• Leu / EUR4.7480
  • Leu / GBP5.4269
  • Leu / USD4.1981
Ziarul de Duminică

Ciprian Vălcan: „Imaginea pe care o propune literatura e adesea insuportabilă, însă adevărul ei abisal nu poate să fie negat”/ de Stelian Ţurlea

Ciprian Vălcan: „Imaginea pe care o propune literatura e adesea insuportabilă, însă adevărul ei abisal nu poate să fie negat”/ de Stelian Ţurlea

Autor: Stelian Turlea

24 dec 2015 494

Ciprian Vălcan (născut în 5 decembrie 1973 la Arad). Studii universitare de filosofie la Timişoara. Bursier al Ecole Normale Superieure din Paris în perioada 1995-1997, bursier al guvernului francez în perioada 2001-2004, obţine licenţa şi masteratul în filosofie la Universitatea Paris IV – Sorbona. Conferenţiar la Facultatea de Drept a Universităţii Tibiscus din Timişoara în perioada 2006-2009, profesor universitar la Facultatea de Drept a Universităţii Tibiscus din Timişoara din anul 2009. Prorector al Universităţii Tibiscus din Timişoara din anul 2010. Doctor în filosofie al Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca (2002). Doctor în filologie al Universităţii de Vest din Timişoara (2005). Doctor în istorie culturală al Ecole Pratique des Hautes Etudes din Paris (2006). Membru al Uniunii Scriitorilor. Membru al Pen Club. Volume publicate : Recherches autour d’une philosophie de l’image, Augusta, Timişoara, 1998, Studii de patristică şi filosofie medievală, Augusta, Timişoara, 1999 (Premiul Filialei din Timişoara a Uniunii Scriitorilor), Eseuri barbare, Augusta, Timişoara, 2001, Filosofia pe înţelesul centaurilor, Napoca Star, Cluj-Napoca, 2008, La concurrence des influences culturelles françaises et allemandes dans l’oeuvre de Cioran, ICR, Bucureşti, 2008, Teologia albinoşilor (cu Dana Percec), Napoca Star, Cluj-Napoca, 2010, Elogiul bâlbâielii, All, Bucureşti, 2011, Logica elefanţilor (cu Dana Percec), All, Bucureşti, 2013, French and German Cultural Influences in Cioran’s Work, Lambert Academic Publishing, Saarbrücken, 2013, Amiel şi canibalul, Cartea Românească, Bucureşti, 2013, Metafizica bicicliştilor (cu Dana Percec), All, Bucureşti, 2013, Retratos con azar (cu Saul Yurkievich şi Ilinca Ilian), Desde Abajo, Bogota, 2014, Cioran, un aventurier nemişcat, All, Bucureşti, 2015. A publicat 380 de studii, interviuri şi eseuri în limbile română, maghiară, sîrbă, cehă, germană, franceză, engleză, spaniolă, italiană, portugheză şi portugheză braziliană în reviste sau volume colective din ţară şi din străinătate (SUA, Mexic, Columbia, Brazilia, Japonia, Tunisia, Portugalia, Spania, Franţa, Italia, Belgia, Olanda, Germania, Cehia, Serbia, Ungaria).

 

Domnule Ciprian Vălcan, la recentul Târg de carte Gaudeamus aţi lansat un volum extrem de interesant „Cioran – un aventurier nemişcat. 30 de interviuri”. Sunt interviuri publicate în ultimii patru ani, în diverse reviste româneşti (cu prioritate) sau străine, cu personalităţi de pe multe meridiane, care vorbesc despre relaţia lor intelectuală cu Cioran. Care a fost principala dumneavoastră intenţie când aţi realizat acest volum?

– Mi-am propus să-l omagiez pe Cioran la împlinirea a 20 de ani de la moartea sa, aşa că m-am străduit să adun un evantai cât mai larg de opinii despre opera lui. Am reuşit să intervievez prieteni ai lui Cioran, traducători, editori, publicişti, comentatori din Brazilia, Columbia, Canada, SUA, Tunisia, Portugalia, Spania, Italia, Franţa, Olanda, Polonia, Ungaria, Grecia şi România. Am încercat să nu ratez nici un nume important pentru exegeza lui Cioran. Sînt prezenţi în carte oameni care au scris studii esenţiale despre Cioran (Patrice Bollon, Roland Jaccard, Sylvain David, Vincent Piednoir, Marta Petreu, Livius Ciocârlie, Dan C. Mihăilescu), editorii săi francezi din Pléïade, Nicolas Cavaillès şi Aurélien Demars, traducătorii săi din Brazilia (José Thomaz Brum şi Fernando Klabin), Italia (Mario Andrea Rigoni şi Giovanni Rotiroti), Polonia (Ireneusz Kania), Ungaria (Farkas Jenö), precum şi traducătorul său în catalană, Joan M. Marin. Potrivit opiniei lui Michael Finkenthal, el însuşi un remarcabil cunoscător al lui Cioran, „În afara prestigiosului Cahier de l’Herne publicat în urmă cu trei ani cred, nu există nici o altă colecţie de studii cioraniene de o asemenea anvergură”, ceea ce înseamnă că am reuşit să ating scopul principal pentru care am gândit acest volum.

 

Care este portretul lui Cioran care se desprinde din acest volum?

– Cioran apare ca un personaj fantastic de viu, lipsit de orice crispare, departe de orice morgă a scriitorului care vrea să le impună o anumită imagine celorlalţi. Simplu şi modest, corectează versiunea franceză a unui volum de aforisme al lui Mario Andrea Rigoni, îi pregăteşte acestuia un filé, atrăgându-i în acelaşi timp atenţia asupra distrugerii Germaniei. Pe Patrice Bollon îl intreabă despre iubita lui metisă cu care îl văzuse la plimbare şi îl ascultă vorbindu-i despre rockerul Vince Taylor, iar povestea acestui straniu muzician îl amuză atât de tare încât susţine că destimul lui e mai metafizic decât întreaga operă a lui Kant. Iar José Thomaz Brum scrie despre el : „Ceea ce m-a impresionat cel mai mult la omul Cioran a fost veselia lui nemaipomenită, o veselie uimitoare, foarte vizibilă în conversaţia lui plină de vervă. Cioran era un mare vorbăreţ, iar atmosfera din mansarda lui amintea de mediul saloanelor din secolul al XVIII-lea. Un om cu vervă, cu mult tact şi eleganţă – aşa era omul Cioran.”

 

Sunteţi doctor în filosofie al Universităţii din Cluj, doctor în filologie al universităţii din Timişoara şi doctor în istorie culturală al École Pratique des Hautes Etudes din Paris. Care dintre domenii primează în activitatea dvs şi de ce?

– În ultimii ani m-am ocupat mai ales de relaţia dintre filosofie şi literatură, încercând să mă ţin la distanţă de orice fel de specializare îngustă. Am plecat de la constatarea că momentul pe care îl trăim este acela al unei filosofii epigonice, al unei filosofii retrase în turnul său de beton şi oţel, al unei filosofii mândre de rigoarea construcţiilor sale şi de complexitatea crescândă a terminologiei sale luxuriante, însă devenită complet neinteresantă pentru publicul cultivat. Am înţeles că singura şansă a filosofiei este spargerea blindajului ei conceptual devenit autosuficient şi recâştigarea unei anumite proximităţi cu lucrurile. Empatia, intuiţia, spiritul de fineţe, estetica, erotismul, toate aceste virtuţi a căror evacuare o deplânge Peter Sloterdijk, pot fi reintroduse în câmpul filosofiei adoptând medierea unui aliat cel mai adesea dispreţuit pe nedrept, adoptând medierea literaturii. Literatura e tocmai paradigma eretică care începe să-i lipsească unei filosofii construite pe modelul eminamente abstract al raţionalităţii, unei filosofii repliate în veşmintele sale puritane încheiate până la gât. Asemenea unei fete crescute la pension, filosofia vremurilor noastre îşi supraveghează cu emoţie fiecare mişcare, e terorizată la gândul greşelii, e înspăimântată de posibilitate de a comite o eroare de gust. Cuvintele pe care le rosteşte sunt alese şi fade, expresiile străine sunt folosite cu maxima voluptate posibilă în context. Sunt interzise metaforele, aluziile, limbajul crud. Totul trebuie să fie nobil şi plat, totul trebuie să pară convenabil şi să poarte pecetea onorabilităţii. În felul acesta, educaţia aleasă a domnişoarei noastre nu poate să nu fie remarcată, se va vorbi despre ea cu simpatie în societate, ba i se va găsi cu siguranţă şi un mire de soi. Reprezentanţii ei vor fi primiţi în academii, li se vor decerna premii, li se vor ridica statui. Desigur, nu mai are prea mare importanţă dacă, între timp, cititorii de filosofie vor fi decedat din motive de plictiseală…

 

Aţi petrecut mult timp la Paris, întîi în calitate de bursier al Ecole Normale Supérieure, apoi în calitate de bursier al Guvernului francez, iar în ultima vreme ca profesor invitat la Ecole Pratique des Hautes Etudes. Cât de importantă a fost pentru dumneavoastră influenţa culturii franceze ?

– Am avut şansa să lucrez cu câţiva dintre cei mai importanţi intelectuali francezi din ultima perioadă : Jean-Luc Marion, Michel Serres, Jacques Le Rider. În plus, am audiat cursurile sau conferinţele unor gânditori de mare forţă precum Paul Ricoeur, Michel Henry, Alain de Libera, Jean-Louis Chrétien, Olivier Boulnois. Am avut multe de învăţat de la aceste personalităţi fascinante, atât de atente cu nuanţele şi înzestrate cu o modestie extraordinară. Am reuşit să înţeleg ce înseamnă rigoarea, concentrarea fără fisuri asupra ideii, travaliul pacient şi lucid, dar şi inventivitatea debordantă, forţa imaginaţiei, extraordinara calitate a unui exerciţiu ludic desfăşurat cu virtuozitate.

 

– În urmă cu doi ani aţi publicat la Cartea românească un volum, intitulat „Amiel şi canibalul” despre care s-a spus că este o colecţie de aforisme pentru oameni citiţi. Conduce cartea dvs de aforisme la o repliere în sfera literaturii?

– Literatura aduce eliberarea de constrângeri, eliminarea cenzurii. În locul idealului sever al ştiinţificităţii şi rigorii, în locul supremaţiei metodei în raport cu conţinuturile gîndirii, ea propune preocuparea maniacală pentru nuanţe, surprinderea rafinată a celor mai infinitezimale detalii, intruziunea concretului, magia unei sensibilităţi atente la vocile lumii, mixajul mereu dificil de realizat între ideal şi real, preferinţa pentru gîndirea anarhică. Supusă doar unor legi pe care şi le inventează singură şi întotdeauna altfel, literatura se arată mereu deschisă experimentelor, provocării, pericolului. Dacă filosofia pare cel mai adesea o preocupare potrivită pentru contabili, paradigma spirituală a burghezului liniştit, mulţumit că poate să se refugieze într-o lume pe care o crede a ideilor, o lume sigură şi lipsită de primejdii, literatura e din ce în ce mai mult o îndeletnicire pentru briganzi şi condottieri, o lume a spiritelor neliniştite, o lume în care e pusă în discuţie însăşi supravieţuirea celor care acceptă să intre în joc. Literatura e o exhibare a monstrului, o enciclopedie a mortăciunilor pe care le adăpostim în noi înşine, un catalog al ororilor. Tocmai de aceea, scrisul e mai ales o îndeletnicire pentru bestii, o căznită retorică, mereu nereuşită, a exorcizării. Imaginea pe care o propune literatura e adesea insuportabilă, însă adevărul ei abisal nu poate să fie negat, căci ea rămâne mereu în contact cu lumea, ea trimite mereu la profunzimile greu accesibile ale existentenţei, la adevărurile înspăimântătoare de care avem întotdeauna grijă să ne ferim, refugiindu-ne în călduţa beatitudine a gesturilor noastre zilnice. Ea pare în stare să spulbere minciuna concepţiei noastre convenţionale despre om, propunîndu-ne să ne regăsim în extremismul pasiunilor şi nevoilor noastre, obligîndu-ne să ne recunoaştem în compendiul vanităţilor şi excelenţelor pe care le întrupăm.

Probabil că există doar două posibilităţi de a pune capăt crizei în care se află filosofia. Prima dintre acestea constă în continuarea şi accelerarea actualelor tendinţe care încearcă să o transforme într-un performant instrument tehnologic, într-o adevărată algebră conceptuală care poate să contribuie cu timpul la obţinerea controlului total asupra societăţii. În acest caz, cei mai emineţi filosofi vor putea să-şi ocupe fără reţinere posturile bine plătite pe lângă viitoarele ministere ale tehnocraţiei, ba poate că unii dintre ei vor fi numiţi chiar secretari de stat, conducând departamente specializate în buna gestionare a creierelor. În acest fel, nimeni nu se va mai amăgi în legătură cu adevărata funcţie a filosofiei, caracterul ei birocratic va fi bine stabilit şi nu se va mai găsi nici un critic care să-i reproşeze lipsa de preocupare pentru destinul omului sau pentru deficitul general de sens. Moartea filosofiei în înţelesul său clasic va putea fi constatată cu martori, iar trupul său bine îmbălsamat va fi transportat la mausoleul lui Lenin, care va primi astfel, deşi poate ceva cam târziu, o altă întrebuinţare.

A doua variantă presupune tocmai reuşita mixajului pe care l-am imaginat, realizarea unei alianţe fără prejudecăţi între filosofie şi literatură, în aşa fel încît virtuţilor filosofiei să li se adauge vitalitatea şi infinita capacitate a atenţiei impuse de specificitatea literaturii. Doar astfel filosofia ar putea să supravieţuiască propriei sale morţi anunţate de sute şi sute de pieze rele, doar astfel filosofia ar putea să redobîndească încrederea oamenilor, încercînd să-i convingă că în joc e tocmai nevoia de a smulge alte şi alte măşti ale neantului, că în joc e o meditaţie asupra rostului vieţii lor şi asupra adevărului.

 

În „Elogiul bâlbâielii”, dacă nu mă înşel, scriaţi că artistul modern nu caută perfecţiunea şi e fascinat de atotputernicia distrugerii, nu mai inventează, ci lichidează. Cum se explică, însă, creaţia care nu încetează?

– Scriam că „Artistul modern nu caută plenitudinea, împlinirea, perfecţiunea. El funcţionează potrivit paradigmei eviscerării, exhibîndu-şi măruntaiele, complexele ori micimile, fascinat nu de magnificenţa creaţiei, ci de atotputernicia distrugerii. El nu mai inventează, ci descompune, nu plăsmuieşte, ci lichidează, proslăvind prin ceremonialul pretenţios al sacerdoţiului său ateu hegemonia vidului.” Şi cred că ar fi destul de greu să fiu contrazis dacă analizăm evoluţia artei contemporane. Întreaga artă modernă e o subdiviziune a hipertrofiatei arte a spectacolului, o varietate bizară de teatru. Sculptor, pictor sau performer, autoproclamatul artist e un comediant ce-şi camuflează neantul prin obsesiva înfăţişare a propriului trup, prin jocul de scenă ce ia locul oricărei opere autonome, promiţându-ne finalul şi decisivul sacrificiu de sine pentru a provoca emoţie sau oroare. Golul pe care mizează e justificabil numai în funcţie de două posibile premise:

1. arta în sens clasic dispare, aparenţa e capturată de concept, istoria artei se transformă într-o subdiviziune a istoriei filosofiei. Ceea ce pune în scenă artistul e doar un pretext pentru o rafinată distilare a unor binecunoscute idei filosofice, empiricul banalizat e numai declanşatorul nuanţărilor teoretice, al tiraniei discursului. A fi artist, înseamnă, în acest context, a vorbi despre artă, a explica de ce arta tradiţională nu mai e cu putinţă, a te livra unei forme speciale de critică a societăţii.

2. masivitatea prezenţei inerte a operei, a obiectului rezultat în urma travaliului lui homo faber, e înlocuită cu accentuarea subiectivităţii creatorului, a gestualităţii lui vii, a procesului. A crea nu mai e un demers cu sens unic, nu mai e ceva închis, rigid, orientat spre materie, urmărind trasarea unor urme estetice potenţial eterne, ci reprezintă lucrarea îndreptată spre sine, riguroasa modelare a subiectivităţii în aşa fel încât trupul să se transforme, în stricta lui vremelnicie, într-o operă de artă.. Excelenţa artei tradiţionale e dată de caracterul producţiilor sale, de acumularea de capodopere, de obiecte socotite înzestrate cu o seamă de calităţi exemplare, în vreme ce arta contemporană mizează pe transmutaţia realizată în fiinţa artistului, pe transformările pe care le suferă întreaga lui subiectivitate, devenind prin aceasta excentric, exploziv, unic.

Dacă despre moartea lui Dumnezeu rămâne să mai discutăm, moartea artei pare mai mult decât evidentă. În funcţie de cele două tendinţe schiţate mai sus, glorioasa istorie a lui Leonardo, Rembrandt sau Canova  va fi unificată sau cu istoria filosofiei, aşa cum părea să intuiască Valéry în Léonard et les philosophes, sau cu aceea a teatrului. Şi dacă actualele tendinţe de pe piaţa de artă se vor menţine, peste vreo 20 de ani pantalonii lui Basquiat vor preţui mai mult decît tablourile lui Rembrandt....

 

În colaborare cu Dana Percec aţi publicat o trilogie („Teologia albinoşilor”, „Logica elefanţilor” şi „Metafizica bicicliştilor”) în care vă amuzaţi pe seama absurdului care ne înconjoară. Care a fost scopul acestor volume şi cât de reprezentative sunt ele, din moment ce ultima a şi fost tradusă în cehă  cu titlul Metafyzika cyklistu?

– Permiteţi-mi să vă răspund astfel : A existat cândva un misterios stat african ai cărui prinţi-magicieni sfârşeau în acelaşi fel: ajunşi la vârsta de 80 de ani, perfect sănătoşi şi înzestraţi cu o luciditate netulburată, porunceau ridicarea unui rug impresionant în centrul capitalei lor şi se lăsau să moară arşi de vii fără să scoată nici un cuvânt. Acestei prestigioase tradiţii i-a pus capăt un prinţ copil : el a hotărât, fie din pur capriciu, fie la sfatul unor sfetnici dornici de schimbare, că aceia care se vor plictisi de domnie înainte de a ajunge la 8o de ani vor putea să se lase oricând mâncaţi de lei. Însă schimbarea n-a putut să fie introdusă : leii n-au îndrăznit niciodată să se înfrupte din trupul unui prinţ. A trebuit să se găsească o altă soluţie: a fost ascultat sfatul unui bufon – toţi cei care doreau să renunţe la tron erau gâdilaţi la tălpi până când mureau de râs...

 

– Ce alte proiecte aveţi în derulare ?

– Răsfoind o enciclopedie a păsărilor, atenţia mi-a fost atrasă de pasărea Abu Markub. Barza cu cap de balenă, aşa cum i se mai spune, are un cioc imens, de circa 20 de centimetri lungime şi aproape tot atîţia în lăţime, care îi permite să prindă peşti mari, ba chiar şi mici crocodili. Tehnica ei de vânătoare e specială: se ascunde aşteptînd cu capul în jos şi se năpusteşte asupra prăzii ivite în apropiere, aplecîndu-se în faţă printr-o fandare. Autorul enciclopediei, David Alderton, ne face să înţelegem că dimensiunile ei speciale nu îi fac viaţa tocmai uşoară : „Are o singură ocazie de a lovi întrucât prada va ieşi din raza ei de acţiune până când îşi reia echilibrul. Este aşa de dificilă metoda de hrănire că aceste păsări trebuie să aştepte mai multe zile până să reuşească să prindă ceva.”

Când aştept pe fotoliul meu din bucătărie ivirea ideii, mă simt aproape de fiecare dată ca pasărea Abu Markub...

Dar pentru a vă răspunde direct, voi spune că lucrez în momentul de faţă la o nouă carte de aforisme, Automatele lui Vaucanson,  precum şi la un volum de interviuri cu mari filosofi ai tradiţiei occidentale care se va intitula, probabil, Filosoful şi barbarul.

 

Există şi alte volume ale dumneavoastră care vor fi traduse în străinătate ?

– Liliana Herrera, o entuziastă promotoare a operei lui Cioran în Columbia şi o mare iubitoare a culturii române, a terminat de tradus în spaniolă cartea mea publicată în 2008 la editura ICR cu titlul La concurrence des influences culturelles françaises et allemandes dans l’oeuvre de Cioran şi sperăm amândoi ca acest volum să fie publicat în 2016. Carlos Eduardo Maldonado, unul intre cei mai importanţi filosofi latino-americani ai momentului, se ocupă în acest moment de coordonarea unui proiect de traducere a aforismelor mele în spaniolă pentru editura Desde Abajo din Bogota în care sunt implicaţi filologi români, spanioli, uruguayeni şi columbieni. În Cehia, editura Herrmann&Synové are în plan traducerea a două noi volume, Elogiul bâlbâielii şi Logica elefanţilor (scris împreună cu Dana Percec). În Brazilia, există două proiecte de traducere: marele scriitor Marco Lucchesi, membru al Academiei Braziliene de Litere, a propus publicarea Elogiului bâlbâielii, iar formidabilul traducător Fernando Klabin, care a oferit deja publicului brazilian traduceri din Cioran, Eliade, Blaga, Blecher, Steinhardt se ocupă de traducerea în portugheză a aforismelor din Amiel şi canibalul. În Italia, admirabilul Giovanni Rotiroti doreşte să traducă cărţile mele de aforisme. Există, de asemenea, intenţii de traducere a cărţii de interviuri despre Cioran în franceză.

Principalele valute BNR - luni, 13:15
EUR
USD
GBP
CHF
Azi: 4.7480
Diferență: 0,1667
Ieri: 4.7401
Azi: 4.1981
Diferență: 0,313
Ieri: 4.1850
Azi: 5.4269
Diferență: 0,3217
Ieri: 5.4095
Azi: 4.1805
Diferență: 0,2206
Ieri: 4.1713