Pe Marin Sorescu l-am cunoscut intr-un vagon de dormit, prin 1982, in trenul care ne aducea pe amandoi de la Belgrad la Bucuresti. Aveam locuri in aceeasi cuseta: eu – sus, el – jos. Din politete, l-am invitat sa-si aleaga oricare dintre cele doua locuri. El mi-a raspuns cu umor:
– Sus nu pot sa dorm, as sta mereu cu teama ca ma misc prin somn si cad. Iar jos, m-ar obseda gandul ca, la greutatea dumneavoastra, s-ar putea prabusi patul, cu dumneavoastra cu tot, peste mine...
Asa se face ca n-am mai dormit niciunul dintre noi, toata noaptea. Poetul a scos din valiza o sticla de whisky si am tot baut, cu o incetineala de amatori, pana dimineata. Am vorbit, bineinteles, despre literatura – despre ce altceva sa vorbim? Dar si despre scriitori – cu o dragoste care se exprima, nu stiu din ce cauza, prin comentarii sarcastice.
Marin Sorescu mi-a explicat, cu toata convingerea, ca el merita Premiul Nobel. La randul meu i-am spus, cu o franchete taioasa (dar care nu l-a facut sa sufere prea mult, fiindca era anesteziat de whisky) ca il consider mai indreptatit sa ia Premiul Nobel pe Nichita Stanescu.
Au trecut anii. A cazut Nicolae Ceausescu, s-a desfiintat cenzura, Marin Sorescu a ajuns ministru al culturii. Din nefericire, facea parte din grupul de scriitori care il sustinea pe fostul activist al PCR, Ion Iliescu. In mod inevitabil, l-am criticat in articolele mele politice. Drept urmare, el nu-mi mai raspundea la salut. Cand ne intalneam in diferite imprejurari, la o receptie, de exemplu, privea parca prin mine, iar daca daca ii intindeam mana, ma lasa cu ea intinsa si imi intorcea spatele.
Intr-o zi, cu putina vreme inainte de moartea lui (cand nimeni nu si-ar fi inchipuit, pentru nimic in lume, ca mai avea doar cateva saptamani de trait), m-am intalnit fata in fata cu el pe Calea Victoriei. Mi-am spus in sine mea: „L-am salutat de atatea ori si nu mi-a raspuns. A venit vremea sa nu-l mai salut." In consecinta, mi-am compus o figura de om preocupat si grabit, hotarat sa-l ignor, dar, in mod cu totul surprinzator, m-a oprit el:
– Domnule Alex Stefanescu, facem o mare greseala ca noi, scriitorii, suntem suparati unii pe ceilalti. Dam dovada de naivitate. Ne certam intre noi, si oamenii politici ne manevreaza cum vor. Indiferent de partea cui am fi, noi vom pierde mereu, iar ei vor castiga.
Spunand aceste cuvinte, m-a imbratisat afectuos, i-am eu i-am raspuns (cu delicatete, fiindca parea un bibelou fragil in bratele mele). Dupa ce ne-am despartit, aveam lacrimi pe obraji.
In imagini: 1. Alex Stefanescu; 2. Desen Marin Sorescu