Nu doar plecarea amandorura dintre noi in ziua de 30 iulie ii uneste pe Ingmar Bergman si pe Michelangelo Antonioni, ci, desigur, amprenta lor definitiva asupra istoriei filmului. Amandoi i-au inspirat pe alti mari regizori, au creat curente, au lansat mari actori si au ramas fideli unui cinema adevarat, singular, inimitabil, chiar in contexte existentiale descurajante ori conditii de fragilitate fizica. Plecarea lor, poate simbolica, impreuna, marcheaza o falie uriasa in istoria cinema-ului: in fapt, desprinderea finala de o epoca in care filmul inca insemna meditatie, filosofare, interioritate, voluptate a amanarii, placere a analizei, minimalism gestual, exacerbare a emotiilor, joc de sensuri si oglinzi, solemnitate vizuala si slefuire perfectionista. La o privire mai atenta, in ciuda freneziei de azi a filmului, nici Bergman, nici Antonioni, nici temele lor predilecte nu s-au demodat. Poate ca tocmai de aceea ar fi momentul sa-i redescoperim.
Lucrurile care nu pot fi accesate pe net...
O vara cu Monika, Surasul unei nopti de vara, A saptea pecete, Fragii salbatici, Izvorul fecioarei, Prin oglinda, Persona, Atingerea, Strigate si soapte, Oul de sarpe, Sonata de toamna, Fanny si Alexander, Dupa repetitie, Saraband reprezinta cartea de vizita a lui Bergman, dilatata la dimensiunile unui capitol esential pentru istoria filmului, tot asa cum Cronica unei iubiri, Strigatul, Aventura, Noaptea, Eclipsa, Desertul rosu, Blow Up, Zabriskie Point, Profesiunea reporter, Identificarea unei femei, Dincolo de nori definesc arta poetica a lui Antonioni. Nu intotdeauna egali cu ei insisi, tributari framantarilor, angoaselor si exigentelor pe care numai artistii autentici le au, cei doi maestri chiar au stiut sa-si delimiteze un spatiu creativ aparte, tulburator, in istoria filmului, prin forta si farmecul expresiei lor. Antonioni a fixat in cadrul miscator, dar etern, al ecranului strania si indefinibila alienare, Bergman a adancit meditatia pe seama disperarii umane. Despre amandoi s-au scris studii vaste, iar ceilalti creatori le-au recunoscut talentul ilustru in cuvinte elogioase de care nu se prea face risipa in breasla. "L-am admirat intotdeauna si as fi vrut sa fiu un regizor la fel de bun ca el, dar asta nu se va intampla niciodata. Dragostea lui imensa pentru cinema aproape imi provoaca mustrari de constiinta", spunea Spielberg in admiratia lui Bergman, in timp ce Woody Allen il recunostea deschis drept unul dintre idolii sai artistici. "Cinematograful nu este o meserie, este o arta. Nu e un lucru de echipa. Intotdeauna e vorba despre singuratatea creatorului pe platou, cum se intampla si inaintea paginii albe. Iar pentru Bergman, a fi singur inseamna a-ti pune intrebari, iar a face filme inseamna a-ti raspunde. (...) Un film de Ingmar Bergman este, daca vreti, a douazeci-si-patra parte dintr-o secunda, care se metamorfozeaza si se dilata la o ora si jumatate. Este lumea dintre doua fluturari de pleoape, tristetea dintre doua batai de inima, bucuria de viata dintre doua strangeri de mana", spunea Jean-Luc Godard in articolul "Bergmanorama" (aparut in Cahiers du cinema in ianuarie 1958 si reluat de aceeasi publicatie dupa moartea regizorului), numindu-l pe Bergman "ultimul mare romantic". Despre Antonioni, care afirma singur ca "Regizorul este un om, de aceea are si idei, este de asemenea un artist, deci are si imaginatie. Chiar daca acestea sunt bune sau rele, eu cred ca am avut intotdeauna din belsug ce povesti. Lucrurile pe care le vad, lucrurile care mi se intampla imi improspateaza mereu rezerva de fantezie", teoreticienii de film au spus ca "Filmele lui sunt misterioase precum viata: ele arata ca organizarea sistematica a realitatii este un proces al meditatiei individuale, perturbata de o profunda incapacitate de a avea vreodata vreo certitudine". Oricate studii s-au facut insa si oricate informatii am avea la dispozitie, prin carti sau Internet, singura cale de a-i omagia cum se cuvine, de a-i cunoaste si de-a ne bucura de enorma lor voluptate de-a face film este intoarcerea la operele lor - incarcate acum de un firesc parfum nostalgic. Istvan Szabo vorbea candva despre particularitatea cea mai importanta a cinematografului fata de toate celelalte arte: "capacitatea sa de a surprinde perindarea emotiilor pe chipul omenesc". Atenti fara abatere la contorsionarile, dar si la tresaririle de gratie ale sufletului omenesc, Bergman si Antonioni au excelat in a capta pe pelicula surasul si dragostea, spaima si oroarea, singuratatea, dorinta, cruzimea, vinovatia. Privindu-i acum pe ecran pe cei mai dragi actori ai lor, de la Liv Ullmann, Bibi Andersson, Max von Sydow, Harriet Andersson, Erland Josephson ori Gunnar Bjornstrand la Monica Vitti, Jeanne Moreau, Lucia Bose, Massimo Girotti, Marcello Mastroianni, Alain Delon, Vanessa Redgrave, David Hemmings, Jack Nicholson, Maria Schneider, Franco Fabrizi, Valentina Cortese, Eleonora Rossi Drago, intelegem de ce acel moment inefabil al intalnirii dintre ei si cei doi regizori nu trebuie cautat pe Internet, ci in sala de cinema, in acea magie a artei lor care tulbura mai acut ca oricand.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
