Ziarul de Duminică

Christos Yannaras, contra osificării Bisericii/ de Marius Vasileanu

Christos Yannaras, contra osificării Bisericii/ de Marius Vasileanu

Autor: Marius Vasileanu

16.12.2011, 00:03 242

Despre credinţa relaţională, despre credinţa în act, despre comuniune şi despre derivele ţanţoşe devenite "icoană" şi pandant al creştinismului contemporan vorbeşte Christos Yannaras în ultima sa carte.

Personaj incomod, teologul şi filosoful grec declară că această apariţie editorială nu a avut niciun ecou în Grecia natală - suntem curioşi care va fi ecoul românesc, căci cartea a fost tradusă (ca şi alte titluri ale aceluiaşi autor) şi publicată la Ed. Anastasia anul acesta (2011): "Contra religiei" (trad. din limba greacă de Tudor Dinu). Aceeaşi editură l-a avut oaspete pe autor, reuşind zilele trecute un tur de forţă prin România, manifestat prin mai multe conferinţe, dintre care, una, chiar în Aula Academiei Române.

În conferinţele şi cărţile sale, Yannaras compară creştinismul de astăzi (indiferent de confesiune) cu un supermarket din care fiecare alege un produs anume pe care-l consideră trebuincios la un moment dat, în funcţie de reflexele de credinţă ale unei epoci, ale unei regiuni şi grupări. Este ceea ce a fost numit "ortopraxie" - excesul de atenţie dedicat formelor sub care este practicată credinţa. Dar centrul de greutate aste altundeva: "particip la Biserică pentru a vedea dacă pot învinge moartea prin moarte", spunea Yannaras în Aula Academiei Române!

De unde şi titlul cărţii sale, atât de incitant şi riscant totodată. Creştinii nu foloseau termenul de religie la începuturile sale, ci pe acela de eclesia, de biserică.

Revenind la explicarea unor înţelesuri greceşti ale polisului - reprezentat de cetăţenii care vor să înţeleagă modul de existenţă al kosmosului - Yannaras subliniază: "creştinismul nu este o religie, ci un mod de viaţă" (p.172). Sau, în altă parte, după ce face o panoramare istorică, vorbind despre mântuire: "Aparţia unei mentalităţi juridice reprezintă o dovadă a transformării în religie a evenimentului eclezial, iar transformarea în religie atrage după sine rezerva sau teama obscură, în special, de sexualitate şi de funcţionarea firească a maternităţii. Există canoane ce o consideră pe proaspăta mamă, pe lăuză «necurată" şi îi interzic să intre în camera pruncului ei, dacă acesta a fost deja botezat. Le interzic femeilor să se împărtăşească din potirul Euharistiei în zilele menstruaţiei: consideră necurate funcţiile fiziologice pe care le implică darul maternităţii. Solicită abţinerea de la relaţiile conjugale înainte şi după Sf. Împărtăşanie. Îi refuză preoţia oricui a căzut în copilărie victima unui viol. La fel, i-o refuză şi oricui a avut o relaţie amoroasă extraconjugală, chiar dacă a făcut penitenţă, ce l-a condus la primirea darului facerii de minuni şi chiar al învierii morţilor" (p.105). Autorul argumentează fiecare din afirmaţiile anterioare cu canonul bisericesc respectiv.

De unde urmează şi o concluzie, nemiloasă: "dispar limitele diferenţierii dintre optica bisericească şi religiozitatea instinctuală ce demonizează instinctul sexual, marginalizează şi umileşte din punct de vedere social femeia (ca victimă ispăşitoare a fobiei). Consolidându-se progresiv, transformarea în religie conduce la apariţia unei mulţimi de orientări «pseudocreştine» ce prezintă drept regulă «evanghelică» de viaţă un legalism şi un moralism odios şi inuman, o fobie tipic psihopatologică în faţa erosului. Identifică creştinismul cu asocieri generate doar de vinovăţie şi groază, cu înăbuşirea judiciară a vieţii. Redactează coduri de drept impresionante, o cazuistică complicată şi întortocheată - spaţiu obscur al autoapărării narcisiste, al unei rezistenţe pline de teamă în faţa maturizării." (p. 105-106). Ar mai fi de adăugat că autorul livrează şi aminteşte la schimb adevăratele înţelesuri ale sensului grecesc, vechi, al Erosului.

Fără îndoială ar mai putea fi amintite în completarea paragrafului anterior reminscenţele de ordin magic pre-creştin care stăruie, iată, după 2000 de ani de împărtăşire întru Hristos, Cel care prin prezenţa Sa dizolvă orice act magic. Între noi fie vorba, aceleaşi osificări le vom întâlni într-o perspectivă diacronică la oricare dintre religiile autentice...

Concluzia autorului este fermă şi de neocolit - dacă urmezi expozeul logic al cărţii: "Biserica şi religia sunt două realităţi incompatibile şi ireconciliabile, precum viaţa şi moartea, libertatea şi necesitatea, dragostea şi interesul" (p. 282)...

Participăm la Biserică, la viaţa eclesială pentru dobândirea plenitudinii existenţei umane - arată Christos Yannaras. Căci aceasta şi înseamnă mântuirea (după grecescul sotiria): devin întreg, ajung la totalitatea posibilităţilor mele existenţiale întru Hristos. Păstrarea, realizarea şi manifestarea existenţei umane în toate posibilităţile sale, ajungerea la plenitudinea fiinţei - este limanul la care ajunge omul înduhovnicit (spiritualizat), după modelul lui Iisus Hristos şi al sfinţilor care l-au urmat.

Celelalte nu sunt decât balast provenit, adesea, şi din "Idolatrizarea Tradiţiei" - titlul unui capitol, ale cărui pagini mi-ar plăcea să le citez integral aici. Doar câteva fragmente însă: "Adresările superlative şi costumaţia «extratereastră" a clerului satisfac nevoia oamenilor de a-i sacraliza, în mod sensibil şi evident, pe cei ce administrează accesul la transcendent. Şi totodată sacralizarea obiectivată măguleşte în mod inconştient, dar fascinant, narcisismul administratorilor - este, poate, vorba de voluptatea supremă, ce nu se poate compara cu nicio alta" (p.165). Desigur că se poate contra-argumenta prin apelul la ţesătura de simboluri pe care o reprezintă costumaţia ierarhilor, spre exemplu. Nu înseamnă însă că fraza de mai sus a îndrăzneţului profesor grec nu ar avea mai puţin adevăr...

Şi, concluzia capitolului: "Avem, într-adevăr, de-a face cu un paradox istoric: evenimentul eclezial a apărut în istorie ca o opoziţie şi o contrapunere militantă faţă de tradiţionalismul ce domina viaţa religioasă a evreilor - chinuia «cu poveri grele şi insuportabile» poporul evreu. Şi o dată cu trecerea veacurilor, evenimentul eclezial a ajuns «pe nesimţite» la intransigenţă sau la o intransigenţă şi mai chinuitoare, a unui tradiţionalism odios. Poate că acest paradox se datorează forţei irepresibile a instinctelor naturii umane, nevoii atavice de religie a omului: adică premizei existenţiale a libertăţii personale, ameţitoare pentru gândirea logică - de vreme ce libertatea creatului poate fi imaginată şi realizată doar ca desprindere de cerinţele existenţiale ale creţiei (naturii)" (p. 167).

Trebuie s-o recunoaştem, a născut şi ortodoxia românească intelectuali care să critice aspru derivele Bisericii Ortodoxe, ori, ca să păstrăm terminologia acestei cărţi, căderile "religioase" ale creştinismului. Dar acestea s-au focalizat mai degrabă factual. Nu cred să existe un echivalent românesc al lui Yannaras. Poate doar în persoana editorului care-l promovează în România, academicianul şi profesorul universitar, pictorul şi iconarul Sorin Dumitrescu...

Pun rămăşag că până aici orice adept furibund al laicităţii, orice 'telectual liber cugetător îşi va freca palmele: bine le-o mai zice creştinilor (ortodocşilor)! A se citi cartea, şi a se medita - căci avem la ce. Pentru cei dedulciţi la jocul cu acadelele de sticlă anticlericale, antieclesiale şi antireligioase, maestrul Sorin Dumitrescu precizează în prefaţa cărţii: "(aceasta) nu oferă soluţii, nici paleative pravoslavnice antireligioase. În schimb, compară ingenios statul laolaltă a neghinei şi a grâului în mirişte, din binecunoscuta parabolă a Împărăţiei, cu statul în cuprinsul Bisericii a experienţei ecleziale şi a trăirii bisericeşti. La stingerea lumii, neghina toată va fi făcută snop şi va fi definitiv arsă de Domnul. Dar numai de El! Până atunci, avertizează autorul, bobul de grâu trebuie vegheat neîntrerupt şi neîntrerupt ferit de neghină... Atât." (p. 9).

Mai este o variantă de lucru, îndrăznim să adăugăm, ilustrată de un autor aparţinând unei alte credinţe decât cea creştină (dar de unde să ştiu eu, păcătosul, dacă nu cumva este mai aproape de Hristos cel înainte de toţi vecii, de "plenitudinea" întru Hristos, decât mulţi creştini, decât mine?...): "singura soluţie reală de a lupta contra răului este progresul constant în bine".

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO