• Leu / EUR4.9471
  • Leu / GBP5.6906
  • Leu / USD5.0130
Ziarul de Duminică

Cină în Paradis/ de Ben Bennett

Cină în Paradis/ de Ben Bennett

Autor: Ziarul de Duminica

02.05.2014, 00:00 167

Profund marcat de moartea soţiei lui, Elli, Jacques nu a reuşit să îşi revină nici după şapte ani, iar Paradis, restaurantul idilic pe care îl deschiseseră împreună pe coasta Atlanticului, se află în pragul falimentului. Singurul eveniment pe care îl mai aşteaptă Jacques este moartea. Dar Gustave, prietenul şi avocatul lui, nu vrea să îl lase să renunţe la tot ce îl leagă mai puternic de viaţă şi este hotărât să îl ajute să îşi salveze restaurantul. Într-o zi, îl îndeamnă pe Jacques să vândă jumătate din afacere unui misterios cumpărător venit din Statele Unite – o femeie pe nume Catherine. Convins că tot ce ştie americanca despre gastronomie este meniul de la McDonald’s, Jacques acceptă propunerea cu inima îndoită. Dar Catherine îi întrece orice aşteptări, iar poveştile lor de viaţă par a se privi în oglindă. Ca şi cum i-ar fi adus împreună o mână invizibilă...

Ben Bennett ne înfăţişează cu multă sensibilitate o poveste despre credinţa în viitor, în fericire şi în puterea iubirii de a transgresa orice limite. La o vârstă la care credea că nu îl mai aşteaptă nimic, Jacques descoperă că iubirea este din nou posibilă: misterioasa Catherine pătrunde în viaţa lui printr-un lanţ de coincidenţe atât de bizare, încât numai un înger ar fi putut să le orchestreze. Şi, încetul cu încetul, pe măsură ce Catherine îşi croieşte drum spre inima lui, Jacques constată că Elli este, în mod straniu, încă alături de el, veghind asupra lui atunci când găteşte şi ajutându-l să îşi regăsească pasiunea pentru viaţă.

„În seara aceea, Jacques inventă o nouă formulă: (Iubire + credinţă + speranţă) > (frică + tristeţe) = fericire. Elli l-a făcut să ajungă la această formulă, chiar dacă el mai folosea şi alte ingrediente. Ca bucătar priceput, îşi permitea să arunce în aceeaşi oală iubire, credinţă şi speranţă. Rezultatul era o reţetă foarte simplă: simplă, dar cu gustul viitorului. O reţetă pe care avea de gând să o folosească mereu de atunci încolo.“ (p. 168)

„Când eram mic, visam să cunosc într-o zi dragostea adevărată. Din visul acesta s-a născut apoi o carieră de vis. Toate romanele mele sunt despre marea dragoste – cum e să o găseşti, să o pierzi, ce amestec au spiritele divine în toate astea şi ce putem face chiar noi ca să fim fericiţi. Pentru că da, putem să fim fericiţi.“ (Ben Bennett)

Ben Bennett s-a născut în 1970 şi în prezent trăieşte în Barcelona. A urmat studii de jurnalism, teatru şi film. Înainte să îşi înceapă cariera de scriitor şi scenarist, a lucrat pentru agenţii de publicitate şi pentru diverse reviste şi ziare. Romanul său de debut, Solange es Wunder gibt (2009), a devenit imediat un bestseller. A urmat Cină în Paradis (Nachtmahl im Paradies, 2012; Editura ALLFA, 2014), tradus în mai multe limbi. Cel mai recent roman al său, Mademoiselle Melon erlebt ein Wunder, a apărut în 2014. În 2013, Ben Bennett a ţinut un curs de creative writing la Barcelona.

*

*     *

Jacques se obişnuise să doarmă până târziu. Rareori se trezea înainte de ora zece sau unsprezece. În restaurant nu mai era nevoie de prezenţa lui fizică, de când bucătăria şi serviciile coborâseră la nivelul la care erau. N‑ar fi trebuit să îi pese că restaurantul devenise un restaurant ca toate celelalte. Totuşi, dacă ar fi fost să recunoască, îi era foarte ruşine. Numai rareori se mai nimereau pe acolo oaspeţii de altădată, ca nişte umbre ale trecutului. Dar Jacques prefera să nu se arate şi îl lăsa pe chelner să îi servească. De fiecare dată când se uita în ochii oaspeţilor de demult, care îşi aminteau de el ca de un vechi prieten, i se derula din nou tot filmul vieţii pe ecranul minţii. Înainte să apară pe ecran cuvântul FIN, se vedea deodată pe sine, în halul în care ajunsese. O privelişte cutremurătoare, care îl făcea să vrea să se ascundă ca să nu mai fie văzut niciodată.

De altfel, chiar avea obiceiul de a se ascunde. Era, pe lângă somnul prelungit, îndeletnicirea lui preferată. De pildă, în timpul plimbărilor zilnice de după micul dejun. Jacques avea încă acelaşi superb Citroën DS din vremurile lui de glorie, lustruit şi la fel de strălucitor ca odinioară. La Déesse – Zeiţa, cum o porecleau admirativ cunoscătorii. Era o cabrioletă executată la Paris de Henri Chapron în perioada în care industria automobilelor din Franţa ajunsese la apogeu. Când prietenii îl întrebau de ce nu vrea să îşi cumpere ceva mai modern – DS‑ul lui fabricat în 1975 era deja trecut de prima tinereţe –, Jacques clătina din cap dezaprobator. Se uita la ei ca la nişte copii naivi, care tocmai au spus o mare prostie.

– În maşina asta am petrecut zece la sută din cea mai frumoasă perioadă a vieţii mele, spunea el mereu.

Acum prietenii erau cei care se uitau la el ca la un copil naiv, care tocmai spusese o mare prostie.

Şi totuşi, era adevărat. Cu câţiva ani în urmă, Jacques se aşe­zase la masa de lemn din bucătărie, în apartamentul de deasupra restaurantului de care ar fi trebuit de mult să se descotorosească, şi notase pe un bileţel următoarele:

 

Elli & Jacques (timpul petrecut împreună):

– în Paradis: aprox. 35%

– în pat: aprox. 35%

– în turnul de observaţie: aprox. 10%

– în maşină: aprox. 10%

– alte locuri: aprox. 10%

 

Maşina era trecută pe locul al treilea, la egalitate cu turnul de observaţie. Era, prin urmare, unul dintre locurile de care Jacques avea grijă ca de ochii din cap, un fel de patrimoniu UNESCO personal, care se bucura de cea mai mare atenţie şi de care nimeni altcineva nu avea voie să se atingă.

Obişnuia să meargă zilnic împreună cu Elli la piaţa din Trouville ca să facă aprovizionarea pentru restaurant. Vara închideau restaurantul o zi pe săptămână şi plecau cu maşina la plimbare. De‑a lungul plajelor, care arătau ca nişte covoare albe ce făceau trecerea între mare şi uscat, de‑a lungul pajiştilor înflorite, prin păduri întunecoase şi prin sate care de care mai micuţe şi mai romantice, înşirate ca nişte perle de‑a lungul şoselei. Iarna, când şi aşa aveau mai puţini clienţi, îşi puteau permite să închidă restaurantul timp de mai multe zile ca să meargă până la Paris.

– Există oare vreun loc pe lumea asta în care să putem să cheltuim banii munciţi din greu într‑un mod mai bun şi mai frumos? o întrebase Jacques pe Elli într‑o zi, pe când stăteau aşezaţi confortabil pe bancheta maronie a maşinii, în traficul de pe Champs‑Élysées.

Tocmai începuse să ningă, ceea ce rareori se întâmplă în Paris.

Atunci Elli şi‑a luat mâna de pe schimbătorul de viteze şi l‑a mângâiat tandru pe Jacques, când pe obrazul drept, când pe cel stâng.

Încă mai simţea tandreţea atingerii ei când se gândea la asta. Ce putea fi mai modern decât maşina în care se petrecuse un lucru atât de minunat? Of! Oare niciunul dintre oamenii din jurul lui nu mai are şi altceva în afară de trup şi creier? Nu mai are nimeni inimă? Asta înseamnă, care va să zică, să fii modern. Dacă asta înseamnă să fii modern, prefera să se lipsească de aşa ceva şi să trăiască mai departe în trecut.

 

Fragment din romanul Cină în Paradis de Ben Bennett, traducere din germană de Alexandru Novac, în pregărire la Editura Allfa, colecţia Strada Ficţiunii, Bestseller

AFACERI DE LA ZERO
Principalele valute BNR - astăzi, 13:15
EUR
USD
GBP
CHF
Azi: 4.9471
Diferență: -0,0182
Ieri: 4.9480
Azi: 5.0130
Diferență: -1,1477
Ieri: 5.0712
Azi: 5.6906
Diferență: 0,4253
Ieri: 5.6665
Azi: 5.0700
Diferență: -0,8584
Ieri: 5.1139