarea poeziei naturii. Nu fără un anumit gest de frondă, cel exasperat acum doar câţiva ani de imaginarul Mănăşturului clujean se lasă asediat cu o lejeritate zen de o sensibilitate panteistă (trezită pe alocuri doar de avidul de curiozităţi Animal Planet). Un soi de sentiment natural New Age îl face pe Andrei Doboş să devină dintr-odată interesat de felul în care "copacul bătrân se desface/ chiar în mijloc", de "iarba de râu", de "cerul din spatele casei" sau de faptul că "stă să ningă/ să facă ceva". Sigur că există în apetenţa pentru meteorologie şi pentru înregistrarea fenomenelor abia perceptibile cu ochiul liber o clară descendenţă ivănesciană (abia acum devine evidentă filiaţia pe care Ion Pop o identifica încă din comentariul la primul volum). Însă dacă la Mircea Ivănescu exteriorul rămânea oarecum separat de un interior dătător de voluptăţi domestice, ceea ce surprinde la Doboş e tocmai intimitatea cu lumea de afară. Tânărul poet se opreşte asupra priveliştilor şi peisajelor cu familiaritatea cu care alţii îşi descriu mobilierul din casă: "Doar norii/ cresc ca aluatul/ şi nu-s cu mult mai sus/ de prunii şi perii care s-au zgribulit./ Nu-s cu mult mai sus de cap/ doar câteva palme/ câţiva centimetri din negura/ lăsată". În alt poem remarcabil, personajul central regresează (evoluează?), în propriul fotoliu, într-o stare vegetativă (prinde el însuşi "floare"): "Prietenul meu Vali, l-am văzut ieri, era obosit./ Prietena mea stă acum în cameră, e obosită./ Olga mi-a trimis aseară poze vechi, de pe Petuniei./ Eram tânăr şi creţ./ Multe badoage pe masa căminului - cutii cu sare, conserve desfăcute./ Ulei. Peste tot ulei./ Prinsese floare./ Azi eu prind floare. În fotoliul închiriat/ stau nemişcat şi lumea-mi stă la picioare;/ Mucegaiul creşte verzuliu, alb şi opac".

Mai ciudat e că nu doar "fenomenele cosmice" (nu credeam că sintagma mai poate fi pronunţată cu privire la poezia tânără), ci şi aspectele banale, din viaţa de zi cu zi, dobândesc la Doboş aceeaşi lentoare vegetativă. Aflat permanent în mijlocul lor, poetul le contemplă ca pe nişte peisaje. Atât de lente şi de exacte în acelaşi timp sunt toate percepţiile din Inevitabil, încât la capătul unor plimbări de rutină prin oraş se încheagă adesea mici crochiuri de natură moartă. Doi bărbaţi ce "dau un copil pe linghişpir", "poliţiştii ce-şi fac tura de seară", "o fată în urma celeilalte" sau un bărbat "cu o plasă în mână" care "s-a săturat de aşteptat tramvaiul" sunt, toate, elemente semnificative ale faunei oraşului. Nimic neobişnuit în înregistrarea lor, şi totuşi slow-motion-ul la care sunt supuse creează o senzaţie de stranietate absolută. Fără a părăsi vreodată cadrul strict al realului, Andrei Doboş e printre puţinii poeţi actuali capabili să fantasmeze lucid, la lumina zilei. O plimbare matinală "pe dig, în drum spre muncă", când nimeni nu e încă treaz, se transformă într-o viziune halucinantă: "Acolo unde/ puietul de clean făcuse pătură/ acum doar pietre pe jumătate strălucitoare/ şi volbura mânată de valuri spre umbră./ Mă dor picioarele./ Mă bucur când ştiu/ că mulţi oameni dorm./ Somnul fără vise de la ora 6./ Iarbă de râu - junglă de brusturi -/ raţe lipite de mal -".

De fapt, cea mai ciudată ecuaţie a imaginarului actual marca Doboş, care-i dă însă întreaga originalitate, se poate descrie prin amestecul de natural, general-uman (din nou, horribile dictu) şi înregistrarea minimalistă, la firul ierbii. Nimic din ce înseamnă civilizaţie, societate sau lupta cu sistemul nu-l interesează pe poetul clujean, ca pe alţi colegi de generaţie, însă în acelaşi timp surprinderea "naturalului" sau a "cosmicului" nu derivă la el niciodată în "sentiment" natural sau cosmic. Priveliştile de tot soiul sunt acompaniate nu de simfonii amplificatoare de trăiri sau senzaţii, ci mai degrabă de o sesiune de chill-out în aer liber. Se reţine, adică, din natură, nu stihialul simfonic cu care a învestit-o romantismul de la începuturile lui până azi, ci forfota egală şi discretă a ritmului minimalist. Plăcerea nu mai e de a se recunoaşte în peisaj sau de a-l face să ia forma subiectului, ci de a se revela, în mod spontan-democratic, ca unul dintre elementele lui. Nu mă pot abţine să nu citez în întregime unul dintre cele mai frumoase poeme din volum, simptomatic pentru "neoclasicimul minimalist", dacă mă pot exprima atât de oximoronic, specific sensibilităţii lui Andrei Doboş. Frazele gnomice fac casă bună la el cu înregistrarea cotidianului, la umbra unei subiectivităţi reţinute, dar cu atât mai pregnante: "Clopotul bate/ ies bătrânei afară din casă./ Cineva stă liniştit/ pentru că altcineva e agitat./ Cineva e deştept pentru că altul e prost./ Şi tot aşa. Până la urmă/ o bătrânică schimbă bani la chioşc./ Prin parcuri e plin. Răcoarea/ şi siguranţa că ei sunt bătrâni./ Bătrâni şi tineri. Toţi vociferează./ O cioară cârâie din înalturi./ Musca munceşte pe frunza de arţar./ În prezenţa mea". Ce rezultă de aici e o poezie de intensităţi sufleteşti scăzute, însă cu atât mai puternice cu cât ea nu e simptomul unei lipse de imaginaţie, ci dobândeşte aspectul firesc - cum bine surprinde Ştefan Manasia pe coperta a patra a volumului - al "înţelepciunii unui mandarin".

Nu mă îndoiesc că volumele următoare ale lui Andrei Doboş vor întregi imaginea unui poet de o sensibilitate cu totul originală, nicidecum extenuată de cel mai recent volum. Deocamdată, excelentul Inevitabil atestă trecerea lui Andrei Doboş din grupa mică în grupa mare a poeziei noastre de azi. Nici mai mult, dar nici mai puţin de atât.

*Andrei Doboş, Inevitabil, Casa de Pariuri Literare, Bucureşti, 2011.

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO